Cannes 67 - palmares (I)

Ediția a 67 a Festivalului Internațional de Film de la Cannes (14-25 mai) numără nu mai puțin de 21 de premii, oferite unui număr de 20 de filme. Din cele 18 lungmetraje ale secțiunii oficiale, 9 au fost premiate.

Anul acesta, Palme D’Or a revenit filmului turc Winter Sleep al regizorului Nuri Bilge Ceylan. Cu o lungime de peste trei ore, fil­mul pare sortit mai degrabă marelui cir­cuit festivalier decât ma­re­lui public. Pelicula prezintă sosirea și trecerea iernii în­tr-un hotel mic din centrul Anatoliei, condus de un fost actor, sora recent divorțată și soția acestuia. Relațiile complicate și stările devin apăsătoare, hotelul se trans­formă treptat într-un fel de refugiu, dar și adăpost de unde, odată intrat, nu se mai iese.

Trofeul a fost obținut în anul în care la Cannes cinematografia tur­că a celebrat 100 de ani de ci­nema. Evenimentul era pro­gra­mat să fie marcat de o petrecere  aniversară importantă, cu muzică tra­di­țională și invitați veniți special din Turcia. Dar la umbra celui mai tragic accident in­dustrial din istoria  recentă a Turciei (301 morți la minele din Soma), reuniunea s-a transformat într-un loc de discuții, atât or­ganizatorii, cât și participanții res­pec­tând tacit realitatea momentului. De alt­fel, în speech-ul de acceptare, Ceylan a de­dicat trofeul tuturor turcilor care au mu­rit nedrept în ultimul an în Turcia, fă­când referire nu numai la Soma, cât la morții care au rezultat, urmare a miș­că­rilor antiguvernamentale începute în Par­cul Taksim Gezi din Istanbul și extinse în alte 90 de orașe. De curând, s-a îm­plinit un an de nesupunere ci­vică, protestele începute anul trecut în 28 mai având un bilanț care numără: 8 morți, 8.163 răniți (dintre care 63 în stare critică, 3 cu risc iminent de moarte) și peste 4.100 arestați. Eve­nimentele s-au reactivat la finele lunii martie, când un copil de 15 ani a murit du­pă ce și-a petrecut ultimele 9 luni din via­ță în comă, urmare a unei lovituri cu un re­cipient ce conținea gaze lacrimogene, arun­cat de forțele de ordine. În mai 2013, co­pilul fusese trimis să cumpere pâine și s-a trezit în mijlocul manifestanților. Fu­ria protestatarilor a fost alimentată de re­acția primului ministru Erdoğan, care, în loc să-și ceară scuze, a acuzat copilul de apartenență la grupări teroriste. Reacția lui Ceylan a fost lung așteptată, mulți co­legi artiști și oameni de cultură ală­tu­rân­du-se protestelor în ultimul an.

Mr. Turner, filmul regizorului Mike Leigh, i-a adus actorului britanic Timothy Spall Premiul pentru cea mai bună in­ter­pre­tare masculină. Spall este cunoscut pu­bli­cu­lui românesc din filme precum The King Speech (2010), unde l-a interpretat pe Winston Churchill. În Mr. Turner, Ti­mothy Spall îl interpretează pe J.M.W. Tur­ner (1775-1851), pictor romantic de peisaje marine în acuarelă. Filmul scoate în evi­dență viața și opera sa, considerată con­troversată în momentul creației. Astăzi însă, peisajele sale sunt apreciate de is­to­ricii de artă, fiind văzute ca importantă eta­pă în elevarea genului. Premiul i-a fost înmânat de actrița Monica Bellucci. Pro­fund emoționat, Spall a cerut scuze public lui Leigh că nu a putut fi de față în 1996 când regizorul a luat Palme d’Or pentru Secrets and Lies, film la care de asemenea colaborase: „Trebuia să fiu și atunci aici, dar am avut tupeul să mă îmbolnăvesc de leucemie și acum sunt aici pentru că am avut tupeul să nu mor“.

Julianne Moore a primit Premiul pentru cea mai bună actriță, grație prestației sale din filmul Maps to the Stars (regia David Cronenberg). Scenariul este semnat de Bruce Wagner și a fost scris în urmă cu 20 de ani, pe vremea când  Wagner doar visa la Hollywood, în timp ce era angajatul Ho­te­lului Beverly Hills, pentru care conducea limuzine. Filmul este o satiră la adresa fa­miliilor de vedete și a problemelor pe care le au. Moore joacă rolul soției unui star TV care și-a ridicat cariera făcând emi­siuni care învață publicul cum să crească la nivel personal, printre clienții săi numărându-se vedete împortante din in­dustria filmului. Ei au împreună un băiat, care, la 13 ani, are deja două mari rea­lizări: o carieră de copil-actor im­pre­sio­nantă și...  prima cură de dezalcoolizare. Du­pă părerile multor critici, scenariul - care la momentul scrierii fusese unul foar­te acid la adresa establishmentului holly­woodian - și-a pierdut din toxicitate, de­venind un film mai tolerant față de marele business de film, tocmai pentru că toți cei implicați în realizarea sa sunt deja oameni realizați în lumea pe care se străduiesc să o critice.

Cel mai bun scenariu a revenit filmului rus Leviathan (regia Andrei Zviaghințev). Ac­țiunea se petrece într-un oraș mic de provincie, undeva pe malul Mării Barents. Kolya locuiește într-o casă de peste 100 de ani, care a aparținut bunicilor și pe ca­re acum o ocupă împreună cu un ado­lescent din prima căsătorie și a doua ne­vastă, Lilya. Filmul începe cu o superbă ima­gine a mării reci, a valurilor puternice și distrugătoare. Parcela de pământ pe ca­re se află casa este dorită cu disperare de primar, care face orice ca să o obțină. Asis­tăm la un proces juridic unde Kolya este deposedat fără drept de apel, deși e apărat de un avocat venit din Moscova, un prie­ten foarte bun. Filmul este subtil și franc la adresa unui regim care favorizează omul politic aflat la putere, stăpânul su­prem al orașului pe care îl conduce după bunul plac, cu concursul tuturor celorlalți, a căror treabă nu e să-și facă treaba, ci să facă treaba primarului. Primarul câștigă legitimitate pentru toate acțiunile sale, atrăgându-și de partea sa capul bisericii ortodoxe care îl sfătuiește că omul, dacă se roagă și aprinde lumânări, e păzit de Dum­nezeu, orice ar face. La adăpostul aces­tei certitudini, primarul distruge casa pentru bucata de pământ aflată dedesubt, o dis­tru­gere care nu mai poate fi apărată pen­tru că vine ca ultimă lovitură peste o fa­milie deja distrusă în mecanismul dis­perat al supraviețuirii. Leviathanul, mons­trul bi­blic, nu mai e o arătare care trăiește în ma­re, ci trăiește pe uscat. Este omul care fo­losește puterea fără nici o opreliște, în­tr-un concurs de împrejurări care osci­lează între curaj (curajul făcut cu câteva păhărele de vodkă) și Dumnezeu (ale cărui cu­vânt și dorințe sunt interpretate liber de ierarhia ortodoxă rusă).

Regizorului american Bennett Miller i s-a decernat Premiul pentru regie. Filmul său, Foxcatcher, se petrece în lumea se­lectă a sportului de performanță, mai pre­cis a unui campion olimpic la lupte care, după medalia de aur obținută la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, se pregătește să-și apere titlul la Seul, patru ani mai târziu (1988). Foxcatcher este numele pro­prietății multimilionarului Du Pont, care pare la un moment dat că este salvarea sportivului și a antrenorului său în dru­mul spre aurul olimpic, dar ale cărui gene­rozitate și inimă largă sunt contaminate de o paranoia distructivă în nevoia de a avea certitudini cum că aurul nu va scăpa palmaresului american.

Premiul juriului a pus pe picior de egalitate două filme realizate de cel mai tânăr regizor din sec­țiunea oficială - Xavier Dolan (25 de ani) - și cel mai bătrân - Jean-Luc Godard (84 de ani), cel mai im­portant cineast activ, reprezentant al cu­rentului Nouvelle Vague (Noul Val). Din gruparea de opt cineaști francezi, care la finele anilor ’50 și ‘60 au realizat filme ca­re au marcat istoria cinema-ului, doar trei mai sunt în viață: Jean-Luc Godard, Agnès Varda și Jacques Rivette.

Lista premiilor și premiaților va continua și în numărul următor. //