Cu atenție și judecată limpede: despre lumea în care trăim

Regia primei serii – pentru ceea ce se do­rește a fi (și minunat ar fi să avem așa ce­va!), anual, un fel de festival al ideilor în dialog spuse/rostite într-un generos (și la pro­priu) spațiu public – a inclus o „cas­ca­dă“ de şapte ieșiri publice pe scena Ate­ne­u­lui Român cu, de fiecare dată, un pre­zen­tator, o gazdă a discuției și un invitat spe­cial. Invitații speciali au fost, în or­di­nea în care au fost programați să intre pe scena Ateneului Român, următorii: Horia-Ro­man Patapievici, Cristian Presură, Vic­tor Ie­ronim Stoichiță, Martin S. Martin, Hanns Klemm, Oliver Jens Schmitt și Thierry Wol­ton. Iar amfitrioni ai discuției, în aceeași ordine: Gabriel Liiceanu, Vlad Zografi, Andrei Pleșu, (din nou) Gabriel Liiceanu, Corina Șuteu, Marian Voicu și (schimbînd rolul) Horia-Roman Patapievici. Pre­zen­ta­toare a acestei prime ediții din Despre lu­mea în care trăim: Mirela Nagâț.

La momentul la care revista pleacă spre tipar, conferințele din această primă serie vor fi intrat deja în a doua lor jumătate. Ceea ce face inevitabilă referirea, într-o evi­dent mai mare cunoștință de cauză și în numele unei onestități care nu e ni­cio­dată de prisos, la ceea ce s-a întâmplat de­ja, în prima parte a acestora.

Voi insista, din mai multe ra­țiuni, asupra conferinței inau­gurale, nu înainte, desigur, de a menționa foarte pe scurt des­pre celelalte trei momente deja consumate până în data de 26 februarie – cu mențiunea că fiecare dintre aceste ar me­rita o relatare mai amplă și mai apli­cată.

Cristian Presură a survolat, sâmbătă sea­ra, câteva dintre temele, problemele și răs­­pun­surile pe care una dintre cele mai pro­vocatoare științe ale momentului le oferă, la zi, omenirii – și anume, fizica. Victor Ie­ro­nim Stoichiță a fost, duminică dimi­nea­ța, autorul și ghidul unei fas­tuoase „că­lătorii în iconosferă“. În ace­eași zi, în se­siunea de seară, medicul Mar­­­tin S. Martin (toto­dată, un foarte com­­petent gânditor pol­i­tic) a prezentat o analiză a medicinei la zi, precum și, mai ales, câteva linii de pro­iec­ții cu pri­vire la ceea ce este probabil și po­sibil ca me­dicina să devină în viitorul ime­diat și me­diu. Trei conferințe publice, așa­dar, ca­re pot fi grupate sub acronimul MFA – me­­dicină, fizică și artă – foarte in­ci­tan­te, ținute (cum și cea care a deschis acest șir de conferințe) toate cu sala plină.

Ceva mai mult, așadar, despre ce­ea ce au spus, într-un dialog înalt, empatic și tonic, Horia-Ro­man Patapievici (el a fost in­vi­ta­tul) și Gabriel Liiceanu (șar­man­tul pro­vo­cator al primei dimineți a acestui fes­ti­val de idei). Splendoarea Europei a fost te­ma-umbrelă a acestei conferințe în dialog, iar calitatea/competența în care au vorbit ambii interlocutori a fost, formula îi apar­ți­ne lui H-R. Patapievici, aceea de „spe­cia­liști ai iubirii pentru Europa“. Ce­va mai de­taliat: „Ne-am specializat în Eu­ropa pen­­tru că am iubit-o și, cum orice om cu sca­un la cap încearcă să se cul­tive în obi­ec­tul iubirii lui, cred că și noi am făcut la fel“.

Gabriel Liiceanu şi Horia-Roman Patapievici în timpul conferinţei cu tema Splendoarea Europei (Ateneul Român, 24 februarie 2018; foto: Radu Sandovici)

Ce Europă au, de fapt, în vedere mai ales atât Horia-Roman, cât și Gabriel Liiceanu când se referă la ea (și) ca la un foarte pre­țios depozit de „splendoare“? Una care, în orice caz, nu se naște deodată, ci în trep­te. Și, totodată, una care este foarte aten­tă – filtrant atentă – cu ceea ce repre­zin­tă trecutul ei. Este, mai bine spus, vor­ba despre o Europă care e asemenea unei „rachete inverse“, care decolează „nu arun­când în spate treptele, ci consu­mân­du-le prin asimilare și păstrare per­ma­nente“. În alte cuvinte, este vorba despre acea Europă – care dă o formă mentală, un tipar comportamental – ce se naște „pornind de la cetatea greacă, trecând prin Imperiul Roman, prin inovațiile pe care le-a adus creștinismul politic, apoi prin lupta dintre Biserică și Imperiu şi prin secularizare; așa încât s-a ajuns la o formulă politică, care e a Europei și e universală, în care omul trăiește îm­preu­nă cu statul într-un raport care nu îl ucide pe el ca individ, ci îi dă dreptate, în cele din urmă“. Și, cu o imagine de da­ta aceasta care este, deopotrivă, ilustra­ti­vă, sintetică și cu mare forță explicativă: „Modelul Europei este Enea părăsind Troia în flăcări, cu tatăl lui în spinare și cu băiatul lui de mână. Așa merge Eu­ro­pa – ea nu își aruncă niciodată trecutul, iar trecutul nu e întotdeauna doar al ei“.

Pe de altă parte, a vorbi despre splen­doa­rea Europei – una care dă un excep­țio­nalism care face acum și, de fapt, de mai mult timp, unanimitate în această lume, în știință sau în artă bunăoară și care, în politică, e reperul cel mai înalt – înseamnă a vedea, cu luciditate, și ceea ce se în­tâm­plă atunci când, din ură de sine, din „in­versiune morală“ pusă la lucru, din ignoranță și pasiunea pentru „un rela­ti­vism care duce la poziții absolutiste“; și, în acest sens, cei doi vorbitori au făcut re­ferire în luările lor de poziție și la ceea ce, ca boli adânci și de luat în seamă, macină sau distrug această splendoare.

Aș mai menționa doar un mic detaliu re­la­tiv la tematica acestei conferințe inau­gu­ra­le: ieșirea publică de la Ateneu a lui H.-R.Patapievici, în duet (uneori po­le­mic-pro­vo­cator, cel mai adesea con­so­nant) cu Ga­briel Liiceanu, reprezintă doar câteva (foar­te puține!) elemente dintr-un admira­bil punctaj a ceea ce, la nivel de vi­ziu­ne, de anvergură, de profunzime, de ra­fina­ment, este pe cale să devină una din­tre ma­rile opere (cel puțin) ale culturii ro­mâne.

Festivalul de idei în spectacol pu­blic de la Ateneul Român, dirijat de Humanitas și de Humanitas Aqua Forte dimpreună cu pres­ti­gioșii invitați ai acestora, ne spu­ne, și pe secțiuni, și în sumă, că „lumea în care trăim“ nu vine din neant. Că aceas­ta stă pe multe straturi de sens, că este deschisă și infinit mai bogată decât ne dau voie aceia care vor să o închidă în cochiliile meschine ale pre-judecăților, când nu ale unor fixe și toxice idei. Că, așadar, la nivel de soft, ceea ce dă acum contur lumii în care trăim este un cumul imens de idei – între care trebuie să dis­tingem, inclusiv și, adesea în primul rând, cu un discernământ de ordin moral. Sau, în alți termeni, în cei pe care, me­mo­rabil, i-a pus cândva unul dintre marii oameni drepți pe care îi are această țară, Gabriel Liiceanu, am avut în aceste zile ale „com­binatei“ Humanitas + Fundația Hu­ma­ni­tas Aqua Forte + Ateneul Român cer­ti­tu­dinea faptului că, în lumea în care trăim, „patria mică“ este la îndemână și, cu aten­ție construită, că ea poate fi a fiecărui om care tânjește după ea. „Patria mică“, adi­că aceasta: ca „locul libertății fiecăruia din­tre noi, cuibul pe care fiecare dintre noi și-l face pe lume, fără să-i deranjeze prea mult pe ceilalți. Iar «patria mare» e liberă atunci când devine garantul li­ber­tății tu­turor «patriilor mici», al drep­tului pe ca­re-l are fiecare dintre noi de a-și cultiva în liniște grădina“.

Un gând de final: când un spațiu public, așa cum este cazul celui de la noi, este atât de nefiresc amenajat, atât de ina­dec­vat populat cu tot felul de inși și de repere ca­re indică și bulversarea, și, adesea, răs­tur­na­rea valorilor, un proiect precum acesta este un mare cadou care ni se ofe­ră. Să nu (ni)-l refuzăm! Să ne bucurăm de el!