Cu orice preț!

Marina Dumitrescu | 29.03.2016

Dacă s-ar reuși donația națională pentru Cumințenia Pământului, s-ar crea un precedent prețios. Posibil de urmat și de dezvoltat. Dacă însă nu se ajunge, din păcate, la o finalizare pozitivă, prilejul ar trebui măcar folosit pentru ca mediatorii experimentați și acreditați să genereze o dezbatere privind educația estetică a tinerilor. Dar și a bogătașilor cam neinstruiți din ziua de azi.

Pe aceeași temă

 

 

În testamentul său din 1898, C-tin Exarhu spunea: „M-am gândit întotdeauna la mij­loacele prin care pot angrena mai bine dezvoltarea conștiinței naționale în câm­pul ideilor de literatură, arte și științe. Călăuzit de acest gând am înființat, îm­preună cu alți oameni de bine, iubitori ai nea­mu­lui nostru, Atheneul ro­mân și Societatea pentru în­vă­ță­tura poporului ro­mân, având amândouă aceste ins­tituții în vederea cul­ti­vării părții in­te­lectuale a ființei umane. Pentru ca acest scump gând să nu înceteze odată cu stingerea mea din această viață, am hotărât să las Atheneului român întreaga mea avere“. Ani lumină par să despartă acel sfârșit de secol XIX (când nu doar Exar­hu, ci și V.A. Urechia sau Scarlat Ro­setti își donau averile pentru realizarea unei instituții naționale de cultură care es­te și astăzi o referință) de începutul vea­cului XXI românesc - când ultra­miliar­da­rul Ion Țiriac primește 10 milioane de eu­ro anual doar pentru ca Madridul să găz­duiască turneul de tenis pe care îl pa­tro­nează și face un „muzeu privat“... pentru a-și afișa cele 300 de limuzine de colecție. În secolul scurs, societatea românească, stig­­matizată de antiselecția programatică din comunism, a făcut numeroși pași îna­poi, deopotrivă în ceea ce privește con­știin­ța valorii, cât și educația, care, te­o­retic, ar fi menită să o edifice.

 

Mobilizarea de ultim moment (ca să nu spunem pom­pie­ristică) a actualului guvern, pe tema exercitării dreptului de preemțiune pentru achi­ziționarea capodoperei brâncușiene Cu­min­țenia Pământului (CP), are un dublu merit, indiscutabil: acela de a fi hotărât deblocarea unei părți din suma negociată și de a pune frontal (pentru prima dată în tre­cutul recent) problema solidarizării societății într-un act de mecenat colectiv. Chiar dacă la ora aceasta nu cunoaștem dez­nodământul situației create, faptul în sine rămâne valoros. Pe de altă parte, de ce actualul gest poate părea pompieristic? Pentru că, la nivel de țară, de-a lungul unui an și jumătate de când sculptura brân­cușiană a fost pusă în vânzare, s-au acumulat prea multe gafe și tergiversări. Dacă, pe fondul campaniei electorale din 2014, premierul de atunci, V. Ponta, se bă­tea cu pumnii în piept că guvernul va face orice sacrificiu pentru a achiziționa CP (gre­șit descrisă drept „singura lucrare a lui Brâncuși rămasă în România“), după alegeri, așa-zisele negocieri între stat și proprietari nu au făcut decât să treneze, aducând la un moment dat oferta noastră de „mândri români“ la pragul derizoriu de circa 10% din prețul de pornire! După alte luni de expectativă neconcludentă, drep­tul de preemțiune rămânea nefruc­ti­fi­cat, fapt care nu ne-a alarmat prea mult. (Mă refer la noi, căci suntem împreună răs­punzători de prea multa tăcere sau in­di­ferență!) Pe acest fundal cvasi-resemnat, în noiembrie 2015, Executivul vechi că­dea, iar cel nou se ridica. La scurtă vreme, asistam la una dintre cele mai dezonorante situații: propunerea legislativă a d-lui G. Știrbu, de suplimentare a bugetului Mi­nis­terului Culturii (MC) cu 5 milioane de lei, în scopul achiziționării urgente a unei cre­a­ții de însemnătate stra­te­gică, era respinsă de par­lament! Cu alte cuvinte, fo­rul reprezentativ al nației, gata oricând să sară la be­regata oricui nu respectă mitologia națională, risca să piardă ocazia îmbogățirii patrimoniului brâncușian autohton (oricum redus) cu o piesă crucială. Ironia sor­ții nu a împiedicat însă, în aceeași perioadă, același for să voteze em­fatic declararea zilei de 19 februarie ca Zi Națională Brâncuși, în contextul celor 140 de ani de la nașterea artistului... Din pă­ca­te, acest paradoxal moment a fost tre­cut cu vederea fără să avem parte de su­fi­ci­en­te analize critice ale unei mostre de igno­ranță la nivel înalt. Mai trec apoi alte câ­te­va luni, până când, recent, glasul pri­mu­lui ministru D. Cioloș se face brusc au­zit, anunțând că renumita sculptură tre­buie să rămână în proprietatea statului ro­mân. O luare de poziție (în sfârșit) fermă, sol­da­tă cu un rezultat lăudabil, deși încă incert.

 

Propunerea guvernului tehnocrat ca prețul negociat pentru CP să fie împărțit între finanțarea guvernamentală și o chetă națională are două laturi. Pe de o parte, ridică pe bună dreptate întrebarea dacă sta­tul român nu ar fi avut, totuși, po­si­bi­litatea să deblocheze 11 milioane de euro pentru un scop nobil, profitabil de altfel pe termen lung, date fiind multiplele po­sibilități de „exploatare“ a unei asemenea piese. Pe de altă parte, nu putem omite utilitatea pedagogică, testul de societate la care ne supune inițiativa unei ample contribuții solidare.

 

Din ambele perspective, un lu­cru rămâne inconturnabil - co­mu­nicarea. Ministerul Culturii este prin excelență forul care trebuie să-și asume explicit punc­te de vedere în materie de conștiință patrimonială, scară a valorilor, priorități de ordin „simbolic“. Mai cu seamă în con­di­țiile în care bugetul său numai de 0,08% nu mai e practic pus în discuție, fiind acceptat ca o fatalitate, instrumentul esențial rămâne... cuvântul. Discursul pu­blic. Nu doar în conferințe de presă spo­radice, preluate mai mult sau mai puțin trunchiat în media. Ci în dezbateri cu­ren­te, luări de poziție informale ale minis­trului însuși sau ale consilierilor săi, pre­zențe constante și vizibile, astfel încât ple­doaria pentru o cauză sau alta să ajungă la destinatari. Sensibilizând, în primă inst­an­ță, gândirea oamenilor. (Aș aminti aici happening-urile personalizate ale lui Th. Paleologu pe tema caselor de patrimoniu ame­nințate cu demolarea...) Sigur că înfăp­tui­rile vorbesc, până la urmă. Dar, atunci când faptele se împotmolesc, din lipsă cro­nică de bani sau din cauza vidurilor legis­lative, comunicarea adecvată poate fi un substitut, având șansa de a genera o stare de spirit, indispensabilă vieții culturale. O disponibilitate pentru înțelegerea valorii, dincolo de luxul extrem care în tranziția noastră rămâne prioritar. Subliniez însă: comunicare, nu vorbărie. Cei însărcinați cu ghidonarea afacerilor culturale nu tre­buie să aburească pe nimeni, dimpotrivă, tre­bu­ie să-i lămurească pe cei aflați în cea­ță.

 

O aplicare a celor spuse este de actua­li­ta­te. În cazul fericit în care se pune în prac­tică înțelegerea potrivit căreia 6 milioane de euro ar trebui colectați de la cetățeni, es­te evident că va fi necesară o campanie na­țională a MC, nu atât pentru a-i con­vinge pe oameni să contribuie, cât pentru a le explica, între altele: 1) de ce este CP o creație artistică de maximă valoare ar­tis­tică la scară universală; 2) de ce achiziția ei este vitală pentru îmbogățirea patri­mo­niului brâncușian relativ sărac din Ro­mâ­nia; 3) de ce e mult mai puțin important să repatriem osemintele lui Brâncuși din Cimitirul Montparnasse decât să adunăm acești bani pentru a nu lăsa o lucrare fun­damentală a artei moderne pe seama co­merțului privat, fatalmente aplecat spre spe­culă și 4) de ce am putea astfel repara injustiția gravă din anii ‘50, când donația pe care artistul a vrut să o facă statului ro­mân era respinsă la nivel de Academie. În­tr-un asemenea scop, ar fi nevoie de or­ga­nizarea și solidarizarea profesioniștilor ar­tei, care să-și propună un veritabil desant în mentalitatea pervertită a celor care fac picnic la Masa Tăcerii sau pun repro­du­ceri ale Coloanei fără Sfârșit în vitrină, fă­ră a avea idee cine e, de fapt, Brâncuși. La urma urmei, de ce nu ar ieși din hibernare și MNAC, punând umărul la un asemenea efort comun, căci nu e oare marele gorjan contemporanul nostru? Exclusiv pentru a încuraja o asemenea strategie și în sper­an­ța că va fi necesară, citez cu jenă două co­mentarii găsite la o simplă căutare pe In­ternet: S.V.: „De ce să dea fiecare român câte un euro pentru CP? Majoritatea ha­bar n-au de această statuie.“ C.U.: „Iisus Hristos a murit pentru întreaga lume. Acea porcărie cică cumințenie (sic!) a fă­cut ceva pentru mine sau pentru ome­ni­re? Un idol de 1 ban! Dați bani la spitale. Oameni nevoiași.“ Fără a ne descuraja, suntem în situația de a conștientiza că, da­că o persoană cu acces la noua tehnologie se exprimă astfel, starea discernământului cultural general este jalnică. Și necesită grab­nic un șantier de reconstrucție.

 

Din fericire, putem încă vorbi la condiționalul prezent. Dacă s-ar reuși donația națională pentru Cumințenia Pământului, s-ar crea un precedent prețios. Po­si­bil de urmat și de dezvoltat. Dacă însă nu se ajunge, din păcate, la o finalizare po­zi­tivă, prilejul ar trebui măcar folosit pentru ca mediatorii experimentați și acreditați să genereze o dezbatere privind educația estetică a tinerilor. Dar și a bogătașilor cam neinstruiți din ziua de azi. Cum să ajungem la ei? Cooptându-i (și captându-i) în evenimente, manifestări, inițiative pen­tru a le explica de ce investiția pe termen lung în cultură și patrimoniu (mecenatul) poate aduce beneficii de prestigiu pe care nicio avuție privată nu îl echivalează. Cum ar fi, bunăoară, ca șase din primele zece averi ale României să pună la bătaie câte un milion din sutele și sutele pe care le posedă, legându-și numele de cel al lui Brâncuși? Ar fi frumos. Important e să nu ajungem să vorbim despre toate acestea la condiționalul trecut - forma verbală cea mai frustrantă.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22