Pe aceeași temă
Nu incetez sa ma mir de inepuizabilul spectacol al destinului, cand e vorba de carti. Aparitia celei de a doua editii a cartii Anitei Nandris-Cudla, Amintiri din viata. 20 de ani in Siberia*, exact in perioada in care la Uniunea Europeana s-a votat pentru prima oara un document de condamnare a crimelor comuniste (chiar intr-o varianta soft, fara valoare de recomandare catre guvernele statelor membre) si cand un mare numar de intelectuali romani cer autoritatilor condamnarea explicita a comunismului e, fara indoiala, tulburatoare. Chiar daca la mijloc ar fi doar bunul simt al pietii, de atribuit direct editorului, trebuie sa recunoastem ca dincolo de el ramane o logica misterioasa, de tipul "fiecare lucru la timpul sau". Nerezolvata, problema comunismului ca experiment monstruos continua sa caute solutii stiintifice. In caietul cu amintiri din pribegie al bucovinencei netrecute de a treia clasa, ea face obiectul unui rechizitoriu mut, tinand de elocventa naturii insesi. Mai e nevoie de argumente politice pentru salvarea animalelor planetei? Putini ar raspunde da. Anita Nandris adreseaza fara vorbe o intrebare la fel de retorica celor pentru care repudierea sistemului comunist e inca o chestiune politica.
Nu putini dintre comentatorii primei editii a cartii au asezat-o pe Anita Nandris alaturi de Soljenitin, iar cine se va incumeta la o comparatie pe text va avea surprize naucitoare.
Am regretat ca editia a doua nu-i are suficient in vedere pe acei cititori aflati la prima lectura a cartii. Ei nu vor sti, de pilda, cine este prefatatorul care formuleaza observatii morale de o pregnanta rara, propunand si un concept: comucidul. "Nu ideologia, ci crimele facute in numele ei" ― spune Gheorghe Nandris, nepotul de frate al Anitei Nandris. Din pacate, cititorii de acum nu-si vor lamuri pana la capat micul arbore genealogic al acestei familii de tarani bucovineni de langa Cernauti, despre s-a scris deja ca despre un neam de tarani "aristocrati". Nandrisii au fost oameni cuminti, cu stare modesta, si au rodit intre altii trei medici ― unul in Marea Britanie ― si un profesor universitar, urmati in generatia a doua si a treia de patru ingineri electronisti, scoliti de acum intr-un regim comunist post-gulag. Un asemenea tablou ar fi fost instructiv la capatul lecturii si ar fi facut dispensabile orice alte pledoarii pe tema inteligentei si nobletii innascute a romanilor bucovineni. Dar ce e inca mai impresionant e increderea lui Gheorghe Nandris in viitor. Din imediata vecinatate a unei experiente limita, care pe multi i-ar fi scos in afara notiunii insesi de viitor, el spune: "Va veni vremea cand scoala isi va propune sa formeze mari caractere, adica sa refaca structura de rezistenta a neamului nostru, cand cinstea, curajul si demnitatea isi vor recapata pretuirea ce li se cuvine. Atunci, cartea Anitei va fi o lectura de referinta, nelipsita din rafturile bibliotecilor scolare". Daca ne gandim la Jurnalul Annei Franck, putem spera ca are dreptate.
Anita Nandris a fost deportata la 13 iunie 1941 din satul Mahala, de langa Cernauti, impreuna cu sotul ei si cu cei trei baieti, de 11, 14 si 17 ani. S-au intors doar mama si copiii, 18 ani mai tarziu. Si-au recapatat casa din Mahala, in care au putut intra fix la 20 de ani de la deportare, numai dupa ce au reusit s-o rascumpere cu bani de la cei care fusesera instalati in locul lor de regimul comunist. Sovieticii au recunoscut, in cele din urma, ca deportarea lui Chirica Cudla si a familiei sale fusese o greseala, intemeiata pe un denunt calomnios. Barbatul avea stare modesta, iar tot ce avea facuse prin truda bratelor lui si ale femeii lui: o casa, cateva vite si vreo patru hectare de pamant.
Cel mai emotionant detaliu din aceasta istorie e insa povestea mamei Anitei Nandris, infirma la pat de 20 de ani la momentul deportarii si abandonata ― prin forta lucrurilor ― singura in casa pustie. Terorizata de grija batranei, care depindea aproape dintotdeauna de fiica ei, tanara taranca arunca pe geamul vagonului de vite in care erau transportati catre Siberia o batista scrisa cu creion chimic: un mesaj catre mama ei si catre vecini, pe care-i ruga sa o ia in grija. In mod absolut miraculos, mesajul a ajuns la destinatie si a fost pastrat. El poate fi descifrat intr-una din fotografiile care insotesc textul cartii.
Pagini intregi sunt dedicate mamei in acest caiet scris de mana si transcris apoi doar cu adaugarea semnelor de punctuatie in editura Humanitas. Cazuta de timpuriu in grija copilei de 14 ani, dupa o bataie sora cu moartea primita de la rusi, mama Anitei Nandris isi va trai 25 de ani infirmitatea, inconjurata cu dragoste si respect imens de intreaga familie ― fii, gineri si nurori, apoi nepoti. In jurul ei functioneaza familia de tip traditional a vechii Romanii, cu regulile ei ancestrale, intre care devotamentul si supunerea fata de decizia parintelui sunt cele dintai, urmate poate de respectul natural pe care parintele il poarta odraslelor sale. O scena graitoare in cel de-al doilea sens: familia Nandris retragandu-se in mare graba din calea moscalilor, in anii primului razboi mondial, cu caruta incarcata la repezeala. Anita nu se da dusa cu nici un chip, pentru ca "vitalusca" fusese lasata in grajd, fiind prea greu de transportat. Dupa multa munca de lamurire, parintele face cale intoarsa si cauta o solutie pentru animal. Intr-un schimb tacit de incredere, mai tarziu fiica se va supune fara sa judece unei hotarari mai degraba nedrepte a tatalui: acceea de a nu-i da, la maritis, decat o zestre simbolica, fiindca nu alesese pe gustul lui.
Mama e, fara indoiala, axul universului in care a trait Anita Nandris. Ramasa fara sprijin in noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, batrana va fi recuperata in extremis de unul din frati, care trecuse deja in Regat. Un deznodamant de care Anita nu afla decat cinci ani mai tarziu, atunci cand are si prilejul de a scrie un prim mesaj catre ai ei. Prima scrisoare trimisa de pe malul raului Obi, incepe cu formula: "Scumpa si dorita mia mamuca" si continua cu rugamintea adresata lui Dumnezeu sa-i "lungiasca zilele" batranei pana la revedere. Dar data scrisa deasupra avea sa fie chiar ziua mortii mamei...
Aceste Amintiri din viata vorbesc extraordinar de putin despre nedreptate. Nu exista ideologie in caietul de amintiri al bucovinencei si aproape nu exista vinovati. Mana monstruoasa care asaza stramb aceste vieti e doar o istorie rece, care nu incape in calda armonie a lumii Anitei Nandris. Pentru ea, vinovati nu sunt decat, poate, doi "nacealnici" care au trimis-o la inchisoare pe doua luni, pentru ca nu putea iesi la munca, fiind convalescenta dupa tifos. Par sa nu fie iertati de tot nici oamenii straini incartiruirti in casa familiei Cudla, care vor bani ca sa iasa de-acolo, la intoarcerea pribegilor. In rest, descrierea regimului siberian de exterminare devine mai degraba o questa eroica, in care Graalul e supravietuirea insasi. Ceva inalt, orgolios si puternic emana din incredibila scriitura a acestor amintiri, al caror loc e, cu siguranta, nu doar in vecinatatea lui Soljenitin, dar si a lui Neagoe Basarab. Cine scrie ca lucrurile se intampla "pe la o bucata de noapte", sau ca esti "cu zilele in mana" pana ce "deprinzi harul cum trebuia facut" are un loc nedisputat in literatura romana.
O liniste cutremurata strabate fiecare pagina. Imensa cantitate de detalii ramase inscrise pentru totdeauna in memorie, cum se intampla cu toti cei trecuti prin experiente-limita (vezi jurnalul lui Ion Ioanid), reconstituie anotimp cu anotimp cei 18 ani de domiciliu fortat. Femeia isi ghideaza fiii nevarstnici cum sa supravietuiasca in tundra, fara hrana, fara haine, ocolind si biruind boli (dizenterie, tifos). Vanatoarea cu latul facut din capetele de funie impletita, manusile impletite din parul ciinilor, pescuitul pe marea inghetata au fost indeletnicirile supravietuirii. Ca in povesti, fiinte ale altei lumi dau indicii pretioase: un eschimos semisalbatic ii invata sa culeaga vremelnicele fructe de padure, gamalii colorate in iarba care creste acolo chinuita mai putin de trei luni pe an, ca remediu salvator impotriva scorbutului (forma grava de avitaminoza).
Bucovineanca povesteste pas cu pas cum invatau sa se gospodareasca in tundra si contabilizeaza fiecare progres ca pe un dar al lui Dumnezeu (un cartof ascuns in san, un peste strecurat in haine, un gest de omenie al vreunui "nacialnic" rus). Dupa moartea lui Stalin, regimul sovietic incepea sa se relaxeze in privinta deportatilor: dispar cartelele de paine, cu 700 de grame pe zi rezervate unui apt de munca si 300 de grame unui copil. Deportatii capata dreptul de a scrie si de a primi scrisori, baietii sunt trimisi la calificare si, in 1965, capata chiar dreptul la un concediu de o luna in Bucovina. Anita Nandris spune adesea: "cum mi-a fost impartit". Nu e doar o vorba frumoasa, ci si o intreaga filosofie a nerazbunarii.
Cartea incepe si se termina cu consideratii pe tema familiei ― cheia de bolta a echilibrului moral al autoarei. Ca un romancier versat, ea insista la inceput pe bucuriile traite in familie in vremurile dinaintea deportarii: horele, pe cand era fata, injghebarea treptata a tinerei gospodarii, in care agonisirea unei vite ori ridicarea unui fanar sunt evenimente notabile, apoi sarbatorile cu toti fratii adunati in casa familiei Cudla, imprejurul mult iubitei mame. Efectul de contrast cu anii siberieni functioneaza de la sine, iar reconstituirea structurii familiale acolo, pe malul fluviului Obi, de aceasta data in jurul ei ca mama, pe masura ce baietii deveneau tineri barbati, se autopropune firesc ca pilda morala. Ultimele randuri din caietul Anitei Nandris vorbesc despre firea celui mai atasat de familie dintre fiii ei, sub obladuirea caruia s-a inscris totul dupa intoarcerea acasa, condensand un raft intreg de sociologie, etnologie si antropologie.
Daca darzenia razbate mereu de sub cuvinte, frica este insa sentimentul care face credibila toata povestea bucovinencei. Frica de eschimosi si de obiceiurile lor ciudate, frica de lupii care misunau in noptile nesfarsite ale Siberiei, frica de moarte, spaima pentru ce li s-ar putea intampla baietilor pe marea inghetata unde pescuiau pentru sovietici. Dincolo de frica, mai puternica e insa speranta irationala ca totul e scris si, astfel, deplin legitim.
Au trecut cincisprezece ani de la tiparirea acestui manuscris uimitor, dar abia acum se vede limpede ca valoarea lui excede protestul fata de o ideologie mutilatoare: dincolo de valoarea literara exceptionala, amintirile din Siberia ale Anitei Nandris fac apel la cea mai simpla definitie a modelului moral: forta armoniei interioare.
*Anita Nandris-Cudla, Amintiri din viata. 20 de ani in Siberia, Editura Humanitas, 2006, 284 pag.
