De ce se fac bienale de artă contemporană în România?

Bienala Tinerilor Artişti, organizată de Fundaţia Culturală META, Bucureşti, octombrie 2012

Trebuie să fii nebun să faci o asemenea bie­nală. „Dacă aş fi artist, n-aș permite să fiu prezentat aşa“, spunea cineva văzând Bienala Tinerilor Artişti. Totuşi, nu asta e problema. Overlapping Biennial a pornit de la ideea unei bienale „colective“, cu mai multe proiecte curatoriale „su­pra­pu­se“ în­tr-unul şi acelaşi format, și a ajuns la o sumă de coduri QR printate şi fixate în se­rie pe pereţii MNAC - Moşilor, pe gar­dul MNAR sau la metrou. Păstrat doar în titlu şi în structură, conceptul iniţial al bi­enalei devine astfel conceptul a cu totul altceva, fără legătură directă şi explicită cu primul (decât de ordin organizatoric), care de­tur­nează atenţia către problema „imaginii vi­zuale ca informaţie în era digitală“: este ea fizică sau nu? Este ea strict „vizuală“? Cum subzistă imaginea în cyberspace?

E nevoie de multă, multă „can­doare“ pen­tru asta. Pentru a eva­cua pur şi simplu atât pro­ble­matizarea bienalei (prin ideea, încă nu neapărat rea, a unei „me­tabienale“), cât şi a mediilor (prin ideea, încă nu cu totul răsuflată, a digitalizării tuturor lucrărilor) în chiar actul aducerii lor în discuţie. Cum poţi ignora problema chiar atunci când te aşezi cu fundul pe ea? Există vreun co­mmit­ment mai profund aici în legătura dintre mul­tiauctorialitatea curatorială şi digi­ta­li­zare, dincolo de ceea ce pare a fi un ener­gic antreprenoriat al bunelor intenţii („e bine să avem bienale în România“ şi „e bi­ne să ridicăm pro­bleme ale civilizaţiei con­temporane“ în ele)?

Nu cred. Mai întâi, nefiind o bienală de me­dia art, e una cumva de media dis­play, interogând nu atât imaginea, cât mediul prin care ne raportăm la ea, un fel de media turn local în display-ul de ex­poziţie. Face din temă mediul ei, din con­cept mijlocul prin care e formulat, e o bi­e­nală autoreferenţială, întrucât lucrurile sunt acolo „pe bune“, luate în litera lor, QR = digitalul însuşi şi digitalul = codul QR însuşi. Mergând pe fir conceptualist, pri­ma convocată e problema dema­te­ri­a­li­zării obiectului vizual, dar cineva se în­tre­ba, aşa cum se întreabă şi bienala, unde pui to­tuşi arta aceasta dematerializată me­dial, ea tot trebuie fixată în nişte cadre ma­te­riale (fie şi în hardul computerului sau pe pereţii unui muzeu ca MNAC). Răs­punsul – al teoriei, nu al Bienalei - a adus o pro­ble­matizare ceva mai profundă, sco­ţând ches­tiunea din această falsă dualitate re­duc­tivă: nu despre opoziţia dintre ma­te­rial şi imaterial este vorba. Ci despre ma­te­rialitate şi mediu, care aici trec drept ace­laşi lucru, şi nu sunt. Ceea ce le con­fun­dă este paradigma modernistă, iar da­că am înţelege că materialitatea noilor me­dii nu e medium-based şi că digitalul nu e me­dium-specific (mai ales că s-a şi vor­bit despre o condiţie post-medium a artei ac­tuale), am înţelege şi că o bienală mare nu stă în bienalele mici care o compun, iar digitalul nu stă în QR-uri, ci ambele în sis­teme şi reţele complexe, ceea ce e cu totul altceva (până şi conceptualiştii vor­beau în anii ’60 şi ’70 de system-based art, o sin­tagmă din istoria mai timpurie a pro­ble­mei). Modernistă în bienală nu e atât pre­zentarea white cube cu hanging art, cu care ea pretinde că se joacă pentru a pune interogativ în relaţie imaterialul digital (pro­blema) cu materialul inevitabil al dis­play-ului (expunerea problemei), ci esen­ţialismul pozitivist care o subîntinde. Pâ­nă şi noţiunea de dematerializare e ma­te­rialistă, incorect reductivă. Avem un­de­va aici imaginea şi undeva acolo mediul di­gital, într-o mână tableta, în alta ar­tis­tul, într-un loc curatorul, în altul con­textul, noi, ceilalţi. Vă rog să mă iertaţi, aşa arată arta contemporană? Despre asta este vor­ba? Sunt ele separabile ca alunele pe o far­furie, Imaginea, Bitul, Link-ul, Cy­ber­space-ul, Curatorul, Artistul, Con­tex­tul?

Cyber-spaţiul e un nou domeniu social, spune statement-ul, dar, dacă iei spa­ţia­li­tatea ca atare, e problematizată aici doar prin caricatura display-ului white cube. Do­meniu social? Foarte bine, unde ne aflăm atunci? Care e contextul? Care e re­laţia celor zece curatori, reduşi şi ei la pos­tura „esenţială“ de selectori de la distanţă, cu spaţiul Bienalei, virtual sau nu? Care e „producţia de cunoaştere“ pe care o ge­nerează ei prin ea? Există o legătură între selecţia artiştilor cu lucrările lor şi pro­ble­ma cyberspace-ului? Din câte am văzut, nu neapărat, on display sunt de toate, de la pictură la instalaţii audio şi artă video. Spaţiul Internetului nu e nici white cube, nici black box, e ceva hibrid şi sistemic, este el problematizat? În altă ordine, Călin Dan e singurul care atinge problema tim­pului (cât timp de receptare acordăm fie­cărei lucrări dintr-o bienală), însă nu e simplu: Internetul nu e time-based, s-a spus, ci mai degrabă relashionship-based, intri pe un link, stai puţin încetinind rit­mul, intri pe altul pe care îl închizi ime­diat şi tot aşa, neliniar şi incontrolabil. Cu toate astea, bienala e opusul, e statică şi con­trolată: structura e în intenţie laxă, dar e în fapt rigidă (fiecare curator cu pă­trăţelele lui), accesarea lucrărilor în in­tenţie liberă e de fapt limitată de obligaţia de „a merge la muzeu“ pentru a procura catalogul, şi acela oferit aparent generos, în spiritul accesibilităţii libere, dar în re­alitate condiţionat de prezenţa ta acolo. Toată interacţiunea cu Bienala e strâns definită şi controlată, iar acesta nu e deloc spiritul informaţional liber, „revo­luţio­nar“, pe care îl pretinde. Mai mult, contactul cu lucrările e mai curând video decât cyber-, şi s-a spus că diferenţa dintre cele două stă în control, la video îl ai, la net nu îl ai (de unde toată problema controlului în re­ţelele informaţionale şi de altfel şi în cazul ăsta: link-urile sunt accesibile doar un an). Smartphone-ul accesează QR-ul aşa cum telecomanda aprinde un monitor, operaţia la care display-ul te obligă are ceva me­ca­nic, de instalaţie multimedia minimală, ae­rul nu e deloc cibernetic, volatil şi fluid, de lume virtuală şi sistem informaţional (acea „Fiinţă Media“ a lui Geert Lovink). Ne­i­mer­sivă ca un salon, Bienala e rece şi poveră ca, no offense, New Midia Năvodari.

Mi-ar fi plăcut ca proiect 2META+, tocmai fiindcă formatul contează, iar bienala are ceva ostentativ auctorial, care trimite la in­terviul în care Romelo Pervolovici spu­nea că ar fi semnat toate lucrările primei ediţii, fie şi numai în glumă. E ceva foarte frontal, strident, agresiv şi ironic în lite­ralismul codurilor QR. Faptul de a lua li­tera problemei, nu spiritul ei, de a lua par­tea pentru întreg și întregul drept parte (QR-ul pentru cultura digitală, mini­con­ceptele curatoriale ca părţi ale cura­to­ria­tului mare) ţine de o logică a metonimiei, care e o boală grea în cultura noastră vi­zuală (religiosul redus la cruce, Occidentul redus la euro, feminismul la uniformă etc.). Luat ca formulă de impact însă – con­frun­tarea noastră cu marea problemă a culturii digitale în timp ce ne chinuim să accesăm QR-uri -, literalismul dă rateu, e orb, ig­noră problema pe care pretinde că o pune în act. Este într-adevăr QR-ul în sine tot ce poate fi mai zdrobitor în noua condiţie digitală a culturii vizuale? Problema reală nu ţine de reţea, de sistem şi de „noul do­meniu social“, de Fiinţa Medială (ce con­cept fain)?

2META+ e de fapt contextul Bienalei. Mu­zeul este contextul ei, cu cele trei etaje din Moşilor, care nu sunt o fostă fabrică de pensule, ci un fost depozit de carte şi în care poţi radiografia acum simultan trei concepte curatoriale de artă con­tem­po­ra­nă complet diferite: Spaţiul Platforma, Sa­lonul de Proiecte şi Bienala Tinerilor Ar­tişti. Ar fi intrat Bienala în spaţiul MNAC din Palatul Parlamentului, când ştim ce dispută are instituţia bienalei cu instituţia muzeului? Este într-adevăr bienala de ar­tă contemporană în România ceva care în­soţeşte - opoziţional, critic, dialogic, ori­cum - istoria muzeului (cu problemele lui), a galeriei de artă contemporană (cu ale ei) şi a discursului teoretic despre arta contemporană (cu revistele lui)? Cum se întâmplă asta? Găselniţa QR pare un pre­text. Nu atât de neserios, cum zice Oliver Marchart de bienale, dar nici foarte serios. O şmecherie.