Pe aceeași temă
Occidentalismul „este portretul dezumanizant pe care i-l fac Vestului adversarii lui“ – aceasta este, într-o frază simplă, tema majoră a cărţii Occidentalismul. Războiul împotriva Occidentului. O scurtă istorie a urii faţă de Vest, publicat foarte de curând şi în ediţie românească, sub semnătura lui Ian Buruma şi Avişai Margalit.
Ian Buruma este unul dintre cei mai cunoscuţi, mai respectaţi şi mai influenţi intelectuali europeni. Istoric, eseist, dar şi competent cunoscător al Chinei şi Japoniei, Buruma – născut în Olanda, locuind de mai mult timp în SUA – scrie la marile publicaţii ale lumii occidentale şi scoate cărţi de istorie cu mare impact. Al doilea autor al cărţii, Avişai Margalit, un eseist redutabil, predă la Universitatea Ebraică din Ierusalim şi este membru al Centrului pentru Studierea Raţionalităţii de pe lângă această prestigioasă universitate.
Aşadar, un superstar al Republicii Literelor şi un expert în studierea raţionalităţii dau o carte în care, de pe poziţii perfect raţionale, sunt analizate „setul de prejudecăţi şi rădăcinile raţionale“ ale occidentalismului – ura complexă, care nu ţine de anumite graniţe în mod absolut, faţă de Occident. Demersul lor editorial vizează, explicit şi în mod esenţial, o dimensiune de înţelegere a acestei problematici (cât se poate de reale şi, în acelaşi timp, tot mai presantă prin realitatea pe care o produce!) – pentru că, spun cei doi autori, „a înţelege nu înseamnă a scuza, aşa cum a ierta nu înseamnă a uita, dar, dacă nu îi înţelegem pe cei care urăsc Occidentul, nu avem nicio speranţă de a-i opri să distrugă omenirea“.
Studiul nu stă, în mod fundamental, pe un narativ istoric-cronologic şi nici pe o structură care să discute cu precădere despre anumite regiuni. Excursul de sinteză al celor doi explorează elementele nodale ale ceea ce, aşa cum memorabil formulează autorii, alcătuiesc „lanţul ostilităţii“. Şi anume: „ostilitate faţă de Marele Oraş, cu imaginea sa de loc cosmopolit, fără rădăcini, arogant, lacom, decandent şi frivol; faţă de gândirea Occidentului, manifestată prin ştiinţă şi raţiune; faţă de burghezul aşezat, a cărui existenţă este antiteza eroului gata de sacrificiu; şi faţă de necredincios, care trebuie zdrobit pentru a face loc unei lumi a credinţei pure“.
Încă un citat, exemplar în diagnosticul pe care îl pune şi care poate fi şi o invitaţie la reflecţie prelungită: „aversiunea sau chiar ura faţă de Occident nu sunt probleme grave în sine. Occidentalismul devine periculos abia când este cuplat la puterea politică. Atunci când sursa puterii politice este şi unica sursă de adevăr, avem de-a face cu o dictatură. Iar când ideologia dictaturii este ura faţă de Occident, ideile devin mortale“.
Cartea celor doi este, trăgând linia, una necesară. Mai mult: necesară şi consistentă. Consistentă: pentru că „ipoteza de cercetare“ pe care lucrează cei doi istorici este admirabil argumentată în cele patru mari direcţii în care se „forjează“. Necesară: fiindcă, ne-o spun chiar cei doi, nu este puţin lucru să înţelegi resorturile de adâncime ale unei probleme reale şi cu o miză imensă, astăzi. Aş adăuga şi amănuntul că Occidentalismul. Războiul împotriva Occidentului. O scurtă istorie a urii faţă de Vest este o carte cu atât mai necesară, cu cât, în Vest, în „Occident“ aşa-zicând, în mainstrem există serioase dificultăţi de a accepta că miza acestei cărţi – miză dureros de reală, cum spuneam – este şi una gravă, una care semnalează ceva cu un potenţial extrem de periculos cu privire la civilizaţia occidentală.
Numai un exemplu să dau, pe scurt: plecând pe urmele acestei cărţi după lectura ei şi încercând să documentez cât de cât recepţia sa imediată în presa de limbă engleză, am dat destul de repede peste o cronică de întâmpinare publicată în The Guardian al cărei final m-a nedumerit serios. Aceasta sună aproximativ aşa: „Această carte – în felul său, polemică, plină de temeri şi de ipoteze neexprimate – este un produs al orgoliului occidental şi al paranoiei. Din păcate, ea mai mult ascunde decât luminează“. Or, la cât de limpede este scrisă această carte şi la cât de răspicat şi dur „vorbeşte“ realitatea la zi cu privire la ura împotriva Occidentului, este de-a dreptul bizar să scrii în acest fel şi să acuzi de orbire pe cineva care vede aşa de clar.
Fără să fie o consolare – dimpotrivă! –, pot să speculez şi să spun că reacţii de felul celor contabilizate în The Guardian (publicaţie la care, à propos, se reduce, destul de des din păcate, la noi ceea ce este desemnat prin formula „presă internaţională“) adâncesc fenomenul, din interior de data aceasta, într-o extrem de periculoasă spirală a urii. De data aceasta – Otto Weininger a scris strălucit acum un secol şi mai bine despre aceasta, cu trimitere la Imperiul Austro-Ungar –, a urii de sine. Ea însăşi o specie redutabilă a „occidentalismului“, în înţelesul său secund, cu care lucrează această carte; negativ, în fond!
