Dickens reloaded

Numele lui Cătălin Dorian Florescu nu mai are nevoie de prea multă prezentare: de când Editura Polirom i-a publicat romanele (Vremea minunilor, Drumul scurt spre casă, Maseurul orb, Zaira şi Iacob se hotărăşte să iubească) se ştie despre el că e un scriitor elveţian de origine română, născut în 1967, emigrat în 1982, care a obţinut deja câteva premii literare străine importante şi care, de mai mulţi ani, îşi permite să trăiască din scris, după ce a lucrat o vreme ca psihoterapeut.

Cel mai recent roman al său, Bărbatul care aduce fericirea, a apărut de curând la Editura Humanitas, în traducerea din limba germană a aceleiaşi Mariana Bărbulescu. Prin acest volum, Cătălin Dorian Florescu se întoarce (chiar dacă nu a intenţionat) la un gen de roman care a fost numit în engleză „popular“ şi care nu e conotat negativ, chiar dacă sensul lui de bază este că vizează un public larg. „Popular“ a fost în vremea lui Charles Dickens şi este citit şi astăzi, ca şi atunci, luat fiind de pe un raft înalt al bibliotecii. Şi chiar ar trebui să se revendice de la Dickens acest ultim roman al lui Cătălin Dorian Florescu, pentru lumea orfanilor şi obidiţilor către care se îndreaptă, fie că trăiesc la New York, fie în Delta Dunării, la început de secol XX, pentru lumea pestriţă a ghettourilor şi a mediilor cosmopolite, pentru destinele de-a dreptul extravagante, cu suişuri şi coborâşuri ameţitoare, pe care le surprinde.

Trei generaţii sunt urmărite în Bărbatul care aduce fericirea, pe două continente, America şi Europa, pentru ca descendenţii lor, Roy şi Elena (a treia Elena!), să se întâlnească în 2001, frolând tragedia prăbuşirii Turnurilor Gemene, din 11 septembrie. Şi să se reîntâlnească mai apoi în Tulcea, unde Roy vine să o regăsească pe Elena.

Naratorii sunt, pe rând, Roy şi Elena, care îşi evocă, în treacăt fie spus, mai mult bunicii decât părinţii, şi nu o fac la modul omniscient, pentru că nu prea ne spun ce gândesc personajele, dar le descriu atât de savuros şi convingător viaţa de zi cu zi, încât nu simţim lipsa „psihologiei“. Aceste voci care ne spun poveştile de viaţă ale lui Chibrit, „micul Caruso“, orfanul care crede că a căzut din Lună, a lui Paddy Chiorul, a lui Berl, a lui Herschel, a primei Elena, a lui Vanea, a celei de a doua Elena, care devine leproasă, sunt voci candide, care nu acuză nici când faptele sunt grave şi nici nu plâng de milă.

Moartea este o temă dominantă, agresivă mereu, nu doar atunci când se hrăneşte cu emigranţi săraci şi bolnavi. Râul East River, în care se aruncă disperaţii, aduce la ţărm trupurile lor, iar acestea sunt adunate de două ori pe săptămână şi duse pe insula Hart, unde sunt îngropaţi la grămadă. Aşa începe romanul. Descrierea universului săracilor din New York de la finele secolului al XIX-lea, cu mizeria şi spaimele ei, cu fericirea de a mânca extrem de rar altceva decât un terci, sau momentul de visare prilejuit de un cântec irlandez, este impresionantă. Detaliile despre viaţa cotidiană a atâtor umiliţi ai sorţii ne trimit direct la Charles Dickens. Venită în America în 2001 cu cenuşa mamei într-un borcan, Elena se învârte în imensul cimitir Calvary fără să găsească crucile unor români lângă care mama sa voise să fie depusă după moarte, iar deambularea Elenei printre mormintele modeste sau impunătoare, „zgârie-norii morţilor“, printre atâţia italieni şi irlandezi, „emigranţi ai primului ceas. Flămânziseră umăr la umăr şi acum zăceau acolo, tot umăr la umăr“, este o scenă antologică.

O alta, la fel de memorabilă, e cea în care e descrisă sinuciderea păsărilor, la Sulina, în România. Tărâm uitat de lume, Delta Dunării e populată cu oameni care trăiesc ultra-primitiv la începutul secolului XX, iar, în locul lirismului unui Panait Istrati, Cătălin Dorian Florescu ne propune o scenă sălbatică, pur tragică: „De fapt, existau două faruri, dar numai cel din dreapta devenea o capcană pentru păsări. Ele se izbeau de sticlă cu toată forţa şi fie cădeau fără cunoştinţă în apă, fie mai reuşeau să ajungă până la ţărm. Marea, care îşi schimba culorile de la verde la negru, era calmă şi netedă ca oglinda. Oamenii veneau din oraş mereu în acelaşi moment al zilei ca să privească spectacolul macabru. Femeile îşi întorceau capetele, îşi ţineau mâinile la ochi, dar şi ele voiau doar să se uite, de fapt. Numai copiii erau neprefăcuţi. Ei pescuiau păsările din apă sau le adunau în nisip şi le zdrobeau capetele sau le rupeau gâturile. Le băgau în saci şi îşi făceau socoteli, cât aveau să câştige de pe urma lor“.

Dunărea e văzută ca fiind „măruntaiele Europei“, în care se adună „gunoaie, sinucigaşi, mâl, aluviuni, pietriş“. În acest tărâm sumbru, Leni, prima dintre Elene, speră că a patra sarcină îi va aduce în fine un copil care să trăiască. Ea face apel la Baba, o bătrână vrăjitoare, şi, aşteptând-o, simte că va avea noroc, în vreme ce soţul ei, Iulian, ciopleşte încă un sicriu. Va fi însă îngropat chiar el în acest sicriu, cu picioarele pe dinafară, o lună mai târziu. Copilul, de fapt, nici nu îi aparţine, e al lui Vanea, fiinţă stranie a Deltei, căruia–i place să contemple bâtlanii. În această Românie periferică, „un loc unde erai numai la un lat de deget distanţă de Dumnezeu, dar şi de diavol“, America e cunoscută atunci când fiul unuia dintre ei, ajuns chelner peste Ocean, îi trimite lui taică-său un pick-up „Braun“ şi un disc cu muzica lui Irving Berlin. „Asta-i America“, îşi vor spune toţi, opriţi brusc din treburile lor mărunte, vrăjiţi de cântecele al căror text nici nu au nevoie să îl înţeleagă.

A doua Elenă, fiica lui Leni şi mama celei care va ajunge în America, se îmbolnăveşte de lepră şi soarta leproşilor e descrisă aşa cum era în acea Românie primitivă de început de secol XX. Aşa cum avem, din America, descrieri crude din viaţa femeilor sărace rămase însărcinate şi ai căror copii sunt omorâţi de traficanţi ai serviciilor funerare, la gurile Dunării o leprozerie, complet izolată de lume, e un Iad în care cei care au avut ghinionul să se îmbolnăvească aproape că mor de foame şi îşi pierd, rând pe rând, mâinile, vederea, transformându-se în monştri.

Ziarele, cu ştirile lor senzaţionale despre tumultul Istoriei (fapte măreţe, dar şi războaie) sau exotismul vieţii unor vedete, sunt cele care îi fascinează şi pe emigranţii din New York, fie ei evrei, italieni sau irlandezi, şi pe locuitorii, la fel de diverşi etnic, din Delta Dunării. Alături de magia muzicii, cea cântată de Chibrit, bunicul lui Roy, sau cea ascultată la patefon într-o frizerie din Tulcea, romanul aduce, astfel, un omagiu literei scrise, care asigură gustul pentru cunoaştere, şi, de asemenea, literelor cântate. Ceea ce îi seduce pe toţi, în roman, indiferent de continent, sunt ziarele şi muzica.

Neştiind cine este, în afară de fiul unei prostituate şi nepotul lui Chibrit, Roy devine actor de cabaret, imitator, pentru că identitatea lui e ceva prea fragil. Îi imită cu talent pe actori şi cântăreţi celebri şi, cunoscând-o pe Elena, fiica leproasei, care trăieşte în comunism croind haine, aşa cum spune ea, şi pentru nomenklaturişti, şi pentru victime, Roy îşi găseşte sufletul-pereche. Vizita lor la leprozerie, unde Roy îşi va face numărul de imitator în faţa puţinilor bolnavi rămaşi acolo, are ceva dintr-un film de Fellini. Deşi se spun poveşti cutremurătoare, romanul lui Cătălin Dorian Florescu se citeşte cu mare plăcere pentru că există optimism, chiar o anumită jubilaţie a supravieţuirii dincolo de toată suferinţa personajelor.

Romanul Bărbatul care aduce fericirea pătrunde în intimitatea unei umanităţi foarte expresive, cu căldură sufletească, o lume în care personajele, deşi needucate, sunt cuceritoare, pline de viaţă şi care, în pofida loviturilor pe care le primesc, au dorinţa de a trăi, se luptă, nu capitulează, deşi ceea ce li se întâmplă poate părea exagerat-romanesc de la un punct încolo. Romanul „popular“ conţine, de altfel, romanul de aventuri, picaresc, exotic, iar romanul lui Cătălin Dorian Florescu preia moştenirea lui Dickens, un univers realist suculent și exploziv, şi o aduce în inima unei sensibilităţi moderne, născută din tragediile secolului XX.

Roman „popular“, dar şi rafinat, Bărbatul care aduce fericirea, asumându-şi curajos un titlu foarte comercial, ne ia pe noi, ca cititori, într-o plimbare care ţine ceva mai mult de un secol şi care, departe de orice teorie sau incursiune eseistică, se întoarce la „firul ierbii“ romanelor, la viaţa unor personaje simple şi la arbitrariul atâtor destine. //