Dreptate și recuperare

Volumul Bizanț. O lume pierdută este, din fericire, disponibil deja la o a doua ediție, revizuită, în traducerea domnului Mihai Moroiu (à propos – unul dintre cei mai performanți traducători români de astăzi). Jonathan Harris, profesor de istorie a Bizanțului al Universității din Londra, este autorul cărții – o carte care pune o perspectivă nouă, și foarte convingătoare, asupra istoriei specifice a Bizanțului. E o istorie pe care Jonathan Harris o face într-un context nu dintre cele mai încurajatoare pentru o asemenea cercetare; motto-ul primului capitol al cărții (un citat al unui ambasador al suveranului Sfântului Imperiu Roman la Constantinopol din perioada 1555-1562: „În multe locuri întâlnești vestigiile monumentelor străvechi, deși nu te poți opri să te întrebi de ce atât de puține dintre ele au supraviețuit“) este cât se poate de relevant pentru condiția unui astfel de demers precum este cel făcut de istoricul britanic.

// JONATHAN HARRIS

// Bizanț. O lume pierdută

// Traducere de Mihai Moroiu

// Baroque Books & Arts, 2016, 400 pp.

Unghiul ales de istoricul britanic – unul care, repet, face un act de dreptate – nu este convergent cu diversele perspective ideologizate ale istoriilor despre Bizanț care pun între paranteze sau care refuză pur și simplu fapte precum acestea: numele acestei zone, la fel de des întâlnit ca și cel de „Bizanț“, este „Imperiul Roman de Răsărit“; în Apus, în 476, Romulus Augustus este forțat să abdice și, astfel, cade Imperiul Roman de Apus, dar în partea răsăriteană, acest imperiu, pentru care creștinismul avea să joace un rol crucial, stă încă aproape un mileniu (până în 1453) în picioare. Iată, așadar, în formularea autorului, indicația de metodă folosită de acesta pentru a construi cartea de față: „Mai presus de orice, am vrut să investighez de ce Bizanțul a continuat să existe atâta vreme, în ciuda nenumăratelor răsturnări și invazii care i-au amenințat existența, și de ce, până la urmă, a dispărut cu desăvârșire. Urmărind aceste linii, în mod inevitabil am lăsat deoparte multe dintre cele care ar fi fost incluse de un alt autor, făcând în schimb loc unor aspecte considerate poate marginale sau chiar irelevante de alții“.

În 1554, Pierre Giles, un francez loial suveranului Francisc I, ajunge la Constantinopol având misiunea de a găsi manuscrise vechi și de a le aduce în biblioteca regală. Cu povestea acestui francez își începe Jonathan Harris propria-i istorie despre Bizanț. Giles nu revine în Franța în timpul convenit cu monarhul său (care, de altfel, moare în 1547); mai mult decât atât, abandonat la Constantinopol și privat de mijloacele de a reveni pe tărâmurile sale natale, e nevoit să se înroleze în armata sultanului și, la un moment dat, trebuie chiar să călătorească și mai spre răsărit într-o lungă campanie militară. Dar, în timpul destul de lung pe care și-l petrece la Constantinopol, ajunge să cunoască foarte bine orașul. „Însă ceea ce l-a fascinat în primul rând nu a fost Constantinopolul contemporan“, notează Jonathan Harris. Și adaugă: „Sentimentul său era că nenumăratele moschei mărețe dădeau cetății un aspect și mai posomorât, la nivelul străzii. Ca om de litere de formație clasicistă, căuta mai degrabă urmele trecutului antic, când orașul era cunoscut sub numele de Byzantion. Spre dezamăgirea lui Giles, vestigiile antice abia mai puteau fi găsite, în schimb a fost tot mai captivat de cele din secole mai apropiate de prezentul său, din vremea când Constantinopolul fusese capitala unui imperiu creștin, nu musulman, când pe coridoarele puterii se vorbea limba greacă, nu turcește“.

Suntem, să nu uităm aceasta, în 1545-1555. La un secol adică după „Căderea Constantinopolului“. Încă mai erau urme destul de numeroase ale vechiului Imperiu – chiar dacă, spre a da numai câteva exemple pregnante, icoana Hodighitria, Mănăstirea Chora, Biserica Sfinții Apostoli, columna și statuia ecvestră ale lui Iulian nu mai existau. Giles, călătorul francez interesat de rarități bibliofile, mai poate găsi acolo multe cărți – chiar dacă multe fuseseră aruncate în foc. Spre pildă: autori bizantini sau, o comoară neprețuită care reintră în circuitul răsăritean grație grijii bizantinilor, cele mai vechi exemplare complete din marii gânditori, oratori și dramaturgi ai antichității (Platon, Aristotel, Aristofan, Demonstene, Lucian). La un secol după asediul reușit al lui Mahomed al II-lea, Bizanțul de dinainte de instalarea musulmanilor moare, dar nu de tot. Cum rezistase însă un mileniu până atunci? Cum fusese posibil așa ceva, în condițiile în care, geopolitic (așa cum am putea formula în termenii contemporani), era așezat în niște intersecții extrem de turbulente? Iată cum, în cuvintele lui Jonathan Harris: „Bizanțul a fost produsul unei lumi nesigure și violente, suferind peste o mie de ani de presiuni aproape constante la granițe și nenumărate invazii, asedii și războaie. În tot acest timp, imperiul a supraviețuit și și-a păstrat cultura și identitatea, în vreme ce împrejurul lui lumea era în stare de mișcare continuă. Și a reușit să reziste nu transformându-se într-un stat mărginit, care să tragă obloanele și să adopte o mentalitate de asediat. Dimpotrivă, s-a străduit să folosească spre avantajul său propriu marea de oameni care se revărsa mereu peste granițele sale, stârnind vrajbă între acele popoare, acceptându-le pe unele în teritoriu, ca să-și crească puterea, și integrându-le în sistemul religios și în cultură“. O adevărată artă „de a se adapta și de a-i integra pe străini chiar și în cele mai ostile circumstanțe“.

***

Philip Jenkins este profesor de istorie la Baylor University din Statele Unite; de asemenea, codirector al programului de studii istorice ale religiei din cadrul Institutului de Studii ale Religiei al aceleiași universități și, odată cu Istoria pierdută a creștinismului (traducerea ediției românești îi aparține aceluiași admirabil și neobosit Mihai Moroiu), el a făcut, în cuvintele profesorului de la Yale University, Lamin Sanneh, „un tur de forță de recuperare și reconstrucție istorică, o operă de restaurare științifică care stabilește un echilibru de mult necesar în istoria creștinismului“.

// PHILIP JENKINS

// Istoria pierdută a creștinismului

// Traducere de Mihai Moroiu

// Baroque Books & Arts, 2018, 384 pp.

În condițiile în care tema disoluției civilizației occidentale, tema decăderii creștinismului și a scăderii masive a influenței sale în lume se pun cu tot mai multă acuitate, cartea profesorului Jenkins este, chiar și așa, vorbind despre căderea Bisericilor neeuropene, despre istoricul extraordinar de bogat al acestora și despre cvasi-inexistența lor (fie și la nivel de discurs de specialitate la zi), una cât se poate de actuală. „Când descriu căderea Bisericilor neeuropene, nu mă lamentez în numele unei hegemonii creștine mondiale care nu a fost să fie niciodată, cu atât mai puțin pentru eșecul rezistenței în fața unor religii rivale, cum ar fi islamul. (...) Dacă o credință atât de viguroasă și de răspândită ca aceea din Orientul Mijlociu și din Asia a fost dată uitării, înseamnă că nici o religie nu este în siguranță. Iar mijloacele care au produs o asemenea cădere uluitoare trebuie să fie de cel mai acut interes pentru toți cei care examinează viitorul oricărui cult sau confesiune“, notează Philip Jenkins.

Subtitlul din limba engleză al cărții ne ajută să plasăm mai bine geografic și temporal miza cărții: Istoria pierdută a creştinismului. Mileniul de aur al Bisericii în Orientul Mijlociu, Africa şi Asia (secolele V-XV). Cum s-a terminat o civilizaţie. Despre profilul în timp (e vorba de nu mai puțin decât un mileniu, în fond) al acestor comunități astăzi uitate – despre forța lor de iradiere la început, dar și despre cum au ajuns să decadă, din multe motive pe care le putem numi „exogene“, dar și în urma unor rutini „endogene“- este vorba în acest excurs pasionat într-o istorie care oferă, în continuare, multe provocări. Iată una dintre ele, cea mai relevantă, în viziunea lui Philip Jenkins: „Mai presus de toate, redescoperirea lumilor creștine pierdute ale Africii și Asiei ne aduce în fața unor probleme serioase referitoare la natura memoriei istorice. Cum se face că am dat uitării o poveste de asemenea dimensiuni? Dacă luăm în considerare istoria creștinismului, căruia de obicei îi atribuim rolul central în nașterea «Occidentului», multe dintre cele pe care credem că le știm se dovedesc inexacte în privința locului și momentului unde s-au petrecut diverse evenimente și cum s-au produs schimbările din cadrul religiei. Mai mult decât atât, multe aspecte ale creștinismului considerate de noi absolut moderne constituiau de fapt norma într-un trecut îndepărtat: globalizarea, întâlnirea cu alte credințe și dilemele vieții sub regimuri ostile. Cum este posibil ca imaginea noastră mintală asupra trecutului să fie într-atât de distorsionată?“.

Întrebarea de la finalul argumentului pe care îl construiește Philip Jenkins are, de altfel, o actualitate perpetuă. Așadar: cum este posibil ca imaginea noastră mintală asupra trecutului să fie într-atât de distorsionată? Cum de uităm atât de mult? Întrebările acestea două sunt egal valabile și în cazul cărții despre Bizanț și mai ales al tematicii acesteia.

P.S. Baroque Books and Arts scoate „cărți de neuitat“ -nu exagerez în nici un fel. Vă puteți convinge direct intrând (și) aici: baroquebooks.ro. //