Duhul divin și duhul locului

Serenela Ghiteanu | 17.05.2022

Literatura Andreei Răsuceanu se dovedește metafizică prin dimensiunea de permanentă meditație asupra sensului vieții și al morții, asupra sacrului și al Istoriei.

Pe aceeași temă

Atunci când a debutat cu roman, în 2018, la Humanitas, cu volumul O formă de viață necunoscută, Andreea Răsuceanu a fost o surpriză de proporții în peisajul literar românesc contemporan. După 1989, vreme de un deceniu, literatura română a trăit o pauză de respirație, în care presa scrisă a exprimat, direct, actualitatea politică. Apoi, odată cu anii 2000, au apărut, rând pe rând, romane care au descris ori trecutul apropiat, ori realitatea postcomunistă, dintr-o nevoie vitală de a înțelege experiențele trăite ieri sau în zilele noastre. S-a scris în stil realist crud, dar și în stil poetic sau în stil fantastico‑mistic, limbajul vulgar a pătruns în literatură nu mereu în mod fericit, dar acest noian de romane era foarte necesar pentru conștiința și memoria colectivă, iar perlele rare nu puteau să se nască singure, ci numai din acest efort comun de a recrea istoria recentă prin intermediul ficțiunii.

O formă de viață necunoscută de Andreea Răsuceanu este una dintre aceste perle rare pentru că pornește de la juxtapunerea a trei povești de viață, din trei epoci diferite, dar reușește mult mai mult decât o cronică de familie și de epocă, reușește să ofere o meditație profundă asupra Vieții și Morții. Stanca Mântuleasa din sec. al XIX-lea, Elena – din timpul Primului Război Mondial, și Ioana, din timpul comunismului, sunt trei femei care vor, fiecare, să lase în urmă ceva: o biserică, o casă, o familie, în pofida – sau poate tocmai datorită – faptului că întâlnesc multe obstacole în viața lor. Se învârt o serie de personaje în jurul lor, evenimentele vremurilor sunt dure pentru toți, dar privirea naratoarei e panoramică, ajutând cititorul să vadă Lumea ca pe un carusel care nu se odihnește și a cărui menire e tocmai să vibreze continuu. Descriind în detaliu viața din epoca evocată, autoarea merge dincolo de destinele celor trei femei și percepe realitatea ca pe o fascinantă manifestare a Vieții, mister etern, de nedezlegat, pe care e posibil doar să îl cercetezi, iar pandantul Vieții, Moartea, fiind, la fel, un fapt enigmatic și uluitor. Ideea este că nu trebuie să ne deplângem condiția umană, nici să ne euforizăm, trebuie doar să trăim din plin ceea ce ni s-a dat și să observăm cu atenție aceste adevărate taine, taine în sens aproape religios.

Materia palpită în proza Andreei Răsuceanu, este descrisă ca o manifestare frapantă în care formele se pot schimba mereu. Materia e ceva imprevizibil și mai interesant uneori decât psihologia omenească, iar fraza urmează această mișcare continuă și se înalță ca o liană, într-o vegetație luxuriantă. Locurile în care trăiesc personajele, fie că sunt rurale, fie că e vorba de București, oraș balcanic cosmopolit, apoi „comunizat”, sunt purtătoare ale Istoriei care a trecut peste ele și le-a impregnat cu povești sau doar cu zvonuri. Scriitoarea operează o adevărată cosmologie pentru că narațiunea ei pare că reface istoria Lumii, într-atât destinele particulare ale eroilor iau dimensiuni ample, iar spațiul pe care îl locuiesc este și el purtător de semnificații din trecut, de amintiri fără mormânt și – mai ales – spațiul acesta e descris ca posedând o expresivitate tulburătoare.

 

Al doilea roman al Andreei Răsuceanu, Vântul, duhul, suflarea, apărut la Polirom în 2020, este de fapt o continuare a primului roman. Regăsim unul dintre locurile de acolo, satul C., de lângă Galați, și aceeași viziune asupra lumii, de data aceasta prin intermediul altor trei destine, care, ca și în primul roman, sunt cuprinse fiecare într-un capitol. Trei eroi, dintre care primii doi sunt legați prin legături de sânge – Iolanda, fata orfană, crescută de Tamara, și Constantin, în satul C. în anii ’50-‘60, și fiul ei cel mare, M., iar al treilea, din sec. al XIX-lea, Mihalachi, feciorul boierului Chicuş din C., țintuit mereu acasă, din cauza unei boli, care e un personaj-observator. Iolanda se mărită cu G. și se mută la București, unde va fi avocată și va avea doi copii, apoi se va confrunta, după ce e părăsită de G., cu vestea morții acestuia. Încercând să treacă Dunărea înot în 1983, spre Iugoslavia, G. este împușcat de grăniceri.

Prin intermediul biografiei Iolandei, care fuge din C. pentru a trăi în Capitală, într-un bloc mizer, într-o perioadă de penurie de alimente și de declin al iubirii cu G., epoca comunistă e descrisă prin fapte de viață foarte mărunte și prin felul în care acestea marchează psihicul personajelor. Episodul avortului pe ascuns pe care îl face Iolanda în alt bloc comunist este simptomatic pentru o dramă la nivel colectiv despre care încă nu se vorbește îndeajuns. Fiul cel mare al Iolandei este neglijat în favoarea mezinului, P., cel care va pleca și el, ca tatăl său, spre America, dar nu înot, ci cu avionul, dintr-o lume deja liberă, iar drama neiubirii din partea mamei pe care o simte M. este amestecată în permanență cu evocarea copilăriei în comunism, în care relația disfuncțională dintre părinți și separarea lor, ca și preferința mamei pentru fiul cel mic, mereu bolnav, este, desigur, mai importantă pentru copilul M. decât regimul politic.

Satul C., din primul roman, în care copilărește Ioana, este descris în romanul Vântul, duhul, suflarea mai întâi ca sat al copilăriei Iolandei, apoi în capitolul „Mihalachi”. Satul bătut de vântul arzător și uscat numit caraelul, acest C., care decade cu totul în comunism, e evocat prin Mihalachi în sec. al XIX-lea, în a sa Vârstă de Aur, înainte de Unire, care, de altfel, nici nu e dorită de unii dintre boierii moldoveni, foarte mulțumiți de țărișoara lor, care are capitala la Iași. O cronică de epocă și de familie – a boierului Chicuş, tatăl lui Mihalachi – este din nou creată cu măiestrie, documentată temeinic, dar şi reinventată, cu și din pasiune pentru trecut, pasiune care respiră profund din paginile literaturii Andreei Răsuceanu. Avem descris un colț de Moldovă arhaică, ne duce cu gândul la Sadoveanu, o lume românească aflată înainte de modernitate și ale ei „coruperi”. Privirea melancolică a lui Mihalachi, care nu prea poate să meargă, fiind reumatic, și care privește cu nesaț și ascultă fermecat tot ce prinde, este percepția unui observator foarte sensibil atât la oameni, cât și la natură. Lumii care se agită în fel și chip, de la iubirea tinereții lui, Sultana, până la întâlnirile boierilor antiunioniști, îi este opusă privirea melancolică, dar tânjind după viață, a lui Mihalachi.

Natura pură din satul C., pe lângă care curge o apă – sursă de legende și superstiții –, este pulsatilă în al doilea roman, poate mai mult decât în primul. Vântul fierbinte și uscat, caraelul, din satul C., e un laitmotiv care poate simboliza spiritul locului (genius loci). Timpul trece aducând întâmplări de tot felul, oamenii trăiesc și mor, pleacă la oraş, conacul boierului Chicuş, plin altădată de mobile și de porțelanuri scumpe, va fi devastat de comuniști, apoi transformat în cămin cultural, pentru ca, în cele din urmă, ruină, să fie numit, „casa Ologului”, dar ceva plutește pe deasupra, ceva cu gust de eternitate: „Căldura aia grea, ca o haină udă îmbrăcată pe pielea goală, șuieratul sărat al amiezii, ploaia uscată a nisipului de mal care se reașeza peste pământ, niciodată realitatea nu mi s-a părut mai intensă decât atunci, existența lucrurilor mai clară și mai fără echivoc. Erau atât de vii, de puternice, încât părea că noi trăiam ca să fim decorul pentru ele, nu invers. Noi eram apariția accidentală, nedorită a unei specii nefericite într-o lume perfectă”. Pe de altă parte, în ebraică, „ruach” înseamnă deopotrivă vânt, spirit și suflare, deci caraelul ar putea fi duhul divin, din care totul s-a ivit, ca materie, apoi a prins viață.

 

Literatura Andreei Răsuceanu se dovedește metafizică prin dimensiunea de permanentă meditație asupra sensului vieții și al morții, asupra sacrului și al Istoriei. Biografiile personajelor sale se adună într‑un tablou amplu, în care un sat, dar și o zonă din București devin spații vii, geografie pură, dar și emoțională. Generații diferite viețuiesc, una după alta, pe aceste locuri vegheate de un vânt aparte, în C., sau ascunzând beciurile unor case boierești, cum se întâmplă în subsolul vechiului cartier Mântuleasa.

Autoarea a publicat recent fragmente dintr-un roman în lucru, care ar încheia această trilogie a caraelului, dacă o putem numi așa. O adevărată cosmologie plină de forță și de originalitate. //

 

Andreea Răsuceanu

Vântul, duhul, suflarea

Editura Polirom, București, 2020, 352 pagini

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22