Educația ca mântuire

Ioana Scoruș este scriitoarea care scrie în România așa cum ar scrie în orice alt oraș al lumii. De formație psihoterapeut, autoare a unei cărți-interviu cu Ion Vianu, proza sa merge direct către mijloacele cunoașterii de sine fără să se complice cu amprenta locală a personajelor sale. Deși acestea au țară, miza eroilor Ioanei Scoruș constă mai degrabă în sensul vieții, cunoaștere, valoarea memoriei.

Cel mai recent volum al său, romanul Ignoranța, apărut la Editura Lebăda Neagră, este și cel mai reușit de până acum. Juxtapunând mai multe voci de eroi, ale căror destine se intersectează la un moment dat, scriitoarea așază poveștile acestora sub semnul unor versuri din T. S. Eliot. Compunându-și aproape geometric romanul, ea îl hrănește pe ascuns cu inefabilul Poeziei, a cărei nostalgie o are în mod declarat.

Vera, o femeie din Europa de Est, face studii de medicină la Paris, dar își dă seama că nu e menită să devină neurolog. Îi cunoaște, fără să știe de legătura dintre ei, pe Michael și pe tatăl său, Richard, ambii neurochirurgi, cuplu oedipian tragic, în care ura a învins. Vera fuge de iubirea cu prea bătrânul Richard și se dedică fiului, care se va dovedi a fi, în cele din urmă, străinul perfect pentru ea.

Parisul și Londra sunt evocate într-o opoziție nontezistă cu Europa de Est, în care Vera fusese crescută în sânul unei „familii de intelectuali, cu valori umaniste, în care există lucruri care se fac și lucruri care nu se fac. Rafinamentul educației Verei întâlnește celălalt rafinament, al Occidentului. Europa nu se împarte în două lumi ireconciliabile spiritual pentru Vera, ci se împarte în două paradigme, care nu au legătură cu comunismul, ci cu alt gen de schimbare a societăților și care afectează dramatic toată Europa. Într-o discuție cu Richard, Vera găsește că se află pe aceeași lungime de undă cu el în percepția unei Europe contemporane decăzute de la misiunea ei inițială, de leagăn al civilizației: „Nu e nimic de iubit azi. Cohortele de imbecili nu pot fi iubite. (…) Valorile se schimbă. Educația e mână în mână cu politicul. Azi, politicul are nevoie de imbecilii pe care i-a creat”. Dincolo de diferența de vârstă și de regimurile politice în care au trăit, Vera și Richard sunt la fel: „Suntem doi refugiați (…) Cuvântul care ne caracterizează viețile este singurătate. Cât de fericit poți fi într-un deșert nesfârșit?”.

Educația e cea care îi ajută să se apropie pe eroii din această carte, chiar dacă alte nepotriviri general umane îi fac mai apoi să se despartă. Educația văzută ca matrice spirituală a unui Trecut glorios, în fond. Vera știe să se îmbrace cu gust, cu lucruri de calitate, așa cum știe să vorbească ales, în limba maternă, dar și în limbi străine, cu precizie și eleganță, obiectele de preț sunt pentru ea naturale, familia ei a crescut arbori de cafea aduși din țările în care cafeaua e adevărată, nu un ersatz pe care îl consumă ignar majoritatea lumii. Vera știe să prepare savant nu doar cafeaua, ci și ceaiul. Cu alte cuvinte, e expertă în esențele tari, care stimulează creierul, dar și spiritul. Civilizațiile de demult dețineau arta/știința preparării acestor licori pure, lipsite de zahăr, care pot transfigura, iar Vera îl va uimi pe Pianist cu tipurile de ceai rar pe care i le aduce și i le oferă. Pianistul este o altă întâlnire de viață a Verei, un muzician singuratic care visează să devină scriitor. Din „casa cu muzică”, o casă veche care va fi demolată, la apartamentul în care va cunoaște tăcerea alături de Vera, Pianistul este o altă figură de „refugiat” contemporan.

Michael nu este clișeizat, ca fiind occidentalul perfect, cu o carieră strălucită, ci are și el aspirații. E pasionat de un scriitor obscur, Raspeglio, ale cărui cărți abia se găsesc, despre care nimeni nu știe nimic și care, va afla cititorul, este pseudonimul literar al lui Geno Calabrese, un italian cu traiectorie destul de picarescă. Cenaclul literar pe care Raspeglio îl frecventează, Grupul de literatură contemporană fără frontiere, arată ca un Turn Babel din care au supraviețuit doar câțiva. Pe cât de banali în aparență, pe atât de interesanți, pentru că toți visează să fie scriitori. Scrisul e una din temele acestui roman, scrisul ca terapie, ca metodă de cunoaștere, ca mister profund intrinsec al omului, după ce ai aflat că faimosul „flux al conștiinței” e o iluzie, demonstrat fiind de către neurologi, că „nu poate exista flux asociativ în fața propriului eu observator. Pentru a exista, e nevoie de un al doilea, căruia să i te dai în primire, care să-i fie martor”.

Pianistul ne duce cu gândul la personajele proustiene care încarnează artiști, Elstir, Bergotte, Vinteuil, acele ființe eterate, neatinse de păcat, care prin creația lor ar putea salva lumea. Meditând la scris, Pianistul ajunge la concluzia că nu trebuie să caute atât care e necesitatea scrisului. „Nimeni nu stă să se întrebe de ce iubește. Trebuia să scrie pentru că trebuia să-și amintească. Și trebuia să-și amintească pentru că rămăsese ultimul mod de a simți că e viu. Și ca să scrie trebuia să apeleze la memorie… Doar memoria și scrisul mai înseamnă, de la un moment dat, viață”.

Anii trăiți la Paris, cei trăiți la Geneva, ca femeie măritată, incursiunile la Londra, refacerea unei frânturi din viața bunicului său, care a petrecut în tinerețe șapte ani în Siberia, sau angajarea într-un conac englezesc al unui lord ca într-o Arcă a lui Noe sunt etape de parcurs dintr-o călătorie al cărei sens nu e mereu clar, mai ales dacă ești foarte analitic și sensibil, în același timp, cum este Vera. „Realitatea despre care se spune că este contondentă atunci când nu e doar un vis”, cum spune Michael, o lovește și pe ea, așa cum îl lovise și pe el. Vera nu vrea să lupte cu ceea ce pare că îi va aduce moartea și nu dă explicații. Cititorul trebuie să înțeleagă singur, de la un moment încolo, care sunt motivațiile actelor Verei.

Frumusețea boemă a Parisului sau ordinea riguroasă căreia i se supune chiar natura în Elveția nu este superioară Estului, chiar dacă în Est există orașe urâte, din cauza neglijenței omului și a distrugerii planificate din urma unui regim totalitar. Dincolo de Istorie, viața e oriunde o aventură la fel de dificilă și de imprevizibilă pentru orice om, asta ne lasă de înțeles romanul. Nu te poți dărui unui om iubit decât orbește, deziluzia care urmează e fatală, nu poți pătrunde anumite lucruri decât odată cu trecerea timpului, pe care nu îl poți opri în loc, pentru că totul e curgere și transformare, scrisul poate fixa pe hârtie un sens, dar și el e efemer.

Descendența familială și educația ne condiționează cel mai mult – ar fi cealaltă concluzie pe care am putea să o găsim după ce parcurgem poveștile spuse de personaje. Nu putem scăpa de ceea ce moștenim, dar putem să devenim cineva grație educației.

Civilizației europene înseși i se aduce în romanul Ignoranța un elogiu, într-un moment istoric în care Europa valorilor tradiționale – democratice și umaniste – e rău bolnavă. Cititorul din zilele noastre nu poate decât să rezoneze puternic cu acest strigăt înăbușit de disperare după o Europă a valorilor occidentale, care a dat naștere la artă, la știință, la o viață liberă și prosperă, în meritocrație. După o pandemie care a zguduit Europa și, mai recent, în plin război, pe care unii aleg să-l minimalizeze sau, și mai rău, îi deformează deliberat sensul, continentul civilizației moderne (care deja și-a renegat în acte moștenirea iudeo-creștină) suferă de o boală extrem de gravă. Romanul Ignoranța e una din cărțile care conștientizează această maladie.

Deși iubesc mult, eroii din Ignoranța par să nu se salveze. Și asta, în pofida faptului că sunt educați: lumea din jurul lor e prea bolnavă. În cele din urmă, de ce a fi educat înseamnă atât de mult? Pentru că este calea către Adevăr și Spirit. Într-o lume a „migranților” manipulați de colo-colo de entități ascunse, Ioana Scoruș scrie despre „refugiații” din interiorul lumii moderne aflate în agonie, neputincioasă să se mai apere. //

Ioana Scoruș

Ignoranță

Editura Lebăda neagră, Iași, 2022, 304 pagini