Pe aceeași temă
Comunismul vest-european nu s-a putut integra în sistemul politic din simplul motiv că obiectivul declarat al acestor partide era să distrugă sistemul respectiv. Chiar dacă o făceau din rațiuni proprii, din convingere – aspect care nu trebuie neglijat –, în economia globală a relațiilor politice comuniștii rămâneau totuși agenți ai Moscovei, chiar dacă indirect.
Enrico Berlinguer a avut meritul, pe planul vieții politice italiene, dar și europene, de a depăși acest cerc vicios.
După al doilea război mondial, problema raporturilor dintre America și Europa a jucat un rol fundamental în transformarea și redefinirea identității vest-europene. Tranziția de la vocația imperială și „civilizatoare“ a Europei Occidentale în raport cu restul lumii la realitățile triste ale bipolarității sovieto-americane care striveau Europa și moștenirea sa culturală a reprezentat, de altfel, subiectul a numeroase analize de-a lungul timpului. Poate și mai multă atenție a fost acordată revirimentului început în deceniul al șaptelea, când vest-europenii au încercat să-și revendice un loc distinct în lume, diferit față de postura secundară în care fuseseră aruncați de Războiul Rece, postură de aliați și, implicit, „protejați“ ai americanilor. O privire retrospectivă asupra procesului renașterii europene în epoca postbelică își va găsi aproape fără excepție un punct cardinal în personalitatea președintelui Charles de Gaulle. Proiectul „Europei de la Atlantic la Urali“ este, în mod firesc, văzut ca o primă încercare de a contesta limitele bipolarității, de a renunța la a mai privi apărarea în fața amenințării comuniste ca rațiune supremă care subordona orice alte considerente. Proiectul gaullist n-a fost însă singular; în mod aparent paradoxal, comunismul vest-european a produs, la rândul său, un proiect propriu de renaștere a Europei, unul mai subtil, poate mai puțin cunoscut, dar, cu siguranță, durabil. Un nume merită menționat și în acest caz: Enrico Berlinguer.
Criza identitară a comunismului vest-european
În anii ’ 60 ai secolului trecut, tot mai multe partide comuniste vest-europene aveau dificultăți majore în a reconcilia identitatea lor internaționalistă, construită în perioada Internaționalei Comuniste, cu necesitățile concrete ale vieții politice din țările lor. Cauza acestor frământări era reprezentată de relaxarea tensiunilor sovieto-americane și începutul destinderii și al negocierilor bipolare pentru dezarmare nucleară. Destinderea făcea ca presiunile politice (și polițienești) exercitate anterior asupra comuniștilor vest-europeni să scadă în mod semnificativ, ceea ce crea o posibilitate reală pentru accederea la guvernare.
Acest obiectiv însă nu se putea realiza în orice condiții. Era limpede că niciun partid comunist – cele mai influente în rândul electoratului fiind cele italian și francez – nu putea obține guvernarea cu un program politic ce promova revoluția socialistă prin instaurarea dictaturii proletariatului după modelul sovietic. Era la fel de limpede faptul că șansele accederii la guvernare pe cont propriu erau reduse, cea mai plauzibilă variantă fiind cea a unui guvern de coaliție cu alte forțe de stânga. Ambele considerente impuneau însă modificarea programului partidului, în sensul moderării acestuia pentru a se putea obține astfel o platformă comună cu socialiștii sau social-democrații. În egală măsură, partidele comuniste erau văzute ca fiind agenți ai Moscovei și reprezentanți ai intereselor sovietice în țările lor. Din toate aceste motive, obținerea legitimității în fața electoratului și a celorlalte forțe politice, precum și accederea la guvernare, impuneau disocierea de Moscova.1
Enrico Berlinguer„Noul internaționalism“
Problema disocierii față de Moscova se ridicase cu mult timp înaintea destinderii internaționale. Raportul secret al lui N.S. Hrușciov, care denunțase abuzurile staliniste, crease mari probleme comuniștilor vest-europeni, care anterior îl glorificaseră la rândul lor pe Stalin, printre altele și pentru că în mediul pluralist vest-european dezbaterile publice nu puteau fi controlate, așa cum se întâmpla în „democrațiile populare“.
În condițiile politice create de destalinizare s-a afirmat pentru prima dată o voce distinctă a comuniștilor vest-europeni, în special în Italia, unde liderii Partidului Comunist Italian (PCI), Palmiro Togliatti (până în 1964) și Luigi Longo, au argumentat în favoarea redefinirii relațiilor dintre partidele comuniste pe baze noi, altele decât cele ierarhice și centralizate specifice Internaționalei Comuniste. Tot în cadrul PCI s-a ridicat pentru prima dată și problema tranziției către socialism prin alte mijloace decât cele insurecționale, respectiv prin formele permise de cadrul constituțional „burghez“. Accederea la putere în condiții pluraliste, argumentau comuniștii italieni, ar fi permis totodată și construcția socialismului în cadru pluralist, deoarece experiențele politice și socio-culturale ale Occidentului nu permiteau realizarea revoluției socialiste prin dictatura proletariatului.2
O asemenea inovație ideologică nu era privită cu ochi buni de Moscova, deoarece reprezenta o contestare implicită a modelului sovietic și deci a controlului sovietic asupra comunismului internațional. În același timp însă, comuniștii vest-europeni nu doreau ruptura de Moscova și de restul partidelor comuniste pentru că aceasta ar fi presupus abandonarea întregii lor experiențe, a întregului trecut al acestor partide și ar fi anulat deosebirile dintre comuniști și alte forțe de stânga.3 Soluția convenabilă nu putea fi decât reforma mișcării comuniste internaționale, adică redefinirea relațiilor dintre partide și a loialității față de un model ideologic, astfel încât să permită în același timp și păstrarea cadrului internațional al comunismului, și adaptarea la imperativele politicii interne.
Europa între cele două blocuri
După ce a preluat conducerea PCI, Enrico Berlinguer s-a dovedit unul dintre cei mai activi promotori ai reformei în mișcarea comunistă. El a înțeles că partidul său era privit ca un outsider pe scena politică italiană, în ciuda succeselor electorale, tocmai pentru că era asociat cu Uniunea Sovietică și blocul comunist, fiind privit ca un cal troian al Moscovei. Cu această problemă se confruntase și predecesorul său, Luigi Longo. Dacă soluția lui Longo a fost să caute disocierea PCI de Moscova, Berlinguer, în schimb, a căutat să submineze tocmai cadrul internațional care impunea o asemenea asociere: bipolaritatea. Din perspectiva unei Europe împărțite în două blocuri, PCI părea într-adevăr calul troian al sovieticilor, însă, într-o Europă independentă de cele două blocuri, PCI ar fi putut deveni o forță politică cu legitimitate internă.
Viziunea lui Enrico Berlinguer a fost cea a unei Europe plasate deasupra conflictului dintre cele două blocuri politico-militare, o „a treia cale“ între sovietici și americani, în care tradiția și moștenirea culturală a Europei să poată fi valorificate în formule politice independente de Moscova și Washington.4 Berlinguer și-a popularizat punctele de vedere tocmai în contextul în care, după 1972, fuseseră demarate negocierile sovieto-americane pentru dezarmare nucleară și în care mulți factori de decizie europeni vedeau o nouă confirmare a bipolarității, o pax sovieto-americana la fel de defavorabilă afirmării individualității europene. Enrico Berlinguer a opus destinderii bipolare viziunea unei destinderi active, bazată nu doar pe dialogul celor două superputeri, ci pe un dialog multipolar, care ar fi trebuit să antreneze cât mai multe forțe politice, statale și nonstatale. Prin activismul lor, acestea ar fi diluat caracterul bipolar al destinderii, oferindu-i o formă multipolară care ar fi condus în mod gradual la depășirea Războiului Rece.5
O alternativă la proiectul gaullist
Destinderea activă promovată de Enrico Berlinguer era o replică de stânga la proiectul gaullist al „Europei de la Atlantic la Urali“, însă una nuanțată și complexă, cu ținta pe termen lung. Spre deosebire de Charles de Gaulle, care contesta dominația sovieto-americană asupra Europei în favoarea unei viziuni mai degrabă... geografice asupra relațiilor internaționale în Europa, Enrico Berlinguer accepta prezența sovietică și americană în Europa și nu își propunea să o înlăture. Esența viziunii sale era tocmai aceea că Războiul Rece n-ar trebui să se termine prin victoria unui bloc asupra celuilalt, ci prin estomparea blocurilor, plecând de la afirmarea altor forțe.6 În loc să susțină afirmarea unor forțe alternative în locul și prin „alungarea“ sovieticilor și americanilor, destinderea activă promova afirmarea acestor forțe alternative în paralel și în același timp cu dominația sovieto-americană.
Astfel, proiectul lui Berlinguer era moderat și pragmatic, spre deosebire de cel gaullist, caracterizat de o pronunțată nuanță idealistă. O altă deosebire față de viziunea gaullistă era aceea că Enrico Berlinguer nu vedea depășirea bipolarității ca scenă a afirmării Italiei, așa cum spera de Gaulle pentru Franța. El a trăit să vadă reunificarea Germaniei, care a fost negociată de Helmut Kohl împreună cu Moscova, nu împotriva acesteia. De asemenea, după Războiul Rece, europenii n-au ieșit din NATO, cum și-ar fi dorit poate de Gaulle, ci și-au afirmat individualitatea din interior.
Asumarea răspunderii pentru prezent
Comunismul vest-european nu s-a putut integra în sistemul politic din simplul motiv că obiectivul declarat al acestor partide era să distrugă sistemul respectiv. Chiar dacă o făceau din rațiuni proprii, din convingere – aspect care nu trebuie neglijat –, în economia globală a relațiilor politice comuniștii rămâneau totuși agenți ai Moscovei, chiar dacă indirect. Enrico Berlinguer a avut meritul, pe planul vieții politice italiene, dar și europene, de a depăși acest cerc vicios. Ca și Willy Brandt, Enrico Berlinguer considera că schimbarea se putea realiza doar prin acceptarea realităților existente; în cazul Italiei, acest lucru se referea atât la sistemul intern de natură pluralistă, cât și la obligațiile externe, precum apartenența la NATO.
Vest-germanii așteptaseră la rândul lor mai bine de două decenii ca rezolvarea la problema divizării germane să vină din partea americanilor, timp în care au refuzat să recunoască situația de fapt, dar totul părea a fi în zadar. Ostpolitik-ul promovat de Willy Brandt pornea tocmai din convingerea că refuzul de a accepta o situație nu va produce schimbarea ei, ci mai degrabă șansele de a produce o schimbare porneau de la acceptarea situației.7 Destinderea activă a izvorât dintr-un raționament similar, deși produs de „tabăra adversă“. Revoluția socialistă în Occident părea în deceniul al optulea un obiectiv din ce în ce mai îndepărtat; comuniștii italieni au preferat să se mulțumească cu recunoașterea unei situații de fapt pentru a întreprinde o schimbare minoră în prezent, decât una majoră într-un viitor utopic. Și social-democrații vest-germani, și comuniștii italieni luau astfel soarta Europei din mâinile americanilor și ale sovieticilor.
Depășirea paradigmei bipolare prin legitimarea comunismului
Încă de la formarea NATO, în 1949, una dintre prioritățile partidelor comuniste vest-europene a fost aceea de a susține ieșirea țării unde activau din această alianță. Este lesne de înțeles cum au privit guvernele țărilor respective, dar mai ales americanii, o asemenea abordare. Enrico Berlinguer a produs multă revoltă la Moscova atunci când a afirmat că PCI susținea apartenența țării sale la NATO și a făcut cunoscută loialitatea partidului său față de alianța italo-americană. Ceea ce urmărea Berlinguer însă era să obțină credibilitate în fața electoratului și a celorlalte forțe politice din țară.
Într-o discuție cu Nicolae Ceaușescu în 1977, Enrico Berlinguer spunea: „până acum câțiva ani, una dintre lozincile noastre era ieșirea Italiei din NATO. De câțiva ani ne-am modificat însă această poziție, în sensul că o forță care speră să ajungă în guvern nu își poate propune un asemenea obiectiv utopic cum ar fi ieșirea Italiei unilateral din acest pact. A pune problema în acest fel ar însemna să ajungem la o ruptură între noi și forțele democratice. Deși urmărim obiectivul deplasării treptate din NATO, nu revendicăm ieșirea din acest pact, ci vrem să se mențină țara în cadrul alianțelor sale (...)“7.
Începând din 1973, Berlinguer inițiase un nou curs politic cunoscut drept „compromisul istoric“, prin care PCI a oferit susținere parlamentară guvernului creștin-democrat, fără a pretinde poziții în guvern. În paralel, conducerea PCI s-a arătat foarte preocupată de colaborarea cu alte forțe de stânga din Italia, în jurul unei platforme comune. În acest fel, comuniștii italieni se încadrau în sistem, în loc să-l submineze. Interesant este și faptul că PCI nu a renunțat la cultivarea unor relații apropiate cu Moscova și cu celelalte partide comuniste din Europa Răsăriteană, inclusiv prin participarea la ultima consfătuire a partidelor comuniste și muncitorești din Europa, care a avut loc la Berlin în 1976. Tocmai de aceea, acțiunea PCI a fost una de transformare a comunismului internațional, nu de abandonare a acestuia, și prin aceasta a depășit cadrul italian, căpătând o semnificație europeană.
Dilemele eurocomunismului
Mișcarea comunistă internațională, sub controlul Moscovei, reușise întotdeauna să-și păstreze unitatea și coeziunea prin epurare și excludere, oricât de mult s-ar fi restrâns rândurile sale în urma unor astfel de reacții. „Erezia“ italiană însă n-a putut fi tratată în aceeași manieră. Cauzele au fost multiple: pierderea de prestigiu suferită de Moscova în urma disputei cu chinezii, rezultatele electorale excelente care făceau PCI un partid viabil pe cont propriu și deci greu de cenzurat, multiplicarea „dizidențelor“ și nevoia sovieticilor de a cultiva cel puțin aparența unității. Dar la fel de important a fost faptul că italienii, ca și comuniștii francezi mai târziu, au refuzat cu încăpățânare să se plaseze în afara mișcării comuniste internaționale. Se știe, de altfel, că termenul eurocomunism nu a aparținut eurocomuniștilor.
În aceeași discuție cu N. Ceaușescu, Enrico Berlinguer spunea: „efectiv, termenul din punct de vedere lingvistic şi ştiinţific nu este corect. Nu a fost o invenţie a noastră şi nici nu se ştie cine a creat primul acest cuvânt. Deci, noi nu suntem legaţi de acest termen, dar care este esenţa problemei? Esenţa problemei constă în efortul [pe] care îl fac unele partide comuniste, de pildă din Italia, Franţa, Spania, pentru a-şi dezvolta în mod creator politica [pe] care o duc, fără ca acest lucru să ducă în mod necesar la o contrapunere în raport cu alte partide comuniste, ci are numai scopul de a întări legăturile cu masele populare, să se lege de realitatea naţională, să se găsească acele trăsături comune care există, care pot să ducă la convergenţe în elaborarea politicii şi acţiunile partidelor comuniste care acţionează în aceeaşi arie geografică a Europei“8.
Istoricul italian Silvio Pons scria despre Enrico Berlinguer că acesta a încercat mult timp să-l convingă pe Leonid Brejnev să accepte punctele sale de vedere. Trebuie menționat că, în această privință, liderul PCI a primit sprijin și din partea lui N. Ceaușescu. Acesta din urmă, fără a avea nici un fel de simpatie pentru tezele italienilor referitoare la construcția socialismului în condiții pluraliste, a apărat totuși cauza PCI în numele autonomiei partidelor pentru simplul fapt că slăbirea dominației sovietice asupra comunismului mondial servea în același timp cauza PCR.
Victorie prin acceptare reciprocă
Enrico Berlinguer nu a agreat eticheta de eurocomunist, cum a fost cazul cu majoritatea comuniștilor vest-europeni. În mai multe rânduri, el a susținut că ideile promovate de el sunt un răspuns italian la probleme italiene și nu și-a arogat merite de teoretician sau vizionar, așa cum nu a făcut-o de altfel nici Willy Brandt. Ostpolitik-ul a fost un răspuns german la probleme germane, fără pretenția de a modifica balanța globală a puterii. În final, probabil că niciunul dintre cei doi oameni politici nu a fost nici teoretician, nici vizionar, dar în mod cert ambii au fost pragmatici. Ei au căutat soluții simple și moderate la problemele cu care se confruntau în mod direct și în final această modestie a intențiilor a fost probabil cheia succesului politicilor pe care le-au promovat. Eforturile lui Enrico Berlinguer de a legitima comunismul pe scena politică italiană au contribuit la erodarea viziunii bipolare asupra lumii, precum și la începutul unei reconcilieri istorice între ideologiile care au servit la divizarea Europei, nu prin victoria uneia asupra celeilalte, ci prin acceptare reciprocă. Acceptarea a diluat adversitatea, lăsând-o în final fără obiect.
*Cezar Stanciu este asistent universitar la Universitatea Valahia din Târgoviște, Facultatea de Științe Umaniste și redactor-șef al revistei Valahian Journal of Historical Studies. Doctor în istorie din 2008, a publicat mai multe cărți și articole în țară și în străinătate pe teme privind istoria politicii externe a României în perioada postbelică.
Note
1. Maud Bracke, Proletarian Internationalism, Autonomy and Poly-centrism, European University Institute Working Paper, Florenţa, 2002, p. 8-10.
2. Vezi pe larg: Alexander Höbel, PCI e movimento comunista internazionale 1956-1964 Dal XX Congresso del PCUS al „Memoriale di Yalta“, în Carlo Spagnolo, coord., Sul Memoriale di Yalta. Togliatti e la crisi del movimento comunista internazionale (1956-1964), Carocci, Roma, 2007.
3. Silvio Pons, L’URSS e il PCI nel sistema internazionale della guerra fredda, în Roberto Gualtieri, coord., Il PCI nell’Italia repubblicana, Carocci, Roma, 2001, p. 26-27.
4. Silvio Pons, The Rise and Fall of Eurocommunism, în Melvin P. Leffler, Odd Arne Westad, editori, Cambridge History of the Cold War, vol. III, Cambridge University Press, 2010, p. 53.
5. Laura Fasanaro, Neither in One Bloc, Nor in the Other. Berlinguer’s Vision of the End of the Cold War, în Frédéric Bozo, Marie-Pierre Rey, N. Piers Ludlow, editori, Visions of the End of the Cold War, Bergham Books, 2012, p. 171.
6. Michelangela di Giacomo, Prospettive „eurocomuniste“. La strategia del PCI e i rapporti col PCE negli anni Settanta, în Dimensioni e problemi della ricerca storica, nr. 2/2011, p. 178.
7. Noel D. Cary, Reassessing Germany’s Ostpolitik. Part 1: From Détente to Refreeze, în Central European History, vol. 33, nr. 2/2000, p. 249-250.
8. Stenograma discuţiilor avute cu ocazia întâlnirii tovarăşului Nicolae Ceauşescu cu Enrico Berlinguer, secretar general al Partidului Comunist Italian, 5-6 ianuarie 1977, în ANR, fond CC al PCR, secţia Relaţii Externe, dosar nr. 1/1977, f. 4.
9. Ibidem, f. 11