Enrico Berlinguer și destinderea activă. Pentru o Europă a europenilor

Cezar Stanciu | 18.11.2014

Pe aceeași temă

Comunismul vest-european nu s-a putut integra în sistemul politic din simplul motiv că obiectivul declarat al acestor partide era să distrugă sistemul respectiv. Chiar dacă o făceau din rațiuni proprii, din convingere – aspect care nu trebuie neglijat –, în economia globală a relațiilor politice comuniștii rămâneau totuși agenți ai Moscovei, chiar dacă indirect.

Enrico Berlinguer a avut meritul, pe planul vieții politice italiene, dar și europene, de a depăși acest cerc vicios.

 

După al doilea război mondial, problema raporturilor dintre America și Europa a ju­cat un rol fundamental în transformarea și redefinirea identității vest-europene. Tran­­ziția de la vocația imperială și „ci­vi­li­za­toare“ a Europei Occidentale în raport cu restul lumii la realitățile triste ale bi­po­la­rității sovieto-americane care striveau Eu­ropa și moștenirea sa culturală a re­pre­zen­tat, de altfel, subiectul a numeroase ana­lize de-a lungul timpului. Poate și mai mul­tă atenție a fost acordată revi­ri­men­tu­lui început în deceniul al șaptelea, când vest-europenii au încercat să-și revendice un loc distinct în lume, diferit față de pos­tura secundară în care fuseseră aruncați de Războiul Rece, postură de aliați și, im­plicit, „protejați“ ai americanilor. O pri­vire retrospectivă asupra procesului re­naș­terii europene în epoca postbelică își va gă­si aproape fără excepție un punct car­di­nal în personalitatea președintelui Charles de Gaulle. Proiectul „Europei de la Atlan­tic la Urali“ este, în mod firesc, văzut ca o primă încercare de a contesta limitele bi­po­larității, de a renunța la a mai privi apă­rarea în fața amenințării comuniste ca ra­țiune supremă care subordona orice alte con­siderente. Proiectul gaullist n-a fost în­să singular; în mod aparent paradoxal, co­munismul vest-european a produs, la rân­dul său, un proiect propriu de renaștere a Europei, unul mai subtil, poate mai puțin cu­noscut, dar, cu siguranță, durabil. Un nu­me merită menționat și în acest caz: En­rico Berlinguer.

 

Criza identitară a comunismului vest-european

                       

În anii ’ 60 ai secolului trecut, tot mai mul­te partide comuniste vest-europene aveau dificultăți majore în a reconcilia iden­ti­ta­tea lor internaționalistă, construită în pe­ri­oada Internaționalei Comuniste, cu nece­sitățile concrete ale vieții politice din ță­rile lor. Cauza acestor frământări era re­prezentată de relaxarea tensiunilor so­vie­to-americane și începutul destinderii și al negocierilor bipolare pentru dezarmare nu­cleară. Destinderea făcea ca presiunile po­­litice (și polițienești) exercitate anterior asupra comuniștilor vest-europeni să sca­dă în mod semnificativ, ceea ce crea o po­sibilitate reală pentru accederea la guver­nare.

Acest obiectiv însă nu se putea realiza în orice condiții. Era limpede că niciun par­tid comunist – cele mai influente în rân­dul electoratului fiind cele italian și fran­cez – nu putea obține guvernarea cu un pro­gram politic ce promova revoluția so­cialistă prin instaurarea dictaturii pro­le­ta­riatului după modelul sovietic. Era la fel de limpede faptul că șansele accederii la gu­­vernare pe cont propriu erau reduse, cea mai plauzibilă variantă fiind cea a unui guvern de coaliție cu alte forțe de stânga. Ambele considerente impuneau în­să modificarea programului partidului, în sensul moderării acestuia pentru a se pu­tea obține astfel o platformă comună cu so­cialiștii sau social-democrații. În egală măsură, partidele comuniste erau văzute ca fiind agenți ai Moscovei și reprezentanți ai intereselor sovietice în țările lor. Din toate aceste motive, obținerea legitimității în fața electoratului și a celorlalte forțe po­litice, precum și accederea la guvernare, impuneau disocierea de Moscova.1

http://www.revista22.ro/nou/imagini/slider5/enrico-berlinguer-15.jpg

Enrico Berlinguer

„Noul internaționalism“

 

Problema disocierii față de Moscova se ri­dicase cu mult timp înaintea destinderii in­ternaționale. Raportul secret al lui N.S. Hrușciov, care denunțase abuzurile sta­li­niste, crease mari probleme comuniștilor vest-europeni, care anterior îl glori­fi­ca­seră la rândul lor pe Stalin, printre altele și pentru că în mediul pluralist vest-eu­ro­pean dezbaterile publice nu puteau fi con­trolate, așa cum se întâmpla în „de­mo­crațiile populare“.

În condițiile politice create de desta­li­ni­zare s-a afirmat pentru prima dată o voce distinctă a comuniștilor vest-europeni, în special în Italia, unde liderii Partidului Co­munist Italian (PCI), Palmiro Togliatti (pâ­nă în 1964) și Luigi Longo, au argumentat în favoarea redefinirii relațiilor dintre par­tidele comuniste pe baze noi, altele decât cele ierarhice și centralizate specifice In­ter­naționalei Comuniste. Tot în cadrul PCI s-a ridicat pentru prima dată și pro­blema tranziției către socialism prin alte mij­loace decât cele insurecționale, res­pec­tiv prin formele permise de cadrul cons­tituțional „burghez“. Accederea la putere în condiții pluraliste, argumentau co­mu­niștii italieni, ar fi permis totodată și cons­trucția socialismului în cadru pluralist, de­oarece experiențele politice și socio-cul­tu­rale ale Occidentului nu permiteau rea­li­zarea revoluției socialiste prin dictatura pro­letariatului.2

O asemenea inovație ideologică nu era pri­vită cu ochi buni de Moscova, deoarece re­prezenta o contestare implicită a mo­de­lu­lui sovietic și deci a controlului sovietic asu­pra comunismului internațional. În ace­lași timp însă, comuniștii vest-euro­peni nu doreau ruptura de Moscova și de restul partidelor comuniste pentru că aceas­ta ar fi presupus abandonarea întregii lor experiențe, a întregului trecut al acestor partide și ar fi anulat deosebirile dintre co­muniști și alte forțe de stânga.3 Soluția con­venabilă nu putea fi decât reforma mișcării comuniste internaționale, adică re­definirea relațiilor dintre partide și a lo­ialității față de un model ideologic, astfel încât să permită în același timp și păs­tra­rea cadrului internațional al co­mu­nis­mu­lui, și adaptarea la imperativele politicii in­terne.

 

Europa între cele două blocuri

 

După ce a preluat conducerea PCI, Enrico Berlinguer s-a dovedit unul dintre cei mai activi promotori ai reformei în mișcarea comunistă. El a înțeles că partidul său era privit ca un outsider pe scena politică ita­liană, în ciuda succeselor electorale, toc­mai pentru că era asociat cu Uniunea So­vietică și blocul comunist, fiind privit ca un cal troian al Moscovei. Cu această pro­blemă se confruntase și predecesorul său, Luigi Longo. Dacă soluția lui Longo a fost să caute disocierea PCI de Moscova, Ber­linguer, în schimb, a căutat să submineze tocmai cadrul internațional care impunea o asemenea asociere: bipolaritatea. Din perspectiva unei Europe împărțite în două blocuri, PCI părea într-adevăr calul troian al sovieticilor, însă, într-o Europă in­de­pendentă de cele două blocuri, PCI ar fi pu­tut deveni o forță politică cu legi­ti­mi­tate internă.

Viziunea lui Enrico Berlinguer a fost cea a unei Europe plasate deasupra conflictului dintre cele două blocuri politico-militare, o „a treia cale“ între sovietici și ame­ri­cani, în care tradiția și moștenirea cul­turală a Europei să poată fi valorificate în formule politice independente de Moscova și Washington.4 Berlinguer și-a po­pu­la­ri­zat punctele de vedere tocmai în contextul în care, după 1972, fuseseră demarate ne­gocierile sovieto-americane pentru de­zar­mare nucleară și în care mulți factori de decizie europeni vedeau o nouă con­fir­ma­re a bipolarității, o pax sovieto-americana la fel de defavorabilă afirmării in­di­vi­dualității europene. Enrico Berlinguer a opus destinderii bipolare viziunea unei des­tinderi active, bazată nu doar pe dia­logul celor două superputeri, ci pe un dia­log multipolar, care ar fi trebuit să an­treneze cât mai multe forțe politice, sta­tale și nonstatale. Prin activismul lor, aces­tea ar fi diluat caracterul bipolar al des­tin­derii, oferindu-i o formă multipolară care ar fi condus în mod gradual la depășirea Războiului Rece.5

 

O alternativă la proiectul gaullist

 

Destinderea activă promovată de Enrico Berlinguer era o replică de stânga la pro­iectul gaullist al „Europei de la Atlantic la Urali“, însă una nuanțată și complexă, cu ținta pe termen lung. Spre deosebire de Charles de Gaulle, care contesta dominația sovieto-americană asupra Europei în fa­voarea unei viziuni mai degrabă... geo­gra­fice asupra relațiilor internaționale în Eu­ropa, Enrico Berlinguer accepta prezența sovietică și americană în Europa și nu își propunea să o înlăture. Esența viziunii sa­le era tocmai aceea că Războiul Rece n-ar trebui să se termine prin victoria unui bloc asupra celuilalt, ci prin estomparea blo­curilor, plecând de la afirmarea altor forțe.6 În loc să susțină afirmarea unor forțe alternative în locul și prin „alun­ga­rea“ sovieticilor și americanilor, destin­derea activă promova afirmarea acestor for­țe alternative în paralel și în același timp cu dominația sovieto-americană.

Astfel, proiectul lui Berlinguer era mo­derat și pragmatic, spre deosebire de cel gaullist, caracterizat de o pronunțată nu­an­ță idealistă. O altă deosebire față de vi­ziunea gaullistă era aceea că Enrico Ber­linguer nu vedea depășirea bipolarității ca scenă a afirmării Italiei, așa cum spera de Gaulle pentru Franța. El a trăit să vadă re­unificarea Germaniei, care a fost negociată de Helmut Kohl împreună cu Moscova, nu împotriva acesteia. De asemenea, după Răz­boiul Rece, europenii n-au ieșit din NATO, cum și-ar fi dorit poate de Gaulle, ci și-au afirmat individualitatea din in­te­rior.

 

Asumarea răspunderii pentru prezent

 

Comunismul vest-european nu s-a putut in­tegra în sistemul politic din simplul mo­tiv că obiectivul declarat al acestor partide era să distrugă sistemul respectiv. Chiar da­că o făceau din rațiuni proprii, din con­vin­gere – aspect care nu trebuie neglijat –, în economia globală a relațiilor politice co­muniștii rămâneau totuși agenți ai Mos­co­vei, chiar dacă indirect. Enrico Berlinguer a avut meritul, pe planul vieții politice ita­liene, dar și europene, de a depăși acest cerc vicios. Ca și Willy Brandt, Enrico Ber­linguer considera că schimbarea se putea realiza doar prin acceptarea realităților exis­tente; în cazul Italiei, acest lucru se re­ferea atât la sistemul intern de natură plu­ralistă, cât și la obligațiile externe, pre­cum apartenența la NATO.

Vest-germanii așteptaseră la rândul lor mai bine de două decenii ca rezolvarea la problema divizării germane să vină din partea americanilor, timp în care au re­fuzat să recunoască situația de fapt, dar to­tul părea a fi în zadar. Ostpolitik-ul pro­movat de Willy Brandt pornea tocmai din con­vingerea că refuzul de a accepta o si­tuație nu va produce schimbarea ei, ci mai degrabă șansele de a produce o schim­bare porneau de la acceptarea situației.7 Destinderea activă a izvorât dintr-un ra­țio­nament similar, deși produs de „tabăra adversă“. Revoluția socialistă în Occident părea în deceniul al optulea un obiectiv din ce în ce mai îndepărtat; comuniștii ita­lieni au preferat să se mulțumească cu re­cunoașterea unei situații de fapt pentru a întreprinde o schimbare minoră în pre­zent, decât una majoră într-un viitor uto­pic. Și social-democrații vest-germani, și comuniștii italieni luau astfel soarta Eu­ro­pei din mâinile americanilor și ale sovie­ticilor.

                       

Depășirea paradigmei bipolare prin legitimarea comunismului

 

Încă de la formarea NATO, în 1949, una din­tre prioritățile partidelor comuniste vest-europene a fost aceea de a susține ieșirea țării unde activau din această ali­anță. Este lesne de înțeles cum au privit gu­vernele țărilor respective, dar mai ales americanii, o asemenea abordare. Enrico Berlinguer a produs multă revoltă la Mos­cova atunci când a afirmat că PCI susținea apartenența țării sale la NATO și a făcut cunoscută loialitatea partidului său față de alianța italo-americană. Ceea ce ur­mă­rea Berlinguer însă era să obțină cre­di­bilitate în fața electoratului și a celorlalte forțe politice din țară.

Într-o discuție cu Nicolae Ceaușescu în 1977, Enrico Berlinguer spunea: „până acum câțiva ani, una dintre lozincile noastre era ieșirea Italiei din NATO. De câțiva ani ne-am modificat însă această poziție, în sensul că o forță care speră să ajungă în guvern nu își poate propune un ase­menea obiectiv utopic cum ar fi ieșirea Italiei unilateral din acest pact. A pune problema în acest fel ar însemna să ajun­gem la o ruptură între noi și forțele de­mocratice. Deși urmărim obiectivul de­plasării treptate din NATO, nu re­ven­di­căm ieșirea din acest pact, ci vrem să se men­țină țara în cadrul alianțelor sale (...)“7.

Începând din 1973, Berlinguer inițiase un nou curs politic cunoscut drept „com­pro­misul istoric“, prin care PCI a oferit sus­ținere parlamentară guvernului creștin-de­mocrat, fără a pretinde poziții în guvern. În paralel, conducerea PCI s-a arătat foar­te preocupată de colaborarea cu alte forțe de stânga din Italia, în jurul unei plat­forme comune. În acest fel, comuniștii ita­lieni se încadrau în sistem, în loc să-l sub­mineze. Interesant este și faptul că PCI nu a renunțat la cultivarea unor relații apro­piate cu Moscova și cu celelalte partide co­muniste din Europa Răsăriteană, inclusiv prin participarea la ultima consfătuire a par­tidelor comuniste și muncitorești din Europa, care a avut loc la Berlin în 1976. Toc­mai de aceea, acțiunea PCI a fost una de transformare a comunismului in­ter­na­țional, nu de abandonare a acestuia, și prin aceasta a depășit cadrul italian, că­pătând o semnificație europeană.

 

Dilemele eurocomunismului

 

Mișcarea comunistă internațională, sub con­trolul Moscovei, reușise întotdeauna să-și păstreze unitatea și coeziunea prin epurare și excludere, oricât de mult s-ar fi restrâns rândurile sale în urma unor ast­fel de reacții. „Erezia“ italiană însă n-a pu­tut fi tratată în aceeași manieră. Cauzele au fost multiple: pierderea de prestigiu su­ferită de Moscova în urma disputei cu chi­nezii, rezultatele electorale excelente care fă­ceau PCI un partid viabil pe cont pro­priu și deci greu de cenzurat, mul­ti­pli­carea „dizidențelor“ și nevoia sovieticilor de a cultiva cel puțin aparența unității. Dar la fel de important a fost faptul că ita­lienii, ca și comuniștii francezi mai târziu, au refuzat cu încăpățânare să se plaseze în afara mișcării comuniste internaționale. Se știe, de altfel, că termenul eu­ro­co­mu­nism nu a aparținut eurocomuniștilor.

În aceeași discuție cu N. Ceaușescu, En­rico Berlinguer spunea: „efectiv, termenul din punct de vedere lingvistic şi ştiinţific nu este corect. Nu a fost o invenţie a noas­tră şi nici nu se ştie cine a creat primul acest cuvânt. Deci, noi nu suntem legaţi de acest termen, dar care este esenţa problemei? Esenţa problemei cons­tă în efortul [pe] care îl fac unele partide comuniste, de pildă din Italia, Franţa, Spania, pentru a-şi dezvolta în mod crea­tor politica [pe] care o duc, fără ca acest lucru să ducă în mod necesar la o con­trapunere în raport cu alte partide co­mu­niste, ci are numai scopul de a întări le­găturile cu masele populare, să se lege de realitatea naţională, să se găsească acele trăsături comune care există, care pot să ducă la convergenţe în elaborarea politicii şi acţiunile partidelor comuniste care acţionează în aceeaşi arie geo­gra­fică a Europei“8.

Istoricul italian Silvio Pons scria despre En­rico Berlinguer că acesta a încercat mult timp să-l convingă pe Leonid Brej­nev să accepte punctele sale de vedere. Tre­buie menționat că, în această privință, liderul PCI a primit sprijin și din partea lui N. Ceaușescu. Acesta din urmă, fără a avea nici un fel de simpatie pentru tezele italienilor referitoare la construcția so­cia­lis­mului în condiții pluraliste, a apărat to­tuși cauza PCI în numele autonomiei par­tidelor pentru simplul fapt că slăbirea do­minației sovietice asupra comunismului mon­dial servea în același timp cauza PCR.

 

Victorie prin acceptare reciprocă

 

Enrico Berlinguer nu a agreat eticheta de eurocomunist, cum a fost cazul cu ma­joritatea comuniștilor vest-europeni. În mai multe rânduri, el a susținut că ideile promovate de el sunt un răspuns italian la probleme italiene și nu și-a arogat merite de teoretician sau vizionar, așa cum nu a făcut-o de altfel nici Willy Brandt. Ost­politik-ul a fost un răspuns german la pro­bleme germane, fără pretenția de a mo­difica balanța globală a puterii. În final, pro­babil că niciunul dintre cei doi oameni politici nu a fost nici teoretician, nici vi­zionar, dar în mod cert ambii au fost prag­matici. Ei au căutat soluții simple și mo­derate la problemele cu care se confruntau în mod direct și în final această modestie a intențiilor a fost probabil cheia suc­ce­su­lui politicilor pe care le-au promovat. Efor­turile lui Enrico Berlinguer de a le­gi­ti­ma comunismul pe scena politică ita­liană au contribuit la erodarea viziunii bi­polare asupra lumii, precum și la înce­pu­tul unei reconcilieri istorice între ideo­lo­giile care au servit la divizarea Europei, nu prin victoria uneia asupra celeilalte, ci prin acceptare reciprocă. Acceptarea a di­lu­at adversitatea, lăsând-o în final fără obiect.

 

*Cezar Stanciu este asistent universitar la Universitatea Valahia din Târgoviște, Facultatea de Științe Umaniste și redactor-șef al revistei Valahian Journal of Historical Studies. Doctor în istorie din 2008, a publicat mai multe cărți și articole în țară și în străinătate pe teme privind istoria politicii externe a României în perioada postbelică.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/slider5/Enrico_Berlinguer_+_Aldo_Moro.jpg

Note

1. Maud Bracke, Proletarian Internationalism, Autonomy and Poly-centrism, European University Institute Working Paper, Florenţa, 2002, p. 8-10.

2. Vezi pe larg: Alexander Höbel, PCI e movimento comunista internazionale 1956-1964 Dal XX Congresso del PCUS al „Memoriale di Yalta“, în Carlo Spagnolo, coord., Sul Memoriale di Yalta. Togliatti e la crisi del movimento comunista internazionale (1956-1964), Carocci, Roma, 2007.

3. Silvio Pons, L’URSS e il PCI nel sistema internazionale della guerra fredda, în Roberto Gualtieri, coord., Il PCI nell’Italia repubblicana, Carocci, Roma, 2001, p. 26-27.

4. Silvio Pons, The Rise and Fall of Eurocommunism, în Melvin P. Leffler, Odd Arne Westad, editori, Cambridge History of the Cold War, vol. III, Cambridge University Press, 2010, p. 53.

5. Laura Fasanaro, Neither in One Bloc, Nor in the Other. Berlinguer’s Vision of the End of the Cold War, în Frédéric Bozo, Marie-Pierre Rey, N. Piers Ludlow, editori, Visions of the End of the Cold War, Bergham Books, 2012, p. 171.

6. Michelangela di Giacomo, Prospettive „eurocomuniste“. La strategia del PCI e i rapporti col PCE negli anni Settanta, în Dimensioni e problemi della ricerca storica, nr. 2/2011, p. 178.

7. Noel D. Cary, Reassessing Germany’s Ostpolitik. Part 1: From Détente to Refreeze, în Central European History, vol. 33, nr. 2/2000, p. 249-250.

8. Stenograma discuţiilor avute cu ocazia întâlnirii tovarăşului Nicolae Ceauşescu cu Enrico Berlinguer, secretar general al Partidului Comunist Italian, 5-6 ianuarie 1977, în ANR, fond CC al PCR, secţia Relaţii Externe, dosar nr. 1/1977, f. 4.

9. Ibidem, f. 11

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22