Eugène Ionesco, între oroarea de a trăi şi oroarea de a muri

Se împlinesc o sută de ani de când, la 13/26 noiembrie 1909, s-a născut la Slatina Eugen Ionescu. Cu acest prilej, public un fragment dintr-o carte în curs de apariţie la Editura Polirom, intitulată Narcotice la români. Istorie, religie şi literatură.

Cum comemorăm un scriitor clasic? Şlefuindu-i lespedea de pe mormânt? Lăcrimând patetic la poalele monumentului? (Re)citând nostalgic câteva clişee uzate şi abuzate? Sau încercând să aflăm mai multe despre viaţa şi opera lui, despre speranţele şi nefericirile lui, despre eventualele lui traume şi despre modul cum a ştiut să le depăşească?

Într-un text din 2003, intitulat Mai e nevoie de biografii?, Mircea Cărtărescu – intrigat de şablonizarea şi falsificarea biografiilor scriitorilor români – scria următoarele: „Biografia autorilor era plicticoasă şi greu de suportat în istoriile literare clasice nu numai datorită acumulării seci de date, ci şi sentimentului că ţi se vinde o butaforie, sentiment pe care l-am avut de-atâ­tea ori ca student ascultând cursuri despre olimpianismul lui Odobescu (fără să se sufle o vorbă despre sinuciderea lui din dragoste şi despre morfinomania sa)“.

Ionesco diagnosticat de Cioran

Lui Cioran i-a plăcut să-i diagnosticheze şi să-i doftoricească pe alţii. „Ca orice bolnav care se respectă – observă inspirat Marta Petreu –, şCioranţ a început să facă pe doctorul. Nu numai cu sine, ci şi cu alţii.“ În ceea ce-l priveşte pe Eugène Ionesco, diagnosticul dat de Cioran este de domeniul psihiatriei: „În fond şEugenţ e foarte nefericit, veşnic pândit de crize depresive, de accese insuportabile de apatie“, îi scria Cioran prietenului Arşavir Acterian, la 13 martie 1979. O criză severă de depresie psihică a traversat Eugène Ionesco în primăvara anului 1967, când a plecat în Elveţia pentru tratament. Ca să-şi depăşească depresia, dramaturgul bea alcool, care, evident, îi accentua criza. Nu putea ieşi din acest cerc vicios şi căuta alinare, telefonându-i lui Cioran la Paris. Paradoxal, proverbialul propovăduitor al sinuciderii a devenit psihiatrul care îl alină pe depresiv.

Ceea ce-şi notează Cioran în Caiete, în aprilie 1967, pare incredibil: „Eşugenţ îmi telefonează din Lucerna, unde ar trebui să facă o cură într-o clinică. E ora 10 dimineaţa şi îmi spune că nu mai rezistă; că nu poate ieşi din crizele de depresie şi mă întreabă cum fac ca să trăiesc. Îi răspund că exact aceeaşi întrebare mi-o pun şi eu şi că mă admir că pot să continui. Eu însă nu beau şi i-am spus lui Eşugenţ că alcoolul e diabolic, că atâta vreme cât o să bea nu va putea ieşi din infern (…). Eşugenţ telefonează taman la miezul nopţii de la Zürich. Plânge, suspină, miorlăie aproape, îmi spune c-a băut în cursul serii o sticlă de whisky, că e în pragul sinuciderii, că-i e frică (…). Îl implor să nu mai bea, să plece din Elveţia şi să se interneze într-o clinică la Paris, ca să poată fi vizitat. (…) I-am spus că trebuie neapărat să se abţină de la alcool; îmi spune că nu poate; c-a încercat şi ştie că-i e cu neputinţă. (…) I-am spus că dacă nu renunţă măcar o săptămână–două la alcool, e pierdut. Astăzi i-am spus: nu bea, dacă simţi că ai poftă să bei, ia o carte de rugăciuni, spune o rugăciune. Îmi spune că nu mai poate să se roage, că a încercat mai de mult, dar că acum îi e cu neputinţă. Şi începe iarăşi să se plângă şi să protesteze: nu mai sunt jucat în Germania etc. (…). Eşugenţ îmi telefonează de două ori pe zi de la Zürich. Dimineaţa îmi promite că nu bea, seara e beat şi-mi vorbeşte despre sinucidere. Iar eu, care am făcut apologia sinuciderii, încerc să-l împiedic s-o facă“.

Principalul motiv al deprimării dramaturgului era impresia că nu mai este jucat şi că celebritatea lui apune. Impresia lui Eugène Ionesco era falsă, având în vedere faptul că în acei ani piesele lui erau foarte jucate în toate teatrele din Europa (din 1964, chiar şi în România comunistă). Dar, cum ştim, percepţia unui fenomen poate să fie complet diferită de fenomenul însuşi. „Gloria lui morbidă, absurdă, nefastă – scrie Cioran – nu a făcut decât să-i agraveze starea şi problemele. O glorie ce are chipul blestemului.“

Diagnosticul lui Cioran este de nivelul unui autentic psihiatru. Celebritatea are asupra lui Eugène Ionesco efectul unui drog periculos, care produce dependenţă. Este un soi de „elixir al diavolului“. Când doza acestui narcotic scade, dramaturgul îl înlocuieşte cu un alt narcotic, alcoolul, care este însă şi mai periculos. „«Celebritatea» – notează Cioran în Caiete – este o otravă pentru el, un drog ce i-a adus şlui Ionescoţ doar neajunsuri, din care nu se-alege cu nicio bucurie adevărată: o tortură, o pedeapsă, o veritabilă agonie, de care însă nu s-ar putea lipsi. (…) Alcoolul şi celebritatea sunt lucrări ale diavolului. Să nu cazi în patima celui dintâi, să n-o cauţi pe cea de-a doua. Două primejdii care nu mă pândesc, chiar dacă în tinereţe am trecut foarte aproape de prima.“

Uitarea de sine

De regulă, se ştie despre alcoolofilia lui Eugène Ionesco. În dimineaţa de 2 iulie 1966, de pildă, Cioran se întorcea „beat criţă“ după un pantagruelic chef nocturn cu Ionesco: „Este incredibil cât poate Eşugenţ să mănânce şi să bea“, îşi notează Cioran în jurnal. Putem oare să dăm totală crezare notaţiilor de jurnal semnate de Cioran? Sunt notaţii cvasicaricaturale în ceea ce-l priveşte pe Ionesco. Ştim că Emil Cioran era excesiv în scris şi că ar fi putut să exagereze şi în cazul depresiei dramaturgului. „A gândi înseamnă a exagera“, îşi nota el în jurnal în 1963. „Exagerez, fără îndoială“, îi scria Cioran lui Arşavir Acterian într-o epistolă din 1974.

Ar trebui deci să coroborăm informaţiile provenite de la Cioran cu altele. Ar fi unele semnale din tinereţea bucureşteană a lui Eugen Ionescu. Mihail Sebastian, de pildă, îşi nota în jurnal, în februarie 1941, că într-o dimineaţă, Ionescu (atunci în vârstă de 31 de ani) s-a „îmbătat repede, după câteva cocktail-uri“. Foarte agitat psihic şi „ameţit de băutură“, Ionescu s-a confesat prietenului Sebastian că mama sa „a rămas evreică până la moarte, când el – Eugen – cu mâna lui, a botezat-o“. Ionescu s-a destăinuit „ca şi cum l-ar fi apăsat şo tainăţ, ca şi cum s-ar fi înăbuşit“, notează Sebastian în jurnal. Trebuie să ţinem cont de conjunctura momentului. Scena se producea la circa două săptămâni după rebeliunea legionară şi pogromul de la Bucureşti (21–23 ianuarie 1941), când criptoevreitatea lui Eugen Ionescu era într-adevăr în măsură să producă angoase. Informaţia nu este complet relevantă, dar este un simptom că, atunci când trecea printr-o tulburare psihică, Eugen Ionescu încerca să se echilibreze bând alcool.

Informaţiile provenite din jurnalul lui Cioran, din anii ’60, pot fi coroborate cu cele provenite de la Eugène Ionesco însuşi, din aceeaşi perioadă. Să luăm un text confesiv, Présent passé, passé présent, scris de Ionesco chiar în anul 1967. Dramaturgul se plânge ba că a ajuns „la capătul succeselor“, ba că îl doare cumplit capul după ce s-a îmbătat, ba că – la nici 58 de ani – îşi pierde complet memoria din cauza băuturii: „Când beau prea mult, nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat, ce am spus, ce mi s-a spus, ce am făcut. Mi se povesteşte a doua zi. Nici o amintire, doar o pată neagră“. Este declaraţia unui om căruia îi este groază de uitarea de sine „ca de moarte“: „Mi-e frică de uitare ca de moarte. Mă uit pe mine. Mă pierd pe mine. Mă înstrăinez de mine“. Într-un cunoscut studiu (Mythology of Memory and Forgetting, 1963), Mircea Eliade a comentat mitologia şi simbolistica „uitării“, a „beţiei“ şi a „pierderii de sine“.

Concludent este şi un alt text confesiv al dramaturgului, Journal en miettes, publicat la sfârşitul anului 1967. Din păcate, intrările în jurnal nu sunt datate. Volumul este compus din pagini de confesiune ţinute de scriitor în anii ‘60, până în vara anului 1967. Jurnalul cuprinde deci şi episodul internării în clinica de la Zürich, din aprilie 1967. Era probabil vorba despre celebra clinică psihiatrică a Universtăţii din Zürich, unde a lucrat dr. C.G. Jung la începutul secolului. „Beţia nu rezolvă nimic, dar nici psihologia elveţiană“, conchide pesimist Ionesco.

„Fericit nu eram decât beat“

Problema „celebrităţii“ („parte plăcută, parte insuportabilă“), ca motiv al depresiei dramaturgului („nu mai sunt jucat“), transpare şi în acest jurnal: „Administratorul Comediei Franceze m-a chemat chiar adineaori la telefon spunându-mi că îl interesează ultima mea piesă. Ce puţin îmi trebuie ca să mă reechilibrez în dezechilibru“. Totuşi problema gloriei personale apare în jurnalul ţinut de Eugène Ionesco într-o formă mai puţin obsesivă decât o prezintă Emil Cioran. Autorul Rinocerilor nu riscă să devină „marioneta propriei vanităţi“, cum prevăzuse cu trei decenii înainte Pompiliu Constantinescu (Eugen Ionescu – sau marioneta propriei vanităţi, 1934). Poate doar „un clown singuratic şi trist“, cum l-a descris cu drag Michael Finkenthal: „Iubitul nostru clown, Ionesco“.

Adevăratul motiv al depresiei lui Eugèn Ionesco este, simplu spus şi cu propriile sale cuvinte, „frica de moarte“. El supravieţuieşte dilematic, „sfâşiat între oroarea de a trăi şi oroarea de a muri“. Paradoxal, frica de moarte poate să dea naştere gândurilor suicidare. Este vorba de o spaimă terorizantă în faţa misterului morţii şi o povară strivitoare de a trăi în bezna emanată de „soarele negru al melancoliei“, în celebra formulare a lui Gérard de Nerval, citată în jurnal chiar de dramaturg. „Am fost chinuit, sunt şi acum, deopotrivă de frica de moarte, groaza de vid şi de dorinţa fierbinte, nestăpânită, presantă de a trăi“, notează Eugène Ionesco. Melancolia lui Ionesco se confundă cu nefericirea de-a se simţi „pierdut în lumea asta sortită morţii“. Printre altele, alcoolul este considerat un remediu împotriva melancoliei şi a spaimei patologice. Iată câteva „fărâme“ din jurnalul intim al dramaturgului, în care „uitarea de sine“ este provocată de pierderea memoriei, provocată la rândul ei de beţia alcoolică: „N-am ştiut să uit de mine. Ca să uit de mine, ar fi trebuit să uit nu numai de propria mea moarte, ci să uit totodată că cei pe care îi iubim mor şi că lumea are un sfârşit. Ideea de sfârşit mă înspăimântă şi mă scoate din minţi. Cu-adevărat fericit n-am fost decât când eram beat. Din păcate, alcoolul ucide memoria, şi n-am păstrat din euforiile mele decât nişte amintiri înceţoşate“. Sau: „Fericit nu eram decât beat. Din păcate, a doua zi uitam aproape tot, nu mai aveam habar din ce fusese făcut acel soi de fericire“. Sau: „Frica asta cumplită, panica asta. La căderea nopţii, năvăleşte peste mine. Doresc singurătatea, nu o pot suporta (…) Băutura îmi lipseşte. Un pahar e deajuns ca frica să dispară“. Scris într-o clinică de psihiatrie din Elveţia, ultimul pasaj pare să fi ieşit din mantaua melancolicului Bacovia: „Singur, singur singur... / I-auzi cum mai plouă. / Vreme de beţie / Ce melancolie!“ (poezia Rar, 1906).

Imaginând un pseudo-jurnal postmortem ţinut, chipurile, de Eugèn Ionesco însuşi, eseistul Adrian Mihalache îl face pe dramaturg să-şi rememoreze spaima de moarte şi remediile care o „anesteziau“: „Mie, alcoolul şi tutunul mi-au anesteziat, măcar pe moment, angoasa în faţa morţii“.

„Injecţii să dea la cap spaimei“

Este greu de crezut că Eugène Ionesco, având probleme depresive şi trecând prin câteva clinici de profil, nu a fost tratat cu preparate farmaceutice psihoactive. În aprilie 1964, Emil Cioran îşi nota în jurnal faptul că prietenul său „X“ (foarte probabil Eugène Ionesco) era în „degringoladă“, plângându-i-se că un doctor psihiatru „i-a recomandat stupefiante ce-i dau o stare de euforie, urmată de crize de depresie“. Cioran i-a replicat că stupefiantele („fericire cumpărată“) „nu fac două parale“ şi că un psihiatru „nu va reuşi niciodată“ să-l vindece.

Este clar că Cioran ura visceral azilurile psihiatrice şi pe doctorii „jalnici“ care bântuiau pe culoarele lor. Nu şi Eugène Ionesco. Internarea într-un astfel de stabiliment era pentru el plăcuta abandonare într-un spaţiu în care se simţea complet scutit de responsabilitate. „Mi-ar plăcea să trăiesc toată viaţa într-o clinică, – îşi notează dramaturgul – într-o cameră luminoasă, curată, de clinică. Din moment ce tot suntem în închisoare mi-ar place măcar să mi-o aleg pe asta.“ Elogiul adus părintelui psihanalizei este şi el simptomatic. Pentru Eugène Ionesco, Sigmund Freud a fost un „alt mare evreu“, un „mare rabin, din cea mai pură tradiţie a rabinilor“, un „doctor de suflete“ care „a vrut să exorcizeze ura“.

Dar despre ce fel de „stupefiante“ putea fi vorba în cazul lui Ionesco? Ce remedii psihoactive i-au fost recomandate? Unele date transpar chiar din „jurnalul oniric“ pe care l-a ţinut dramaturgul. Iată un vis din acea epocă (mijlocul anilor ’60), când Eugène Ionesco era internat într-o clinică psihiatrică şi se plângea că îi lipseşte alcoolul cu care ar putea să-şi atenueze traumele provocate de spaime. În vis, Eugène Ionesco ajunge la un birt în care cere „ceva de băut“. „Nu pot să vă dau de băut – spune cârciumarul din vis – decât dacă îmi prezentaţi certificatul dumneavoastră de sănătate mintală. (…) Se pare că sunteţi nebun, vi s-au făcut injecţii, sunteţi drogat.“ „Injecţiile acelea mi le-a făcut un doctor, ca să dea la cap spaimei“, explică Eugène Ionesco în vis. Cum nu reuşeşte să-l convingă pe cârciumarul din vis, el pleacă la un alt birt, unde comandă acelaşi lucru: băutură. „Aştept zadarnic, aştept şi visul se sfârşeşte în aşteptarea asta.“ Dimineaţa, dramaturgul îi povesteşte visul rezumat mai sus psihiatrului din clinica în care era internat (probabil doctorului care i-a prescris „drogurile“). Este profund nemulţumit de explicaţia simplist freudiană dată de psihiatru şi ajunge la concluzia că visele lui sunt de fapt reflectări foarte directe, nesublimate, ale realităţii. În aceste condiţii, este rezonabil să bănuim că lui Eugène Ionesco i-au fost într-adevăr prescrise injecţii cu medicamente psihotrope, menite – cum spune chiar el – „să dea la cap spaimei“.

„Nevoia de euforizante“

Undeva, în Jurnal în fărâme, ţinut până în anul 1967, Ionesco notează următoarele în privinţa modului cum îşi percepe propriul corp: „Am avut întotdeauna o proastă cenestezie: nu mi-e bine în pielea mea. De unde şi nevoia de euforizante sau de băutură…“. Ne putem întreba din nou despre ce „euforizante“, „medicaţii“, „injecţii“ şi „droguri“ ar putea fi vorba. Eugène Ionesco a fost discret în această privinţă.

Există totuşi în jurnal un pasaj care îl trădează pe dramaturg. El notează acolo despre stări de „euforie“, dar nu ca urmare a ciclotimiei, ci provocate de „alte medicaţii“ care îl „descarcă de toxine şpsihiceţ“. Iată pasajul in extenso: „Când şi când, şsimtţ o oarecare euforie. Datorată cui? Singurătăţii, regimului alimentar strict şi altor medicaţii care fac ca organismul meu să se descarce de toxine? Faptului că mă descarc de toxine scriindu-le, adică azvârlindu-le afară din mine? Să fie pur şi simplu isidonul pe care-l iau de vreo zece zile şi al cărui efect trebuie că începe să se simtă? Cu toate astea, noaptea trecută, ieri seară şi până azi dimineaţă, eram prăbuşit, în plină disperare. Se pare că vântul rău de la Zürich provoacă astfel de deprimări; pesemne că există şi vânturi euforice. Nu filosofia ne vindecă sau ne îmbolnăveşte. Suntem la cheremul vânturilor“.

De fapt, nu există un medicament numit Isidon. Eugène Ionesco (sau cel care i-a transcris jurnalul) a notat incorect numele remediului. Este vorba probabil despre Insidon – un produs al industriei farmaceutice germane, un antidepresiv menit să vindece bolile „insidioase“ (de aici numele medicamentului), care apar fără simptome, din categoria Generalized Anxiety Disorder (GAD), cum este melancolia. Un alt nume comercial al acestui preparat anxiolitic este Opipramol. I s-a dat şi acest nume pentru că este un opioid. În termeni farmaceutici, opioid nu este un medicament care conţine opium sau care provine din el (cu alte cuvinte, nu este nici un opiat, nici un opiaceu), ci este un narcotic sintetic al cărui efect seamănă cu cel al unui opiat.

Picto-psiho-terapie

După cum am văzut, starea lui Eugène Ionesco nu s-a îmbunătăţit nici peste 12 ani, la sfârşitul anilor ‘70. Eugen este „foarte nefericit“ – îi scria Emil Cioran lui Arşavir Acterian în 1979 –, fiind „veşnic pândit de crize depresive“. „De ce tu eşti vesel şi scrii texte triste, – îi spunea Ionesco lui Cioran – iar eu sunt trist şi scriu piese vesele?“.

La bătrâneţe, în perioada 1980-1988, Eugèn Ionesco a fost invitat de doi colecţionari de artă elveţieni, Franz Larese şi Jürg Janett, să îşi petreacă verile la St. Gallen, un orăşel la est de Zürich. Acolo, într-un atelier pus la dispoziţia sa, Ionesco participa la şedinţe de picto-psihiatrie, după cum declară cei doi colecţionari. Era vorba de şedinţe de picto-psiho-terapie neinstituţionalizate, cum mi-a precizat Ion Vianu, care l-a vizitat în acei ani pe dramaturg la St. Gallen şi l-a văzut pictând în atelier. Această metodă de diagnosticare şi tratament psihiatric a avut succes în epocă, mai ales în Elveţia, ţara lui C.G. Jung.

În patrimoniul fundaţei din St. Gallen, Larese und Janett Stiftung, au rămas câteva zeci de lucrări de artă (litografii şi guaşe) realizate de Eugène Ionesco. În 2003, acestea au fost donate, unele la Muzeul de Artă din Basel, iar altele la New Europe College din Bucureşti. Aceste surprinzătoare tablouri, realizate de Eugène Ionesco în anii ’80, pot fi vizionate la sediul NEC, din strada Plantelor, nr. 21. Îi mulţumesc lui Andrei Pleşu, rectorul NEC, pentru că mi-a oferit aceste  preţioase informaţii.