Gaudeamus 2015 – supravieţuitor în Republica Federală Literară

George Onofrei | 24.11.2015

Pe aceeași temă

Gaudeamus este o magazie uriaşă de carte din care, cu multă răbdare, îţi poţi extrage ceea ce te interesează – fie că vii cu listuţa deja pregătită de acasă, fie că te laşi convins de reclama făcută celor mai noi titluri din portofoliu. Latura cu adevărat profesională lipseşte dintotdeauna, iar spaţiile aerisite de întâlnire, care ar putea să dea „osatura“ unui eveniment de talie, nu există.

 

Din 2004 până prin 2008 nu am ratat ni­ciu­nul dintre marile târguri de carte bu­cu­reştene. Proaspăt angajat al Editurii Po­li­rom pentru proiectul editorial al unei re­viste de cultură (Suplimentul de cultură), ni­mic nu putea fi mai provocator decât par­ticiparea la Babelul editorial de iarnă şi la cel de primăvară-vară. Intram cu back­groundul de jurnalist cultural „de pro­vin­cie“ într-o lume care până atunci nu avu­sese formă în mintea mea, pe care aveam acum ocazia să o înţeleg în toată sen­zua­li­tatea ei şi cu toate defectele. Epoca ro­man­tică s-a încheiat însă, brusc, după patru ani, când mi-am spus că-mi ajunge. Pă­ră­seam, aşadar, devreme tradiţia vilegiaturii la Romexpo uşor blazat, dar cu conştiinţa împăcată că îmi făcusem într-un fel da­to­ria. Bifasem ceea ce era de bifat, îmi sta­bilisem contactele de care aveam nevoie, repetasem întâlnirile cu preferaţii mei de suficiente ori cât să-mi ajungă o vreme. Cam cât pentru opt ani.

 

Gaudeamus-ul şi Bookfest-ul au fost şi au rămas spaţii ale întâlnirilor rar programate şi foarte des întâmplătoare ale lumii scrii­to­riceşti şi editoriale de la noi. Târgurile func­ţionează de două ori pe an ca o re­pu­blică federală literară (unită din interese evidente şi dezbinată de orgoliile mai mult sau mai puţin exacerbate), deschisă că­tre un public fidel, iniţiat, care pleacă acasă după cinci zile de târg cu ge­a­man­tane pline de cărţi şi zeci de autografe. Sunt o ocazie prea rară în care vânzarea de carte funcţionează la cote normale, nu de avarie, deşi un eveniment de acest gen, o „expoziţie“ până la urmă (doar se des­fă­şoară în pavilioane expoziţionale), ar tre­bui să fie şi despre altceva.

 

Nimic nou sub Ciupercă

 

Recent încheiat, Gaudeamus 2015, or­ga­ni­zat de Societatea Română de Ra­dio­di­fu­ziune, s-a bucurat de un public mult mai numeros decât în alţi ani (unii participanţi au comparat ediţia aceasta cu cea din 2005), iar unele edituri au declarat vânzări faţă de 2014 cu 30, chiar 40% mai mari. În ziua de vârf, sâmbătă, chiar nu aveai unde arunca un ac, publicul a luat cu asalt ciu­perca Romexpo cu furie parcă, gata să cum­pere tone de carte (la propriu), să soar­bă cuvintele rostite la lansările desfă­şu­rate într-un vacarm general. De eve­ni­mentele cu autori foarte cunoscuţi pro­mo­vaţi de editurile mari de la noi la lansările de carte ale dilentaţilor magna cum lau­de, toate au avut măcar câteva zeci de per­soane care să le crediteze prin pre­zenţă. Starea generală de toropeală, de oboseală ca după un maraton o puteai constata în­că de la ora prânzului, când era deja clar că se declanşase „Iadul Cărturarilor“ pe treptele Ciupercii.

 

Dar să revin la poveste. După opt ani de ab­senţă, în afară de a constata că mai toţi ti­nerii nebuni ai literaturii vin acum în­soţiţi de copii pe la standurile Gaudea­mus-ului, totul a rămas la fel. Chiar şi spa­ţiile închiriate de edituri în zona prin­cipală „expoziţională“ şi-au păstrat şi for­ma, şi, mai ales, locul. Nimic nou sub Ciu­percă, aşadar. Căci Gaudeamus-ul îşi ur­mează conştiincios reţeta an de an, rămânând încremenit în proiect. Privind la rece, nici nu ar avea cum să fie altfel – târgurile au rămas pentru industrie rara oportunitate de a vinde cantităţi mari de carte, în lipsa unui sistem de distribuţie per­formant, ba chiar care merge din rău în mai rău. Librăriile sunt tot mai puţine, iar unele dintre cele care mai rezistă vând carte, dar plătesc banii către edituri la Sfân­tu’ Aşteaptă.

 

Prin urmare, când zici târg de carte în România, spui, de fapt: vânzare, niţel cash flow şi întâlniri. În rest, un Gau­deamus este o magazie uriaşă de carte din care, cu multă răbdare, îţi poţi extrage ce­ea ce te interesează – fie că vii cu listuţa de­ja pregătită de acasă, fie că te laşi con­vins de reclama făcută celor mai noi ti­tluri din portofoliu. Latura cu adevărat pro­fesională lipseşte dintotdeauna, iar spa­ţiile aerisite de întâlnire, care ar putea să dea „osatura“ unui eveniment de talie, nu există. Întreg conceptul (dacă ar exista cu adevărat unul) gravitează strict în jurul vânzării. Nimic mai mult.

 

Lansările de carte sunt o altă poveste fără sfâr­şit. Găsesc incredibilă rezistenţa oa­me­nilor de a sta în picioare şi de a asculta o lan­sare, în timp ce sunt permanent în­ghion­tiţi de puhoaiele care se revarsă din toate di­recţiile. Staţiile de amplificare cre­ează un zgomot furios, insuportabil, dacă doar treci de la stand la stand şi nu asculţi vre­u­na anume. Lansările „la stand“ sunt un must, sunt cerute cu îndârjire de au­tori, dar efectul acestora e adeseori greu cu­an­ti­fi­cabil. Cu excepţia Bookfest, care s-a în­gri­jit ceva mai mult de spaţii spe­cia­le de lan­sare, la Gaudeamus, Babelul este unul ab­solut. De ani de zile, Turnul din Pi­sa al lan­sărilor se mai înclină câţiva cen­ti­metri sub greutatea proprie, dar cu cer­titudine într-o zi se va prăbuşi peste toată lumea, lă­sând în urmă amintirea unei lar­me ge­ne­rale şi praful de voci care se în­tretaie până când ajung să se anuleze una pe cealaltă.

 

Reptilieni, şerpilieni, elevieni

 

Personal, am fost atras tot timpul de exo­tismul „inelului trei“, acolo unde publicul nu prea ajunge în număr mare, acolo unde edituri ca Amurg sentimental sau Zodia fecioarei împart spaţiul vital cu stan­duri ale radioamatorilor ori ale vân­zătorilor de brizbrizuri. Este locul în care domni, dar şi doamne ce par în toată firea discută de zor despre „oculta mondială“, în care, dacă eşti mai îndrăzneţ, poţi cere să probezi o costumaţie de mason şi de unde afli cele mai recente evoluţii de pe frontul războiului energetic îndârjit dintre şerpilieni şi reptilieni.

 

La Gaudeamus au apărut şi „elevienii“. Am văzut în mai multe zile elevi aduşi cu cla­sa, un exerciţiu fără îndoială lăudabil pe care îl fac unele şcoli ale Capitalei. O doam­nă profesoară încerca să-şi ţină la un loc „studioşii“, invitându-i: „hai, toţi inculţii după mine!“.

 

Ca participant activ la târg, după două zile de înot în valurile de cititori devii aproape inutilizabil. Spre tine vin cu ze­cile autori geniali încă nedescoperiţi, dar profund conştienţi de steaua lor ce stă să răsară, reprezentanţi ai marketingului cul­tural care vor să te urce la ocazie în pri­mul tren spre un spectacol poate inte­re­sant de teatru, cunoştinţe de tot felul. Nu te poţi supăra pe niciunul, în mod evi­dent, pentru că de asta eşti acolo – în sluj­ba publicului tău, fie el şi viitor.

 

Cum ar fi mai bine?

 

Una peste alta, mă întreb încă din 2004 ce ar putea da tihnă unui Gaudeamus. Un spaţiu mai bun, mai aerisit nu ar avea cum să strice. O separare clară a zonei „ex­poziţionale“ (în cazul nostru, de vân­zare) de cea de evenimente ar însemna po­gorârea unui duh blând şi bun care ar face ordine în haos, iar urechile tuturor ar da şi de băut de atâta fericire neaşteptată. Spaţii decente de întâlnire, cu multe ca­na­pele, mese, scaune ar însemna ca mult do­ritele contacte şi discuţii profesionale să nu se mai petreacă printre coatele aplicate de cumpărătorii grăbiţi şi agitaţi. Un res­taurant decent al târgului n-ar strica nici el deloc. Marketarea inteligentă a zonei cu carte „conspiraţionistă“ ne-ar putea face unici în lume, nu mai vorbesc de faptul că s-ar putea atrage râuri de turişti occi­den­tali – dintre aceia care adoră să-şi pe­trea­că vacanţele acolo unde au fost cele mai spectaculoase apariţii ale OZN-urilor. Atra­gerea unor parteneri care să propună în fiecare an concepte creative de organizare ar fi chiar o lovitură uşor de aplicat. De ce nu se aplică toate aceste lucruri? Probabil pentru că piaţa editorială e aşa cum e şi nu şi-ar permite chirii mai mari, în even­tualitatea în care organizatorul ar trebui să investească mai mult, pentru că, dacă merge de-atâta amar de vreme aşa, iar edi­turile sunt mulţumite cu faptul că vând, atunci mai bine nu îţi mai baţi capul, pentru că s-a instalat comoditatea.

 

Sunt însă optimist şi cred că e iminent ca pe piaţă să îşi facă loc şi alte târguri, aşa cum, de exemplu, a şi existat unul „mai altfel“ odată. Foarte mulţi dintre cei cu care am vorbit în aceste zile regretă şi acum Bookarest-ul, organizat la începutul anilor 2000 la Teatrul Naţional, un târg care avea o atmosferă cu totul specială – mai intim, mai aplicat şi, paradoxal, mai aproape de publicul de carte decât acest uriaş iarmaroc. Şi încă un lucru – poate Republica asta Federală Literară ar avea nevoie de o Constituţie care să facă ceva ordine în haos. Până la urmă e acceptabil şi haosul, numai să fie controlat.

 

P.S. Fără intenţie, constat că am fost cam răutăcios cu Gaudeamus-ul. N-ar fi tre­buit să închei fără a pomeni excelentul co­ti­­di­an al Gaudeamus, realizat de echipa Ca­ţa­vencii: Cristian Teodorescu, Florin Ia­ru sau Eugen Istodor sunt câteva dintre sem­nă­turile care au putut fi regăsite. Fe­li­citări!  

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22