Pe aceeași temă
Prin clasa a X-a, la istorie, am avut de ales între a redacta un proto-proiect, fie despre Genova, fie despre Veneția. Nu știam mare lucru despre niciunul dintre marile orașe portuare italiene, rivale de-a lungul istoriei. În 1993 nu aveam internet, deci posibilitatea de a da copy-paste era exclusă. Trebuia să citesc, să mă documentez, dar nu a fost foarte dificil, căci biblioteca tatălui meu era suficient de bogată. Proto-proiectul meu era, de fapt, un referat. Nici vorbă despre prezentare în PPT, despre grafice, poze etc. Am ales Veneția, iar istoria ei m-a fascinat de atunci până acum, chiar dacă nu am avut timp și nici resurse pentru a deveni un adevărat specialist. După ce în 1997 și 2016 nu am petrecut mai mult de o oră și jumătate în lagună, plimbându-mă puțin prin Piața San Marco, la jumătatea lunii februarie am rămas aproape trei zile la Veneția. Un regal.
Mă interesează și viața prezentă a orașelor/locurilor/societăților în care mă scufund pentru câteva zile, nu numai trecutul. Iar în Italia receptarea lui este mult facilitată de minunata limbă italiană, pe care orice român o înțelege ușor. Televiziunile publice și private oferă oglinda unei societăți pe care eu nu o resping cu superioritate. Poți descoperi multe despre un popor doar urmărindu-i televiziunile (ce vei afla despre români, după ce te vei uita la ale noastre, te va îngrozi). Încă de dimineață, italienii cântau pe la matinalele RAI sau ale televiziunilor din trustul media al fostului premier și bufon, Silvio Berlusconi. Într-o seară, după ce am vizitat vreo cinci muzee, două catedrale și am fost și în cartierul Giudeca (unde am dat peste un supermagazin de cartier, foarte ieftin), am urmărit distrat o emisiune interesantă și destul de specifică felului lor de a fi și de a se raporta la lume și... mâncare. Patru patroni sau administratori de restaurante sau agro-pensiuni cu servire erau invitați să se alăture unui prezentator/moderator. Miza erau 5.000 de euro, iar formatul era cât se poate de simplu – după ce se făcea o mică introducere/reclamă localului și specificului său, fiecare invitat devenea gazda celorlalți patru (trei plus moderatorul, care nu se sfia să mănânce și el). Ieșea cu bârfă, comentarii malițioase, dar spuse pe un ton decent și politicos („Nu mi-a plăcut deloc cum Fabrio a așezat frunzele de spanac în salată” sau „Gianina are un restaurant plăcut, intim, dar cheful ei încă are de învățat cum să gătească o lasagna autentică de Mantova/Padova care nu conține busuioc, ci mărar etc.”). Invitații nu comandau spaghete sau pizza, ci niște feluri de mâncare de care eu nu am auzit niciodată. Dar asta nu înseamnă că nu arătau foarte apetisant. Erau enervante. Îți venea să le mănânci sau să ieși din camera de hotel și să le comanzi la primul restaurant, chiar fără să te uiți la preț. Ceea ce un român normal nu o va face niciodată. Oaspeții se delectau inevitabil și cu un desert fin. La final, venea nota de plată, pe care se pare că nu o plătea nimeni, dar comesenii își dădeau cu părerea despre prețul ei, care varia între 150 și 200 de euro, ceea ce pentru patru persoane nu era chiar mult (având în vedere gradul de sofisticare). Participanții erau invitați de moderator să acorde note platingului, bucatelor, servirii etc. Simpatic este că aveau cei patru ținere de minte cei patru și aveau grijă să se înțepe când rolurile se schimbau și ajungeau în postura de jurat și nu mai erau gazde. Ceea ce mă aduce la răspunsul la întrebarea Dom’le, de ce naiba bărbații ăștia italieni nu au burți peste curele? Unde sunt supraponderalii lor? Unde sunt șaormiștii tatuați? Cred că asta te șochează în primul rând când ajungi în Italia. Mai ales bărbații au grijă cum arată și (de) ce bagă în gură. Iar porțiile la restaurante sau terase sunt decente și nu uriașe, ceea ce bănuiesc că provoacă nemulțumirea turistului român standard, care este obișnuit cu all-inclusive-ul bulgăresc sau cu uriașele porții de gyros din Elada (carne puțină, cartofi prăjiți cât cuprinde).
Dinamica, bătăioasa și bărbata Giorgia Melloni, șefă peste Frații Italiei, se afla în acele zile într-o vizită de lucru în Calabria, unde a semnat nu știu câte proiecte în cadrul PNRR-ului italian. Culmea curajului feminin mi s-au părut amenințările proferate de ea la adresa mafiei locale, puternica Ndrangheta. Am sentimentul că Melloni, care a virat către o dreaptă mai tradițională, va domina scena politică fragmentată a Peninsulei în următorul deceniu. Are și doar 47 de ani. În timp ce ea se afla în Calabria, președintele regiunii Basilicata, împreună cu vreo sută de funcționari și susținători ai Partidului Democrat (de stânga), a forțat intrarea în Palatul Chiggi, sediul Guvernului, foarte nemulțumiți de aparenta blocare a trei miliarde de euro din fondurile de coeziune de către Guvernul lui Melloni. Președinte de regiune sau nu, carabinierii nu au ezitat să-l împingă departe de sediul Guvernului italian. Reporteri, camere de filmat, televiziuni, buluc. Sună cunoscut? Spre cinstea ei, Melloni sprijină Ucraina și chiar a fost la Kiev pentru a-și arăta sprijinul, la doi ani de la invazia barbarilor lui Putin, ceea ce Santa Klaus nu a catadicsit să facă. În cele două zile și jumătate venețiene, mass-media din pPeninsulă se concentra asupra unui accident de muncă nefericit și grav ce avusese loc la Florența, pe șantierul unde se construia un supermagazin. Cinci muncitori și-au găsit sfârșitul, mai mulți fiind răniți, inclusiv trei români. Martoră de la fereastră a fost și o bunicuță româncă, venită probabil la copiii săi, căci a vorbit în română. Diferența față de România este faptul că imediat puternicul sindicat CGIL (Confederazione Generale Italiana del Lavoro) a început să demonstreze prin toată Italia, denunțând condițiile de muncă. În unele țări încă există sindicate care cer și altceva decât măriri de salarii.
Interesantă este regionalizarea Italiei. Veneto este o regiune destul de populată a Italiei (cu 4 milioane de locuitori), având capitala la Veneția. Verona are cam aceeași populație ca Veneția, dar prestigiul impune. De pe malul Mării Adriatice, regiunea urcă până în Alpii Dolomiți, în provincia Belluno. Sediul administrativ regional (Giunta Regionale) se află în Palazzo Balbi din cartierul Dorsoduro. Provinciile regiunii sunt cele care oricum au gravitat istoric Serenissima (sau au fost posesiunile ei): Vicenza, Revigo, Padova, Verona, Veneția și Treviso, unde se află un mic aeroport foarte provincial, care este operat de cursele low-cost care deservesc, evident, Veneția. Un fel de aeroport Iași sau Craiova foarte simpatic, în care nu ai cum să te pierzi și care, fiind atât de mic, oferă operatorilor avantajul de a nu mai fi obligați să închirieze autobuze pentru a transporta pasagerii la aeronave.
Bucurându-ne de soarele generos, care ne făcea în ciudă (în celelalte două zile fusese ceață), așteptând îmbarcarea, gândeam că Italia și România sunt complementare și la un alt nivel decât cel al limbii de origine latină (amuzanți sunt antrenorii de fotbal italieni, din campionatul României, care atunci când se enervează, auzind vreo întrebare a unui ziarist valah, încep răspunsul în română și îl termină în italiană) frumusețea urbanistică (și nu numai) a Italiei este echilibrată de urâțenia abisală a României. Scoatem din ecuație geografia, care oricum este destul de asemănătoare în ambele cazuri, urmând coordonatele munte-deal-câmpie-mare. Unul dintre defectele noastre este nerăbdarea plasată în cele mai proaste momente. Când vine vorba despre dictaturi și dictatori, devenim înțelepți. Am studiat acest fenomen interesant în două ipostaze complet diferite – în maxi-taxi și în avion. Ai putea crede că ambele categorii sociale care le folosesc sunt complet diferite, dar nu este deloc așa. Poporul român care călătorește se caracterizează printr-o mare nerăbdare de a ajunge în locul respectiv. Exact când se apropie de punctul de destinație, toți deodată, uniți în cuget și simțiri, se ridică instantaneu în picioare și dau năvală spre culoar, disperați să-și recupereze bagajele. Ca și cum autovehiculul sau avionul s-ar fi oprit în stație sau aeroport. Ceea ce mă uimește în continuare este faptul că, aparent, nimeni nu-și dă seama că, dacă toți călătorii se bulucesc pe culoarul de un metru, pentru a-și ridica bagajele din compartimentele de deasupra, apare o problemă. Spațiul se împuținează, lumea se enervează, stewardesele în uniformele lor se ofuschează, pilotul se panichează (glumesc). Autorul doar observă. Prezum rămășițe memoriale ale vechilor cozi din comunism, când comuniunea noastră ca popor s-a forjat în îngrămădeală și bancuri cu Bulă. Faptul că atât de mulți oameni care călătoresc în Occident încă nu au ajuns la nivelul de a-și da seama că nu au cum să coboare cu toții, în același timp, din avion, la niciun minut de când acesta a aterizat și faptul că pot câștiga în cel mai bun caz vreo cinci minute (ceea ce nu rezolvă nimic, dacă avionul a întârziat) rămâne pentru mine un mister. Doamne ferește să ratezi momentul de a te proțăpi pe culoar, căci, odată ratat acest moment esențial, niciun bun român creștin nu-ți va mai permite să ieși. Vei fi ultimul, fraiere!
Pe străduțele Veneției nu am putut să nu mă gândesc la arhiva lui Mihnea Berindei, la Armand Goșu și Dorin Dobrincu și la efortul lor de a repatria această comoară memorialistică. Nu l-am cunoscut personal pe Mihnea Berindei, dar am apreciat întreaga sa activitate și faptul că deținea arhiva completă a R 22. Flatantă realitate- rânduri scrise și de mine probabil au ajuns și au fost depozitate undeva în acest univers medieval, dominat de străduțe întortocheate, case întunecoase și mult mister. Mă întrebam cum a reușit Mihnea Berindei să-și aducă arhiva de la Paris tocmai la Veneția, în noua și ultima lui casă. Probabil tot cu vaporetto, cum a fost transportată spre Iași. Dar poți închiria și șalupe de transport, cum ai face-o pe uscat cu camioanele. „Cea mai mare parte a arhivei lui Mihnea a fost adusă de acesta la Veneția, unde a rearanjat-o în anii următori, gata de a fi utilizată pentru finalizarea unor lucrări deschise sau pentru deschiderea unor noi șantiere”, scria Dorin Dobrincu în prefața suplimentului Archiva Moldaviae (2022). În august 2017, Armand Goșu și Dorin Dobrincu au ajuns la Veneția pentru a prelua arhiva (110 cutii- 88 conțineau cărți, iar 22, documente) care, de pe canalele ciudate, pe care le observasem și eu, au ajuns la Iași. Ar merita ca la un moment dat casa în care a locuit la Veneția să fie prevăzută cu o placă memorială, care să amintească turistului, grăbit și indiferent, de viața lui Mihnea Berindei. //
