Pe aceeași temă
În literatura și arta pe care le-a generat ca motiv identitar fractura din timpul războiului rece, trăită cel mai atroce de berlinezi, Hedwig and the Angry Inch de John Cameron Mitchell ocupă un loc aparte. Inițial un spectacol muzical (muzică și versuri de Stephen Trask), lansat cu mare succes pe Broadway în 1998, deținător al unor premii prestigioase, ca Tony, Obie, Outer Critics Circle, acest titlu atinge maximum de popularitate cu ocazia filmului din 2001, premiat la festivalul Sundence film și nominalizat la Globul de aur.
Înclin să cred că succesul acestui titlu nu ține doar de popularitatea rockului, a muzicii care abundă în el (eroul fiind un star rock) și a mișcării rock and roll, ca ideologie a revoltei, cât și de a unei subtile îmbinări dintre mesajul muzical, cu culisele showbizului cu tot, și fondul sociopolitic la care se face referire. Așa am privit drama acestui tânăr în căutarea identității și a iubirii, a unei soluții de viață, în condițiile unei fracturi existențiale cu rădăcini în istoria postbelică marcată de zidul Berlinului și viața în dedublare care i-a urmat. Cum spuneam, există o întreagă literatură pe această temă, multe filme și spectacole s-au inspirat din tragedia acelor ani negri din viața Europei, dar acest Hedwig and Angry Inch plătește cu sânge transformările, mutilarea continentului, prin propria mutilare. Povestea e a unui tânăr din Berlinul de Est care în timpul ocupației sovietice mușcă din momeala evadării cu orice preț, căzând victimă unei aventuri cu o mare doză de senzațional, dar și de dramatism. Respectiv, acceptă să-și facă operație de schimbare de sex la sugestia unui soldat american care se îndrăgostise de el și care îi promite în schimb o carieră de star rock în America. Cum operația reușește doar pe jumătate (Angry Inch), Hedwig va trăi pe mai departe într-o continuă dedublare, în căutarea identității sexuale și a iubirii suspendate de traumatica schimbare. Cu atât mai mult cu cât în aventurile sale scenice întâlnește un alt transgender, un crot/ă, care parcurge drumul invers, îndrăgostindu-se ca băiat în devenire de frumoasa Hedwig, fostă Hansel.
Spectacolul-concert de la Teatrul Stela Popescu, conceput și realizat cu inspirație de Răzvan Mazilu, țintește însă mai sus de atât, văzând în Hedwig un „strigăt de disperare al ființei umane”, pe care acest erou de la marginea societății ni-l aruncă provocator, în lupta sa pentru demnitate și iubire. Nu întâmplător, spectacolul începe prin aducerea în scenă a unei cutii de carton ponosite cu inscripția fragil, în care vom descoperi la final o inimă de plastic, dar încă vie, luminată, simbolizând speranța mult-încercatului adolescent cu viața terfelită în minciuni. Sunt și alte contribuții de excepție ale scenografei Adriana Grand, care relevă sensurile ascunse ale poveștii, obiecte, elemente de decor prin care suntem introduși în mediul sordid unde-și caută fericirea Hedwig, cel păcălit de viață. În cadru, cu o prezență performantă, dar cam înghesuit din cauza spațiului mic de la Metropolis, se află big band-ul format din: Johnny Bica, Andrei Paraschiv, Ciprian Pop, Vlad Vedeș, cu contribuțiile vocale ale Irinei Cărămizaru și ale Cristinei Danu (în spectacolul din 30 aprilie), iar în fruntea distribuției – Tudor Cucu Dumitrescu, care se afirmă în acest one man show ca o adevărată vedetă.
Acest tânăr supradotat pentru scenă face un tur de forță, dovedind multiple calități vocale, interpretative, fiind și un excelent comunicator cu sala în lungul său monolog. Trăiește deopotrivă de intens exaltarea, ca și dezamăgirea, are umor și poezie și o căldură umană care se lasă inteligent controlată de luciditate. Are tot ce-i trebuie pentru a ni-l apropia pe acest Hedwig, în care regizorul ne îndeamnă să vedem propriile noastre vulnerabilități. Fizic, implicarea sa e epuizantă, solicitat fiind să cânte trei sferturi din timp în toate pozițiile posibile, alergând cu microfonul prin scenă și avanscenă către un public care merge cu el până în profunzimile dramei. Actorul urmează un parcurs bine calibrat, de la spectaculoasa sa apariție în travestiul pe care i-l subliniază costumul până la dezbrăcarea la propriu de accesoriile noii sale identități și expunerea cât mai naturală în fața destinului. Muzica dificilă susținută cu aplicație de profesioniștii care-l însoțesc în scenă pe tot parcursul show-ului nu-l intimidează, dimpotrivă, Tudor Cucu Dumitrescu acoperind cu asupra de măsură exigențele genului. Dar cel mai atașant rămâne modul în care își asumă povestea lui Hedwig, ținând un bun echilibru între excentricitățile vedetei și adevărul interior al personajului care ne vorbește nu doar despre ambițiile unei vedete, ci și, mai ales, despre riscurile unei libertăți fără limite și dimensiunile nebănuite ale suferinței. O mare doză de umor pe care textul doar îl sugerează salvează personajul de la melodramă, iar actorul știe să speculeze această latură a caracterului lui Hedwig prin subtile autoironii. Distanțarea se produce nu doar prin aceste replici, ci și prin felul în care își șterge la sfârșit machiajul gros al divei și se expune dezbrăcat și cât mai natural posibil privirilor celorlalți. Tudor Cucu Dumitrescu reușește să fie acum la fel de autentic ca și la prima apariție, când, luând în stăpânire sala, își flutura pletele blonde, tropăind pe tocurile cizmelor de femeie. Cu excepția câtorva momente, puține, în care e pus să se retragă la masa de machiaj sau în culisele unde se țese suspansul, Hedwig acesta măsoară cu pas apăsat scena în ritmurile drăcești ale muzicii electronice care-i acompaniază existența, acaparându-l. Poate că aici stă și secretul acestui text-pretext, anume provocarea la confruntare, la asumare în fața unor încercări, deopotrivă ale omului și ale istoriei. Nu doar despre goana după succes e vorba, așadar, în Hedwig, ar fi prea puțin, ci mai ales despre căutarea propriului eu și a iubirii de sine, dincolo de mirajul paietelor colorate din care e făcut mitul vedetei rock. Ca o noutate, tema identității e privită în acest spectacol-concert cu dus-întors. Hedwig constată că se regăsește doar încercând schimbarea și trecând prin dramatismul unui altceva, care-i revelează adevărul despre sine. La fel i se întâmplă și lui Yitzhak, iubitul redevenit femeie, după ce pe parcursul spectacolului s-a străduit să se impună ca partener masculin, arborând un costum ambiguu și o mustață falsă, desenată cu dermatograf. Prezență discretă, Ana Maria Ivan dă viață acestui personaj de fundal, al cărui rol principal e să țină în viață inima lui Hedwig.
Hedwig and the Angry Inch la Teatrul Stela Popescu este un spectacol care comunică emoționant și nuanțat pe o temă sensibilă, cea a identității și iubirii de sine, fiind și un bun prilej pentru confirmarea unei tinere vedete – Tudor Cucu Dumitrescu, care-și relevă aici potențialul creativ, la paritate cu mai experimentatul Lucian Ionescu, cu care alternează pe rol în acest show de mare dificultate.
