Pe aceeași temă
Victor Neumann e unul dintre intelectualii români cei mai candizi, utopici și exemplari. Ca rara avis, supraviețuiește surprinzător, îngropat în texte, istorie și intelectualism, fără să cedeze sau să se integreze în curentul universitarilor majoritari (care, după ce-au acces la titlul de „prof. plin“, scriu tot mai puțin și rutinier, se înghesuie în cât mai multe comitete, comisii și partizanate carieristice – patronatoare de multe proiecte redundante și de nepotisme, însă aducătoare de autoritate și bani). Așadar, este un atipic, excentric, exotic chiar, pentru că el nu doar discursivizează doct despre, de pildă, modernitate și multiculturalitate, ci le și deține (la nivel de conștiință și practică socială și profesională cotidian-constantă, spontană).
Pentru motivul din urmă Victor Neumann merită admirat, dat şi luat drept exemplu (de facto, nu doar de teoreticul jure). Ca profesor e aspru; ca cercetător, prob constant; ca scriior, stilat. Spun toate cele de mai sus nu atât grație privilegiului de a-l cunoaște și uneori asculta personal, ci, tocmai în lunile prezente, tot citind cartea sa Conceptualizarea istoriei și limitele paradigmei naționale (București, Ed. Rao, 2015). O carte accesibilă și nonistoricilor, așadar advizabilă oricăror intelectuali, pe care o citesc lent de tot, cu continuări și reluări inclusiv aleatorii, deoarece este una euforic de inspiratoare.
Și aici, profesorul timișorean face apologia Banatului. În principal, el pledează pentru o paradigmă socială și umanistă inaplicabilă, defunctă istoric, dar care îi pare încă exemplară, accesibilă ori actualizabilă. Asta numesc eu și utopia sa, conceptualizabilă sau fundamentată pe faptul că marginea e un centru, iar periferia – desigur, de odinioară, dintr-un illo tempore iosefit – și-ar fi avut iluminare ideală. Așadar, Neumann analizează și sintetizează un Banat care cuprinde și exprimă în chip holografic o Europă cvasi-ideală, ca și cum aceasta, cel puțin per diverse regiuni, ar fi realizat cândva un fel de Uniune Europeană pe care chiar Uniunea Europeană actuală încă o ratează. Desigur, este doar interpretarea-mi, poate tendențioasă sau
// VICTOR NEUMANN |
ultrasimplifiantă, poate retoric menită să atragă atenția asupra cărții, deoarece autorul e mult prea inteligent ca să concluzioneze așa ceva. Oricum, el rămâne foarte constant axat pe conceptualizarea modernității, adică pe un nivel superior al proiectelor fiecărei elite, lăsând ades la o parte faptul că aplicarea sau materializarea modernității, în socialul și politicul real, înseamnă adesea ceva destul de diferit.
Astfel, spre exemplu, privind lucrurile și din perspectiva retrogradă a istoriei, tot ca modernități s-au putut prezenta și ideologiile și politicile marxiste, mulți inși (intelectuali de marcă, y compris) rămânând apropiați sau fideli conceptualizărilor marxiste chiar și în ciuda evidențelor că aplicarea lor la nivel global a fost multicatastrofală, criminal-inumană. Istoricul (dar nu numai el) este „obligat“ să țină cont și de derapajele, eșecurile sau substandardizările de tip iluminist, chiar dacă impunerile din vremea directoratelor austriece și austroungare vor fi avut „efecte colaterale“ sau împilări mult mai puțin dramatice ca acelea ale mini- sau macrodictaturilor naționaliste care au caracterizat tot secolul XX. Oricum, revenind la secolul XVIII, pe care-l analizează Neumann, este foarte bine (nu doar corect) că aflăm în carte – consistent apreciativă și majoritar elogioasă – și pagini despre decalajele imense dintre elite și mase, dintre, pe de o parte, grupurile (adesea mici) cu acces la cultură înaltă și masivă emancipare spirituală și culturală și, pe de altă parte, păturile sociale de civilizație minimală și servitute economică maximală.
Victor Neumann nu face idealizări facile sau factice. El doar analizează beneficiile modernităților care au pătruns în Banat (și deci înspre toată România) în urma umanismelor postrenascentiste, prin administrațiile (i)luminate ale Austriei habsburgice, prin toleranța multietnică și multireligioasă ori prin activitatea mai discretă a elitelor, precum cea francmasonă. Apropo de ultima numită, în cartea de față se găsește poate una dintre cele mai empatice și favorabile analize a rădăcinilor, importanței sau realizărilor masoneriei, de data asta cu detalii și interpretări deloc teziste sau encomiastic-adulatoare. Plus dialoguri cu alți autori sau critici, implicați aici într-un proces de dezbatere dialectică susținut profitabil și elegant.
De altminteri, pe tot parcursul cărții, Victor Neumann discută, în parte, cu „faptele“ (erudiția informațională abundă, desigur), dar mai mult – și, prin urmare, mult mai interesant – cu alți istorici, filosofi și comentatori care au raționalizat istoria fie pe contul propriului geniu, fie al curentelor de școli sau epoci. Insistând, de pildă, asupra Iluminismului și masoneriei, Neumann analizează, repudiază și depășește mult chiar limitele propriului său „mentor“ sau standard intelectual, venerabilul Reinhart Koselleck, pe al cărui fundament critic însuși Neumann a pornit, căruia i-a dedicat un Centru de Studii (internaționale) și o Școală Doctorală în România și pentru a cărui popularizare și autohtonizare a trudit enorm. Discuția aceasta de la egal la egal cu predecesorul Koselleck dovedește și pentru cei care nu cunosc eforturile lui Neumann ori nu au realizat din alte texte ale sale că profesorul timișorean și-a dezvoltat propriile vederi și chei explicative asupra abordării (conceptuale a) istoriei, de-o bună bucată de vreme Neumann ne(mai)fiind doar un post-koselleckian, ci chiar un original.
Despre fie grotesc-elogiata, fie cinic-criticata Școală Ardeleană nu aflăm aici „fapte“ sau date noi, însă o înțelegere și prezentare mult mai nuanțată, empatică și elegantă, da. Așadar, între extrema istoriografiei comuniste (naționalist/legionar-ceaușiste) și extrema școlii demitizante (L. Boia), ignorându-le pe amândouă, Neumann face figură de nobil. Textul său devine tot mai captivant atunci când vorbește despre pașoptism (adică despre ceva cercetat, predat și predat până la abuz și suprasaturație), surpriza fiind că, aici, perspectiva ardeleană și specificitățile plurivalente ale Transilvaniei ultimelor două-trei veacuri au atins complexități extrem de puțin cunoscute (opiniile și cunoștințele dominante fiind, pe acest subiect, cele lansate de regățeni, cu privire la realitățile Munteniei). Firesc, Neumann se apropie și de istoriografiile românești comuniste și postcomuniste, remarcând deficitul de integrare a valorilor iluministe și continuarea „cercetării bazate pe egoul etnonațional“. Polemica cu istoriografiile românești contemporane nu abundă (limitată la evaluarea unor cursuri universitare tradiționalist-conservatoare, așadar rezumată la observarea întârzierii reformării şi modernizării). Iar necesitatea rescrierii istoriei României, a înnoirii și a alterității (căci, în ultimă instanță, istoriografiile alternative asta înseamnă, cred), se face în pagini și demonstrații de perfectă „coborâre-n cetate“. Polemica (recte, salvarea din erori) și pledoaria pot fi făcute, așa cum dovedește Neumann, și cu migală și delicatețe, nu doar pamfletar sau autoritarist.
Oricum, tot citind atent frumoasa carte Conceptualizarea istoriei și limitele paradigmei naționale, ajungi să crezi, dacă nu negreșit în trecut, cel puțin în faptul că o înțelegere mult mai generoasă a trecutului ar putea ajuta.