Ionesciada (II)

Mircea Iorgulescu | 12.05.2003

Pe aceeași temă

Iluminarea si coerenta

Pe la sfarsitul anilor ‘50, intr-un articol cu superficial aspect polemic si cu sensul profund al unei marturisiri de credinta, Eugène Ionesco isi anunta intentia de a face o anumita experienta pentru a sugera cum trebuie si deopotriva cum nu trebuie facuta critica.

“As putea lua - scria el - aproape orice opera de arta, orice piesa, si pariez ca i-as putea da pe rand fiecareia dintre ele o interpretare marxista, budista, crestina, existentialista, psihanalitica; as putea sa dovedesc rand pe rand ca opera supusa tuturor acestor interpretari este o ilustrare desavarsita si exhaustiva a fiecareia dintre aceste credinte si ca ea confirma in egala masura o ideologie sau alta in mod exclusiv.”

N-ar fi fost insa un exercitiu de virtuozitate ludica (sau, daca vrem neaparat, sofistica). “Mie - continua Eugène Ionesco - asta imi dovedeste altceva: ca fiecare opera de arta (daca nu cumva e o opera pseudo-intelectualista, daca nu cumva e deja in totalitate continuta intr-un sistem ideologic oarecare, pe care nu face decat sa-l popularizeze - cum este cazul cu atatea piese cu teza) se afla in afara ideologiei, ca nu poate fi redusa la o ideologie.

Ideologia o inconjoara doar, fara s-o patrunda. Absenta ideologiei din opera nu inseamna absenta ideilor ; dimpotriva, operele de arta sunt cele care le fertilizeaza.

Cu alte cuvinte, nu Sofocle a fost inspirat de Freud, ci tocmai Freud a fost inspirat de Sofocle si de nelinistile despre a caror existenta depun marturie operele de arta si dezvaluirile pe care ele le pot determina.” Reducerea operei de arta la o ideologie sau la o estetica fiind insa o pacoste universala (si deseori o practica universitara), nicidecum o moda trecatoare, tot ce se poate spune azi este ca in ciuda acestui avertisment, datand din iunie 1958, opera lui Eugène Ionesco a fost si in continuare este adesea interpretata ca reflectand sau continand o anumita, precisa ori precizabila, constructie teoretico-ideatica. “Absurd”, “incomunicabil”, “tragedia limbajului”, spre exemplu, nu mai sunt azi decat fosilele unor succesive reductionisme decazute, dar acumularea lor nu a descurajat incercarile de a se impune si lansa altele noi sau renovate, prin incarcerarea biografiei si a operei in scenarii doctrinare ori metodologice prestabilite.

Pe unul politico-ideologic, agravat prin tonul inchizitorial si atitudinea de procuror stalinist, se sprijina de pilda, in totalitate, Alexandra Laignel-Lavastine in capitolele despre Ionesco din cartea ei.

Nu se poate face insa nimic; doar atat, eventual: sa ne reamintim ca Eugène Ionesco recomandase, totusi, o alta cale de acces: “Ce trebuie deci sa faca criticul? Unde trebuie sa-si caute criteriile? In opera insasi, in universul si mitologia ei. El trebuie sa o priveasca, s-o asculte si sa spuna doar daca ea este sau nu logica cu sine insasi, coerenta in sine. Cea mai buna judecata va fi o descriere atenta a operei insesi. Pentru aceasta, opera trebuie lasata sa vorbeasca de la sine, facand sa taca ideile preconcepute, prejudecatile ideologice si judecatile prefabricate”.

Este chiar modul in care procedeaza Marie-France Ionesco pentru a ilumina, restitui si re-situa coerenta operei lui Eugène Ionesco.

Punand experienta de lumina traita in adolescenta de Eugène Ionesco in centrul operei lui, a intregii opere, Marie-France Ionesco o elibereaza energic de sub incidenta reductionismelor si determinismelor in floare din cele doua carti, a Alexandrei Laignel-Lavastine si a Martei Petreu, ce au totusi meritul involuntar de a fi fost la originea acestui memorabil “portret al scriitorului in secol”.

Nostalgia, visul, amintirea unei lumini paradisiace intrezarite candva constituie permanente ale operei lui Ionesco, iar angoasele, nelinistile, suferinta lipsei de sens, disperarile, chinuitoarea “cautare intermitenta” la aceasta lumina pierduta se refera. Pierduta, dar nu parasita, nu abandonata, nu uitata.

Acesta este adevaratul “exil” ionescian, subliniaza Marie-France Ionesco, la capatul unei calauziri ea insasi luminoasa in universul operei lui Eugène Ionesco, pe un traseu ce uneste poeziile din Elegii pentru fiinte mici cu ultimul lui volum, Cautarea intermitenta.

Critica prin calauzire

Fiindca nu trebuie sa ne inselam: fara gesturi ostentative, fara terminologie sofisticata si fara pretiozitati savante, Marie-France Ionesco deschide o mare cale, o cale regala, in exegeza ionesciana.

Asa cum s-a ferit sa adopte postura de fiica, asa cum a evitat sa intre in rolul de avocat, desi avea de raspuns unor rechizitorii de procuror, Marie-France Ionesco s-a dispensat si de pomposul echipament critic de protocol al specialistului de parada.

Ca orice veritabil cunoscator, ea stie ca simplitatea nu se confunda cu simplificarea si ca de fapt critica, in sensul sau cel mai adanc, este o forma de calauzire catre esentialul unei opere.

Cel mai substantial capitol al cartii ei inseamna de aceea mult mai mult decat, cum spune cu modestie, o punere in valoare a unei “tematici a alternantei lumina/intuneric, zbor/cadere, tacere/vorbarie”, desi ar fi fost oricum foarte important. Iar permanenta acestei cautari unifica opera ionesciana si in alt chip decat prin revelarea unui centru iradiant: diferentele de “gen” (poezii, critica si eseistica, jurnal, proza, teatru) si chiar cele de limba a scriiturii (romana, franceza) apar ca neesentiale.

Enigma trecerii lui la dramaturgie dupa ce vreme de aproape doua decenii nu scrisese decat poezii, critica si jurnal, fara sa para a fi interesat de teatru (observatia a fost facuta de Gelu Ionescu, in altminteri fundamentala lui carte despre scrierile ionesciene romanesti dintre 1930 si 1940) poate avea extrem de simpla explicatie a absentei oricarei enigme.

Poate ca pur si simplu pentru Eugène Ionesco granitele didactice dintre genuri nu aveau nici o importanta sau aveau una cu totul secundara, erau doar “moduri” de cristalizare si articulare a unui aceluiasi unic mesaj, esential si obsedant.

Si ar fi de reamintit, in aceeasi ordine, ca unele dintre piesele lui Ionesco (Rinocerii, Victimele datoriei, Cum sa scapi de el, Pietonul aerului, Ucigas fara simbrie) au fost scrise mai intai sub forma de nuvele. Iar intr-una din aceste nuvele, Oriflamme, unde apare de asemenea “tema luminii” paradisiace (“Iti amintesti, iti amintesti? Universul era si nu mai era, sau nu era decat un voal transparent, prin care stralucea o lumina orbitoare, o lumina glorioasa venind din toate partile, de la mai multi sori.

Lumina ne patrundea ca o caldura dulce. Ne simteam usori, intr-o lume eliberata de greutatea ei, uimiti ca existam, fericiti ca suntem”), dar si aceea a “lestului” aruncat pentru zborul final, catre celestele “cai lactee” - “ca si cum mi-as fi smuls, scotandu-mi-le pe gura, propriile maruntaie, plamanii, stomacul, inima, o gramada de sentimente obscure, de dorinte insolubile, de ganduri rau mirositoare, de imagini mucegaite, clocite, o ideologie corupta, o morala descompusa, metafore otravite, gaze toxice, fixate de organe ca plantele parazite”.

Marie-France Ionesco nu citeaza acest exemplu, in severa economie a lucrarii ei ar fi fost probabil prea mult; am vrut, semnalandu-l eu insumi, doar sa ilustrez amploarea si inaltimea viziunii propuse de ea.

O viziune ce-l readuce, cu subtilitate si inteligenta, pe Eugène Ionesco in centrul operei lui. “Arta este expresie a omenescului, dar expresie plus conventie”, scrisese el candva, iar “conventia sfarseste prin a inabusi omenescul”. Optiunea lui se indrepta pe atunci spre jurnal, ca “urma cea mai pura si mai permanenta a omenescului”.

De unde aceasta judecata: in definitiv, jurnalul poate avea exact valoarea umana a omului care il scrie. Si se poate spune, parafrazand, ca in ultima instanta Portretul scriitorului in secol este o carte despre “valoarea umana” a lui Eugène Ionesco. Asa cum o marturiseste toata opera lui, daca e bine citita.

Restituiri si indreptari

Aceste ultime citate sunt dintr-un text ramas ca si necunoscut. Face parte din seria Scrisorilor din Paris si a aparut in Viata Romaneasca nr. 12, decembrie 1939, p. 92-104. Cea dintai bibliografie a scrierilor lui Eugène Ionesco in romaneste, alcatuita de Gelu Ionescu in chip de anexa a cartii lui, Anatomia unei negatii, nu-l inregistreaza.

Cum se stie, aceasta carte a fost interzisa in 1974 de cenzura si a aparut in Romania abia in 1991. Un an mai tarziu, in 1992, Mariana Vartic si Aurel Sasu au publicat, sub titlul Razboi cu toata lumea (Editura Humanitas), o culegere in doua volume a publicisticii lui Eugène Ionesco in limba romana.

Textul aparut in numarul din decembrie 1939 al Vietii Romanesti nu este inclus in capitolul Scrisorilor din Paris si nu este mentionat nici la bibliografia intocmita de cei doi autori, care precizeaza insa ca au consultat-o si folosit-o si pe cea stabilita de Gelu Ionescu.

Acesta insa reprodusese, intr-o “addenda” a cartii sale, cateva fragmente din acel text - incat se poate presupune ca omisiunea din bibliografia lui se va fi datorat unei banale proaste dactilografieri. Explicatie insa cu totul improbabila pentru bibliografia si culegerea “exhaustiva” intocmite de Mariana Vartic si Aurel Sasu.

Acest incident bibliografic este minor si oarecum amuzant in sine, dar nu si nesemnificativ, cu atat mai mult cu cat acel text din seria Scrisorilor din Paris este foarte important pentru intelegerea lui Eugène Ionesco, pe atunci inca Eugen Ionescu. E scris sub forma de jurnal, iar insemnarile dateaza din perioada 19 mai-10 august 1939.

Angoasa razboiului (care se presimtea, dar inca nu incepuse) il stapaneste pe autor cu o intensitate de neintalnit la alti autori de jurnale din epoca. Se poate spune ca in disperarea de atunci a lui Eugen Ionescu se exprima deja disperarea si tragismul din mult mai tarzia lui opera dramatica. “Agonia Europei? Elitele presimt moartea. (...)

Stiam, stiam intotdeauna ca realitatea esentiala este a ultimului prezent, aceea a sfarsitului, a mortii. O stiam fara sa o stiu. Acum traiesc lucrul acesta. In vasul acesta al lumii care se scufunda traiesc, multiplicata, groaza mea individuala, si groaza celorlalti. (...)

Totul, totul de prisos. Bratele recad. Omul ingenuncheaza. Cerul se intuneca. Omul coboara in noapte. Pacalit. De ce au fost cele ce au fost ? Rautacioasa farsa... Ma restrang, ma ghemuiesc. Merg in tara. ...Abia astept s-o revad pe R.”

Si nu e atunci o grosolana simplificare, o vulgaritate chiar, sa se afirme ca spaimele lui Eugen Ionescu in anii 1940-41 nu aveau alta cauza decat faptul ca tatal mamei lui se nascuse dintr-o mama foarte probabil evreica (Anna Lebel sau Lindenberg, date precise nu exista), tatal fiind incert?!

Si ca datorita acestei indepartate si foarte partiale evreitati nu ar fi aderat, si el, la extrema dreapta (judecata rasista formulata de persoane care aparent combat rasismul, fiindca s-ar deduce ca exista etnii sau religii care predispun la extremism si altele care te fac imun...)?

Sau ca opera lui e dominata de culpabilitatea fata de mama si ura fata de tatal roman, ura transferata asupra Romaniei si romanilor? Aceste triviale constructii si altele de acelasi calibru (unele existente la Alexandra Laignel-Lavastine, altele la Marta Petreu, altele la ambele autoare) sunt demontate calm de Marie-France Ionesco.

Nu, nu spaima ca-i va fi descoperita “optimea” de sange evreiesc (Marta Petreu i-a calculat compozitia sangvina...) l-a facut pe Eugen Ionescu sa fie inspaimantat de ororile legionare, el detinea un “certificat de notorietate”, in care se preciza ca este “de origine etnica romana” (documentul e reprodus in carte). Nu, relatia lui cu tatal nu a fost una de “ura”, ci mult mai complexa (inclusiv un sentiment de vinovatie a fiului). Nu, nu Romania a fost urata de Eugène Ionesco, ci abisul “sadismului si prostiei incapatanate” pe care il denunta oriunde il intalneste (inclusiv, prin anii ‘60, la granitele Germaniei de Est, comuniste - marturie intr-o convorbire cu Monica Lovinescu, din 1977, publicata intr-un volum aparut in 1992 la Bucuresti). Nu, Eugène Ionesco nu avea de ce sa-si ascunda trecutul de visist (“vichyssois”) pentru ca lucrase, marunt functionar, la reprezentanta diplomatica a Romaniei pe langa guvernul colaborationist francez.

Aceasta acuzatie si toate speculatiile bazate pe ea reprezinta o marsava stupiditate: termenul respectiv nu se aplica decat francezilor colaborationisti. Americanii nu-l vor fi socotind “visist” pe Robert Murphy, fostul ambasador al Statelor Unite pe langa guvernul de la Vichy, nici suedezii pe Raoul Nordling, consulul lor in Parisul ocupat (care in vara 1944 a si negociat de altfel un armistitiu intre insurgentii parizieni si autoritatile germane de ocupatie).

Pot fi considerati “stalinisti” cei care au facut parte din personalul diplomatic strain in post la Moscova in vremea lui Stalin?! Sau “ceausisti” diplomatii straini in post la Bucuresti din perioada 1965-1989?!

Si-apoi, “vinovate” relatiile, “vinovata” prietenia dintre Ionesco si Cioran si Eliade, o alta acuzatie aiuritoare proferata de demascatoarea de profesie Alexandra Laignel-Lavastine?! Capitolul consacrat de Marie-France Ionesco acestei “teme” este, iarasi, un nobil exemplu de tact, de intelegere, de finete si, poate in primul rand, de acces la omenesc.

Un acces interzis profanatorilor de serviciu. Semnalez, de altfel, ca in recentul numar (6) al exceptionalelor Cahiers Benjamin Fondane exista un substantial dosar Fondane-Cioran, unde, indirect, sunt respinse toate aberatiile veninoase din cartea Alexandrei Laignel-Lavastine despre relatia dintre cei doi (mentionez, intre altele, publicarea a doua scrisori inedite ale lui Cioran, una catre vaduva lui Fondane, alta catre Dieter Schlesak, si articolele semnate de Michael Finkenthal si Leon Volovici).

Si in aceeasi ordine a restituirii adevarurilor: in publicatia pariziana Buletinul societatii Paul Claudel, numarul de la sfarsitul anului trecut, Marie-France Ionesco recenzeaza aparitia in traducere franceza a cartii lui Benjamin Fondane/ B. Fundoianu Imagini si carti din Franta, aparute la Bucuresti in 1922 (traducere de Odile Serre). Carte in care se spune de ce a plecat Fondane/Fundoianu din Romania (dupa Alexandra Laignel-Lavastine, el fusese obligat sa se exileze din cauza prigoanei antisemite...): pentru ca socotea literatura romana o colonie a celei franceze si voia sa traiasca in metropola! Un pic altceva!

* Marie-France IonescoPortretul scriitorului in secol. Eugène Ionesco, 1909—1994, traducere din franceza de Mona Tepeneag, Editura Humanitas, 2003.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22