Lecţii ale secolului XX

Atât comunismul, cât și fascismul au murit ca forțe politice centrale în societate, ceea ce face să fie mai ușor pentru noi să le percepem drept manifestări politice maniacale. Nucleul analizei lui Vladimir Tismăneanu, inteligentă și judicioasă, constă în răspunsul la tulburătoarea întrebare privind modul în care acestea au fost posibile de la început.

Majoritatea istoricilor și a politologilor din Occident care scriu despre dictaturile to­talitare au fost îndeajuns de norocoși să nu aibă experiența directă a vieții în aces­te regimuri. Vladimir Tis­măneanu nu face parte din această categorie. A crescut în România lui Nicolae Cea­ușescu, unde a susținut cu curaj, în 1980, o dizertație doctorală despre marxismul critic. Este în prezent pro­fesor de politologie com­pa­rată la Universitatea din Ma­ryland. Ceaușescu a mu­rit de mult, executat în gra­bă de propriul popor în 1989. În volumul de față, Tismăneanu reflectă, mai degrabă în calitate de filosof politic decât de is­to­ric, asupra surselor care au generat, în se­colul XX, teribila putere a regimurilor to­talitare de a face atât de mult rău în nu­mele justiției revoluționare și rasiale.

Preocuparea sa principală este exa­­minarea a ceea ce numește „as­pirațiile maximaliste utopice“ formulate de regimurile co­mu­niste și fasciste din Europa pen­tru a încerca să înțeleagă cum a fost po­sibil ca sisteme care au pornit cu agende utopice – revoluție mondială și renaștere națională – să sfârșească prin a construi dis­topii criminale. Există la ora actuală un consens în Vest că acestea au fost „viziuni maniacale“, pentru a folosit formula lui Tismăneanu. Dar atât comunismul, cât și fascismul au murit ca forțe politice cen­trale în societate, ceea face să fie mai ușor pentru noi să le percepem drept ma­ni­festări politice maniacale. Nucleul analizei de față, inteligentă și judicioasă, constă în răspunsul la tulburătoarea întrebare pri­vind modul în care acestea au fost posibile de la început.

Această întrebare în sine are implicații enorme. Avem posibilitatea de a analiza modul în care dictaturile în cauză au func­ționat ca sisteme specifice, examinându-le mecanismele de control, natura pre­ten­ți­i­lor de putere ale liderilor și factorii care au facilitat un nivel ridicat de sprijin po­pu­lar și obediență. În final însă, apariția și supraviețuirea acestor sisteme toxice este înrădăcinată în istorie și nu pot fi ex­pli­ca­te doar prin natura lor internă. Prin­ci­palele dictaturi – sovietică, apoi italiană și germană – au fost determinate de și po­si­bile datorită circumstanțelor specifice ale revoluțiilor politice și industriale din ju­mătatea de secol de dinainte de 1914, iar apoi, în mod crucial, de catastrofa răz­bo­iului.

Apariția politicii de masă a contestat va­lo­rile normative ale lumii burgheze care au dominat societatea europeană de dinainte de 1914. Războiul a fost o catastrofă ini­maginabilă, cumplită pentru epoca sobră, rațională, progresistă și liberală. El a de­clan­șat energii violente în societățile rusă, italiană și germană, fiecare dintre ele fiind profund afectată de război și de crizele care au urmat. Tismăneanu afirmă corect că regimurile totalitare au „sanctificat vi­olența“. Rusia a trecut prin experiența a zece ani de război după 1914. Germania a fost învinsă, iar violența postbelică a stigmatizat o întreagă generație. Putem chiar să percepem violența politică din Uniunea So­vietică și Germania nazistă drept o continuare a stării de război: într-un caz, împotriva categoriilor pa­ria definite pe baze de clasă și origine socială; în celălalt, împotriva evreilor și comuniștilor. Ar fi dificil să ne ima­gi­năm că fără catalizatorul destructurant al primului război mondial politica de masă ar fi luat calea teribilă pe care a urmat-o în anii ‘20 și ‘30 ai secolului trecut.

Războiul nu a avut aceleași rezultate în Italia, Germania și Uniunea Sovietică, dar similitudinile dintre aceste cazuri sunt atât de pronunțate încât Tismăneanu este îndreptățit să concluzioneze că analiza comparativă a acestora este justificată din punct de vedere istoric. Lagărul de con­cen­trare este pentru autor conexiunea cen­trală între cele trei cazuri. Într-adevăr, aces­ta este un punct de pornire excelent. Lagărul a fost locul unde toți cei care erau excluși pe criterii sociale sau rasiale erau izolați de societate așa fel încât restul cor­pului social putea să se identifice cu și să se simtă în siguranță la adăpostul ideo­logiilor iraționale care mobilizau sis­te­me­le. De o relevanță aparte este analiza lui Tismăneanu asupra felului în care atât de mult rău a fost generat în numele unor presupuse adevăruri admise unanim. Se­cole de persecuții în numele creștinismului pot explica până la un anumit punct aceas­tă situație. Nu este lipsit de importanță fap­tul că Tismăneanu optează pentru con­ceptul lui Emilio Gentile de „religie po­li­tică“ drept element central în propria în­țelegere a fenomenului represiv.

Răul este într-adevăr o problemă pentru noi, dar nu și pentru Sta­lin și Hitler. Ambii au făcut apel la legile istoriei (primul la le­gi­tatea socio-economică a dez­vol­tării marxiste; al doilea la legile de fier ale biologiei) și le-au folosit pentru a defini un nou univers moral, în care moralitatea normativă – care a fost etichetată drept mijloc de dominație al burgheziei – a fost înlocuită cu o moralitate relativă.

Este faimos preceptul lui Lenin conform că­ruia este moral doar ceea ce ajută re­voluția și este imoral tot ceea ce o îm­piedică. Concepția lui Hitler asupra mo­ralității a fost condiționată în totalitate doar de factorii care facilitau lupta po­porului german pentru puritate biologică și supremație culturală. Aceste viziuni nu au fost, așa cum observă în volum Tis­mă­neanu, doar forme de orbire morală sau amoralitate, ci manifestări istorice ale unui univers moral temporal care au consolidat în mod semnificativ imperativele ideo­lo­gice dominante.

Ceea ce este surprinzător este cât de mulți oameni au aderat la un asemenea univers. Aceste sisteme au fost diabolice – „dia­vo­lul în istorie“ –, dar mulți, poate chiar ma­joritatea, oamenilor obișnuiți care au participat la farsa totalitară nu au fost de­monici. Este totuși foarte probabil că mul­tora dintre ei să le fi lipsit abilitatea dis­creționară sau să fi fost pur şi simplu ide­aliști. Enigma național-socialismului con­stă în rapiditatea dispariției sale, nu doar în anii de după 1945, ci chiar în lunile de după înfrângerea regimului. În pofida pro­pagandei aliate, nu toți germanii erau fă­cuți din același aluat. Existaseră milioane de germani decenți, umani, toleranți, iar aceștia erau deciși ca în anii ‘50 și ‘60 să evite renașterea naționalismului violent ca­re a caracterizat anii ‘20. Această si­tu­a­ție face și mai dificilă înțelegerea modului în care a fost posibil ca o generație de germani să fie seduși îndeajuns de mult de hitlerism încât să asiste pasivi în timp ce era comis un genocid în numele lor.

Exemplul sovietic este diferit și poate acest lucru explică de ce Tismăneanu alo­că mai mult spațiu discuției acestui caz în defavoarea fascismului. Varii forme de dic­tatură leninist-stalinistă au înflorit în Eu­ropa, în perioadă postbelică, timp de pa­truzeci de ani. Una dintre cele mai tota­litare dintre ele a fost în teritoriile ger­mane care au avut ghinionul de a fi în zo­na de ocupație sovietică. În acest teritoriu, cei care odată îl aplaudau pe Hitler au avut ocazia de a-l admira pe Stalin. Vic­toria din 1945 a fost o a doua șansă de a folosi violența ca mit fondator al sis­te­mu­lui sovietic, urmând rețeta de succes an­terioară a Războiului Civil, care a func­țio­nat ca moment de referință pentru a jus­tifica o stare de perpetuă, sălbatică vigi­lență.

Sfârșitul dictaturii comuniste a fost mult mai dificil și, am putea chiar afirma, incomplet. Tis­mă­neanu este un politolog crescut în timpul unui astfel de regim. A fost implicat într-un val revoluționar care a invalidat soluția leninistă și care a ales să facă istoria decât să îi fie impusă. Tis­măneanu îi condamnă în mod justificat pe acei analiști occidentali care au petrecut ultimii douăzeci de ani căutând vestigii ale comunismului pentru a demonstra că vechiul regim nu a dispărut de fapt. El afirmă corect că nu se putea face totul pes­te noapte și consideră pe bună dreptate căutarea „civilității și a decenței“ de că­tre cetățenii fostului bloc sovietic drept elementul central al revoluției anti­co­mu­niste. Acesta este triumful subiectivității asupra obiectivității, al oamenilor asupra ideilor.

Liberalismul occidental are multe defecte, dar toleranța, așa cum a remarcat John Stu­art Mill acum secol și jumătate, este caracteristica sa necesară și salvatoare. Intoleranța a fost elementul vital al tota­litarismului.

Richard Overy este profesor de istorie la Universitatea Exeter şi autorul volumului The Dictators: Hitler’s Germany and Stalin’s Russia (2004). Viitoarea sa carte, The Bombing War: Europe 1939-1945, va fi publicată în 2013.

Traducere din limba engleză de BOGDAN C. IACOB după publicaţia Times Higher Education, 13 septembrie 2012

// VLADIMIR TISMĂNEANU

// Devil in History.Communism, Fascism,
    and Some Lessonsof the 20th Century

// University of California Press, 2012