Pe aceeași temă
„Tu ești un alt eu – O catedrală a corpului”, proiectul Adinei Pintilie, curatoriat de Cosmin Costinaș și Viktor Neumann, reusește remarcabil să pună în scenă imersiv o noua etapă a cercetarii sale artistice de lungă durată despre intimitate și corporalitate, cercetare inițiată cu lung metrajul “Touch me not” și continuată acum în limbajul artelor vizuale.
Expoziția prezintă în premieră internațională lucrări noi ale artistei (o instalație multimedia, o sculptură video și o instalație VR), care extind conversatia despre subiectele intimității, rezilienței erotice, dorinței și refuzului de a conecta, limitelor și limitării corpului, fiind în acelasi timp o investigație asupra limbajului filmic și a relației dintre privitor și experiența artistică.
E o traversare de poduri – Veneția mă inspiră – profund interdisciplinară și realizată impecabil și tulburător într-un pavilion în care trebuie să fie depășite zeci de probleme de logistică, umiditate, consolidare și așa mai departe. Că la fiecare ediție a Bienalei, echipa artistică și de producție s-a autodepășit, cu prețul oboselii zugrăvite brutal pe chipuri și a resemnării fericite din ziua deschiderii.
Aliniați în fața pavilionului, cu Adina Pintilie așteptându-și rândul la luarea de cuvânt într-un colț, oficialii s-au perindat la deschidere prin fața microfonului, care nu se auzea și pe care doar verva și ambitusul vocal ale lui Cosmin Costinaș l-au „înviat din morți”. Adina a vorbit cu bine-cunoscuta sa grijă de a aminti pe toată lumea care a participat efectiv la realizarea pavilionului și a mulțumit în primul rând (just) Institutului Goethe. Agenția de diplomație culturală a Germaniei a găsit soluția pragmatică să susțină financiar, atunci când era cea mai mare nevoie, un proiect reprezentativ pentru România. Dar despre blocajele cronice ale reprezentării noastre la Bienală am scris deja aici (https://revista22.ro/cultură/în-acest-pavilion-se-vede-artă).
În mintea mea, fără un motiv rațional, momentul acestei deschideri mi-a amintit îndelunga, sinuoasa și nici până acum finalizata epopee a Centrului Național al Dansului, instituție publică de interes național care primește în fiecare an cea mai mică susținere financiară de la autoritatea centrală care a înființat-o – Ministerul Culturii. Se zbate constant să găsească surse financiare, a fost în pericol să fie comasată, s-a epuizat pentru ca Sala Omnia să devină un adevărat centru al dansului... și, cu toate astea, are un program intens și original, dedicat publicului tânăr, educației pentru mișcare, formelor interdisciplinare, evenimentelor care propun noi estetici în artele performative. De altfel, prezența Alexandrei Pirici cu un performance în expoziția centrală a Bienalei – cea curatoriată de Cecilia Alemani – e o dovadă a suportului pe care, la începuturi, centrul le-a oferit talentului.
CNDB e rezultatul unei rezistențe creative fără egal în fața adversității administrației, o demonstrație de reușită a comunității de dansatori și de coregrafi, susținuți major de rețelele internaționale de profil și de inflexibila coalizare a breslei și a criticilor de dans în jurul ei, atunci când a fost necesar. De asemenea, rezultatul generozității intergeneraționale perfect ilustrate de suportul necondițional dat de Ion și Liana Tugearu, Silvia Gheață, Miriam Răducanu, Raluca Ianegic și mulți alții.
Semnificativa alungire pe jos în semn de protest a dansatorilor și coregrafilor când ministerul refuză să înființeze centrul, gesturile critice de revoltă în fața constantului sabotaj administrativ la care diverșii reprezentanți ai CNDB și instituția în sine au fost supuși și victoria întotdeauna greu obținută a creativilor asupra „sistemului” mi-au răsărit violent în minte văzând deschiderea din acest an a pavilionului României la Bienala de la Veneția. Pe figura Vavei Ștefănescu am observat doar, de atâtea ori, semnele epuizării pe care le-am citit pe chipul Adinei Pintilie. Nu, nu e vorba despre epuizarea artistului creator, care își dăruiește energia pozitivă și o transpune în creație. E vorba despre o epuizare toxică, în care fiecare centimetru de creație se plătește cu metri de consum nervos pentru blocaje financiare și administrative, de parcă nu arta justifică existența administrației culturale, ci grație administrației culturale există artă în România.
Oare când și de ce s-a defectat și deformat atât de grosolan relația între artiști și cei care ar trebui să le asigure cadre ideale și adaptate de expresie? Încet, încet, mi-au apărut în minte explicații noi, la care nu m-am gândit până acum.
Deja în 2018, când Adina Pintilie lua Ursul de Aur la Berlin, observam prăpastia de tipologie între ea și Viorica Dăncilă, la acea vreme prim-ministru. Păreau două ființe care trăiesc în epoci și realități aflate la o distanță abisală. Prima, conectată cu trendurile globale, cu universalitatea creației și cu subiectele și pulsația modernității în forma sa cea mai evoluată. A doua, închisă încă în dulapul de imagine a „tovarășelor” de la partid din anii comunismului, adică acea perioadă în care cocul rigid coafat, tonul mieros și formulările lipsite de conținut făceau ravagii.
Ei bine, în prelungirea acestei imagini, înțeleg abia acum că, în anii ’90, la căderea comunismului, prin bursele de mobilitate, prin capacitatea de a angaja schimburi artistice de lungă durată pe plan global, prin crearea Centrelor de artă contemporană Soros, prin susținerea constantă a diplomației culturale din Vest (după cum vedem, această susținere e până azi indispensabilă), comunitatea artistică s-a emancipat efectiv. Ea a început să trăiască mental, emoțional și instituțional într-un spațiu al lumii. A început să respire și să funcționeze creativ la acel nivel, în libertate.
Această desprindere de vechi și emancipare mentală nu s-a petrecut cu generațiile administrației culturale, nici cu cele ale politicii, dimpotrivă. Evoluția administrației s-a produs în sânul unei societăți agresate de toate tarele și dificultățile tranziției, care nu a făcut decât să îngroașe aparatul de stat, să consolideze o arhitectură birocratică greoaie și nefuncțională și o legislație, din păcate, necorelată și nemodernizată.
Dacă adăugăm la asta corupția și marginalizarea tot mai mari ale culturii ca politică publică de stat, rotația amețitoare și contraproductivă a celor 30 de miniștri ai culturii în 32 de ani, explicăm de ce azi se cască o ruptură imensă între cei care fac artă și cei care construiesc administrația care deservește creația.
În plus, resursa umană care a corespuns proceselor nocive descrise a fost acea resursă umană ale cărei valori și mod de conduită erau în rezonanță cu ele.
Câte surprize neplăcute nu am avut eu însămi, văzând cum, de-a lungul timpului, o parte dintre foștii studenți ai masteratului european de management cultural pe care l-am condus în Franța, ajunși în funcții administrative în România, au aplicat ceea ce au învățat în formă, în cel mai fericit caz, dar au uitat valorile morale pe care aceste forme se bazau în societățile din Vest. A fost o lecție necesară pentru mine, dar, din păcate, tardivă.
Paralelismul de evoluție descris mai sus (artiști vs administratori) se vede, de pildă, flagrant în felul în care își definesc azi expresia artistică pe plan internațional Ghenie, Perjovschi sau Manuel Pelmuș și Mihai Mihalcea, Mungiu și Porumboiu și recenta jalnică recrutare a diplomaților culturali ai ICR – propuși și selectați de un aparat politico-administrativ care e evident ignorant față de orice evoluție a culturii și artelor în lume.
În timp ce creatorii români trăiesc și se exprimă, așadar, în spațiul global și sunt conectați cu el în cel mai egal sens cu putință, administratorii artelor din România se află într-o înapoiere încăpățânată și fixată în trecut și în mecanisme și forme de mult depășite.
Dar nu cumva ar trebui să ne simțim și noi, culturalii, responsabili pentru că la masa deciziei se află acum atâția oameni ignoranți, răuvoitori, neinteresați, lipsiți de o minimă pasiune și cunoaștere pentru arte. Cât de concret intoleranți suntem atunci când vedem cum inepția e generalizată și incompetența administratorului cultural e evidentă?! Cât de capabili de alianțe eficiente pentru ca această stare de fapt să se modifice?!
Constatăm că „așa nu se mai poate”, dar negociem de fiecare dată – sau, mai bine spus, credem că negociem – în pierdere, raportul de forțe cu administrația, fiindcă ea are puterea decizională a resursei financiare, ceea ce – moștenit din comunism – declanșează automat butonul atomic al unei psihologii de supus față de putere.
Or, într-o democrație, puterea este a cetățeanului, în speță, a artistului, pe care administrația ar trebui să îl slujească, și nu invers.
Oare mai e ceva de făcut? Oare se mai pot crea mecanisme prin care administrația să își înțeleagă rolul și responsabilitatea de „pusă în slujba artelor și a culturii”?!
De unde ar trebui să începem?
Poate că ar fi bine să pornim, pentru a obține o schimbare de model și o asanare atât de necesare, amintindu-ne că politica și artele sunt dintotdeauna incompatibile. Că orice instrumentalizare a artelor pentru scopuri politice, care se traduc apoi într-o administrație autosuficientă și pe cât de arogantă, pe atât de incompetentă, poate avea, și iată că are, în timp consecințe grave pentru chiar domeniul artelor.
Că orice compromis și lingușire fără sens a unei administrații care nu își înțelege rolul sunt un act sinucigaș pentru arte. Că, da, este necesar să reintroducem o formă de mediere și de negociere între toți actorii acestui spațiu de care depinde cultura, dar, pentru moment, această formă de interacțiune este imposibilă, atâta vreme cât cei care decid pentru cultură nu vorbesc aceeași limbă cu cei care o fac.
Institutul Goethe nu a susținut proiectul Adinei Pintilie ca să obțină ceva în schimb, nici ca să-și arate puterea față de un artist.
L-a susținut pentru că filozofia de existență a organizației, principiul însuși al existenței sale, este să dea mijloace eficiente creației de valoare și să ofere artiștilor resurse pentru a se exprima și pentru a se concentra pe ceea ce doar ei știu să facă: să creeze.
Pentru că ea, Creația, cu majusculă, e asemeni leului cu aripi care stăpânește Veneția: etern și ieșit din comun, într-o lume tot mai banală și mai perisabilă. //
