Pe aceeași temă
LUCIAN BOIA:
La un moment dat, într-o anumită măsură, nu complet, dar totuși m-am detașat de imaginarul pur. Au fost alte subiecte, de exemplu, cartea despre Napoleon al III-lea. În general nu fac concesii festivismului istoriografic, dar sunt ocazii pe care e bine să nu le pierzi. Și astea au fost, în Franța, de pildă, marile comemorări: Jules Verne, au fost 100 de ani de la moartea lui Jules Verne în 2005. Apoi, a fost Napoleon al III-lea, în 2008, 200 de ani de la naștere. A fost marea ocazie de a-mi publica cartea asta, care, dintre cărțile mele, vreo 10 sau mai multe publicate în Franța, cred că este cea care a avut cel mai mult succes. Un personaj foarte interesant, Napoleon al III-lea, pe care am încercat și zic eu că am reușit în felul meu să-l descifrez, cât poate fi descifrat.
Dincolo de demitizare
EUGEN CIURTIN:
Legat și de istoria românilor.
LUCIAN BOIA:
Da, cred că e întreprinderea lui cea mai reușită, despre care francezii nu știu aproape nimic. Eu am scris un subcapitol consistent în cartea despre Napoleon al III-lea, dar, dacă te uiți la ce au scris istoricii Franței, sunt câteva fraze despre crearea României. Cred că e proiectul lui care într-adevăr a reușit, fiindcă ce a întreprins cu Italia a reușit pe jumătate, cu Germania nu au mers lucrurile deloc, cu Polonia nici vorbă, deci opera care a rămas, bine, e Parisul, reclădirea Parisului, sunt altele pe care le-a făcut pentru istoria Franței, dar în istoria Europei cred că lucrul cu adevărat palpabil care a rămas după el a fost România. Eu nu sunt convins că România ar fi existat dacă n-ar fi fost politica asta a lui Napoleon al III-lea. A fost un moment crucial atunci: ori se făcea, ori nu se făcea unirea Principatelor. Și toate celelalte puteri nu erau favorabile, erau de-a dreptul împotriva unirii Principatelor României. Cel care a făcut din asta politica lui personală, nici măcar politica Franței în mod abstract, a fost soluția personală a lui Napoleon al III-lea, această unire a Principatelor și crearea până la urmă a României moderne.
După aceea mi-am cam luat rămas bun de la Franța, am devenit sau redevenit un istoric cât se poate de român, chiar dacă unii îmi pun sub semnul întrebării patriotismul. Am scris, de pildă, despre elita intelectuală românească în primul război mondial, despre germanofili, faimoasa chestiune a germanofililor, despre elita românească în anii ’30 până în anii ’50. Pe mine mă preocupă istoria în diversitatea ei, în foarte multe direcții și modalități de expunere. De asta mă supăr când îi aud pe unii când spun că „Lucian Boia este marele demitizator, se războiește cu miturile, cel care deconstruiește miturile“. O fi și asta, dar nu este numai asta. Sunt multe decupaje ale istoriei care mă interesează. Mi-am ales intervalul ăsta al istoriei de 30 de ani. Am plecat de fapt de la tânăra generație de intelectuali – Mircea Eliade, Cioran, Eugen Ionescu și toți ceilalți. Sunt cei care își încep cariera puțin înainte de anii ’30. Sigur, m-au interesat și celelalte generații, m-a interesat modul cum au trecut prin toate schimbările teribile, prin toate aceste campanii ale istoriei – au fost șapte schimbări de regim politic într-un deceniu sau mai puțin de un deceniu. România semidemocratică, să spunem, până la 1938, apoi regimul de dictatură regală, apoi legionarii, apoi Antonescu, apoi foarte relativa și scurta democrație de după 1944, apoi regimul comunist, sunt șapte dacă le-am numărat bine și, de aici, o derută. E ușor să-i critici, să-i combați pe acești oameni, care au dovedit și lipsă de caracter sau nu prea mult caracter. În orice caz, sunt și unii care s-au comportat demn, chiar eroic, câțiva dintre ei.
EUGEN CIURTIN:
Există această figură a intelectualului român „dat după vremuri“...
LUCIAN BOIA:
Nu știu dacă românii în mod special sunt așa. Mă gândesc la regimul de ocupație din Franța, din al doilea război mondial, care n-a durat cât a durat la noi comunismul. N-am gândit niciun moment să spun: uite cum sunt românii, românii nu au caracter, românii se învârt după cum îi trage istoria într-o direcție sau alta. Mi s-a reproșat, mi s-a spus că e cam cenușie cartea, nu vorbește prea bine despre oameni, despre caracterul oamenilor. Eu cred că am vorbit cu detașare și poate în unele cazuri nici măcar cu detașare, cu oarecare simpatie și înțelegere. Sigur că am și ironizat pe alocuri... Uneori nu mă pot abține. Comportamentul eroic e destul de rar. Sigur, cinste celor care au rezistat. E greu să spun ce am fi făcut noi, fiecare dintre noi, într-o asemenea situație.
Istoria obiectivă și istoria ca reconstituire
EUGEN CIURTIN:
Folosiți câteodată Istoria cu „I“. Ne-ați putea lămuri în ce sens? Pe de o parte, istoria o ipostaziați și, pe de altă parte, o vedeți ca fiind tangentul suprem, sumă eventuală de cauze, care târăște sau împinge un personaj sau altul, un fenomen sau altul...
LUCIAN BOIA:
Aici este distincția pe care înțeleg să o fac – și să lămuresc cu toată claritatea și pe cititor – între istorie și Istorie. Istoria cu „I“ vrea să spună istoria adevărată. Noi nu avem acces la istoria adevărată. Ne încurcăm în cuvinte. Numim istorie, cu „i“ toată colecția asta de reprezentări ale istoriei și noi spunem „iată ce ne învață istoria“. Dar asta e istoria, nu Istoria. Nu știu ce ne învață istoria adevărată, asta e istoria pe care o obligăm noi să ne învețe ceea ce dorim noi să ne învețe. Deci ne învârtim în cerc în privința asta. Fac distincția netă, mi se pare că e un lucru elementar, între Istoria cea mare, Istoria obiectivă, Istoria care a fost și istoria ca reconstituire, istoria pe care o fac istoricii încercând să fie cât mai aproape de realitate, dar nu se va suprapune niciodată exact pe realitatea respectivă. Deci Istoria este inevitabil simplificată, deformată, când trece din realitate, o realitate deja apusă, în registrul acesta al reprezentărilor. Este altceva. Îmi amintesc că e un tablou al lui René Magritte care reprezintă o pipă, cu legenda „Ceci n’est pas une pipe“ („Asta nu e o pipă“). Reprezintă o pipă, dar bineînțeles că nu e o pipă, e reprezentarea unei pipe. Încercați să fumați cu ea și veți vedea că nu e chiar deloc o pipă. Care e deosebirea între Istoria reală și istoria ca reprezentare, ca discurs, la asta cred că se referă folosirea majusculei. Iar Istoria cea mare ne scapă de sub control.
Am intenția să scriu cândva un eseu cu privire la problema asta a cauzalității, a interpretării istoriei. Istoricii au rezolvat-o în general foarte simplu. Îmi amintesc de când eram elev. Se făcea faimoasa schemă la tablă la istorie și profesorul sau profesoara începea: „Cauzele Revoluției Franceze“, de exemplu, „1, 2, 3, 4“. Ia uite ce frumos se înșiră! De unde știe profesoara cauzele Revoluției Franceze? Dintr-un demers pur intelectual ori intuitiv, fiindcă de fapt nu știe. Doar ținând seama de context putem să avansăm o teorie sau alta. Dovadă că nu toți istoricii sunt de acord, nici pe departe, când e vorba de a explica un fenomen istoric. Și asta se vede cel mai bine când e vorba de viitor. Despre trecut, totuși, mai știm câte ceva.
Modelul occidental
EUGEN CIURTIN:
Putem să identificăm, eventual, niște cauze de astăzi pentru un oarecare mâine și printr-o asemenea rețetă să formulăm predicții pentru viitor.
LUCIAN BOIA:
M-am muncit cu cauzele și m-am dus la o încheiere care cred că e foarte relativă, de altfel, când am scris cartea despre interpretarea istorică a Occidentului (Occidentul. O interpretare istorică). Ce s-a întâmplat la un moment dat este extraordinar. Occidentul ăsta, pe care nu dădea nimeni prea mulți bani, rămăsese, după prăbușirea Imperiului Roman, o lume încă dezorganizată. Deci, față de civilizația Bizanțului, și ea în declin, față de civilizația arabă, aflată atunci la zenit, față de China, față de India chiar, Occidentul era puțin lucru. Și totuși, lumea asta săracă și anarhică a ajuns să conducă omenirea spre un alt tip de civilizație, fiindcă civilizația în care trăim este a Occidentului și numai a Occidentului. Deci civilizația tehnologică, mentalitatea științifică, raționalistă, principiile politice pe care le-am adoptat, separarea puterilor în stat ș.a.m.d., totul până la urmă pornește din modelul occidental. Cum s-au întâmplat lucrurile astea? Bineînțeles că putem să avansăm tot felul de cauze, ceea ce fac și eu în cartea despre Occident, dar nu sunt convins că e chiar așa. Vezi dificultatea sau imposibilitatea rezolvării problemei când privești spre viitor, chiar spre viitorul foarte apropiat. Avem toate datele în mână, le știm foarte bine. Ce va rezulta din toate astea? N-avem nici cea mai mică idee. Sunt lucruri la care nu te aștepți... Uitați-vă anul acesta ce s-a întâmplat în Uniunea Europeană.
EUGEN CIURTIN:
Cu alte cuvinte, complexitatea prezentului e atât de mare încât predictibilitatea ne scapă.
LUCIAN BOIA:
Fiindcă istoria contemporană e făcută nu din trei-patru factori, cum zice schema aia la tablă a profesorului de istorie, e făcută din nenumărați factori care se combină în mod aleatoriu. Chiar și fără să intervină ceva neprevăzut, cu factorii pe care îi avem la îndemână, pot apare combinații în fel și chip. Mă gândesc că, dacă am putea să reluăm istoria fară să intervenim în ea, cu aceiași factori, rezultatul ar putea să fie altul. Deci cu factorii pe care îi știm, în cazul primului război mondial putea să izbucnească fascismul și putea să nu izbucnească. Și asta se vede foarte bine când privim spre viitor. Noi facem istoria, nu e coborâtă de nu știu unde, este opera oamenilor, dar e de o asemenea complexitate, o enormă complexitate... A fost o vreme când filozofii istorici au fost obsedați de ceea ce a reușit să facă Newton, să pună ordine în lume, în cosmos, prin legea gravitației universale. Și mulți au crezut că asta ar trebui să se întâmple și în istorie.
Voltaire îi ridiculiza pe cei care credeau că, spunea el: cum poți să crezi că o parte a lumii e organizată riguros, lumea newtoniană, și altă parte a lumii, istoria, e complet dezorganizată? Asta pentru Voltaire era o mare prostie. E clar că Newton a făcut o treabă genială, dar e o treabă foarte simplă, fiindcă mișcarea planetelor este ceva extraordinar de simplu până la urmă, în comparație cu ce înseamnă istoria. Istoria e o multitudine nesfârșită de factori care se amestecă, se înlănțuie, care interacționează într-o manieră pe care nu avem cum să o ținem sub control. De asta rezultatele sunt imprevizibile.
EUGEN CIURTIN:
Ați observat în mai multe rânduri, atât în cărți cât și în conferințe sau interviuri, că există în prezent o accelerare a istoriei.
LUCIAN BOIA:
Bine, se accelerează de multă vreme, dar acum se accelerează într-un ritm mult mai intens. Numai în ultimele două decenii cât s-a schimbat și viața oamenilor, și chiar alcătuirea civilizațiilor, raporturile dintre oameni, dacă ne gândim la Internet, la telefonia mobilă, la câteva instrumente tehnice care au revoluționat lumea și societățile. Se accelerează istoria. Nu știu unde o să ajungem, poate nimerim într-un zid, la un moment dat, alergând tot mai repede. Bineînțeles că n-am nici cea mai mică idee.
Dar nu numai tehnologia, uitați-vă la procesul de laicizare, care e galopant în unele societăți. Lumea devine tot mai mică, tot mai interdependentă, tot mai unită și în același timp tot mai diversă. Sau diversitatea e percepută tot mai intens, tocmai pentru că lumea a devenit mai mică și suntem cu toții vecini sau nici măcar vecini, locuim toți în aceeași casă.
Întrebări din sală
Despre rolul miturilor fondatoare în cristalizarea identității naționale.
LUCIAN BOIA:
Fiecare comunitate se regăsește sau își proiectează valorile, proiectele în miturile fondatoare care îi aparțin, pe care le construiește. Iar în ce privește construcția națională, fără îndoială că miturile astea au jucat un rol care nu poate fi neglijat. Eu am spus-o, în diverse rânduri, cu privire la Mihai Viteazul. Eu nu cred că Mihai Viteazul a făcut unitatea națională la 1600. Mihai Viteazul a contribuit substanțial la unitatea națională românească, în 1859 și în 1918, tocmai prin forța mitului creat în jurul lui Mihai Viteazul. La fel și mitologia asta antică – dacii, romanii în Dacia antică, care prefigurează România modernă. Fără îndoială că lucrurile astea au contat foarte mult. Întrebarea este în ce măsură mai contează și astăzi, fiindcă aici e disputa. Cred că sunt unii istorici care nu-și dau seama prea bine că am trecut într-o altă epocă, că istoria nu mai este, trebuie să recunoaștem, ce a fost în sec. al XIX-lea. Națiunile s-au făcut prin istorie, în mare măsură. Astăzi, dacă ne uităm la Europa, nu este un proces simetric, Europa nu se mai face prin istorie. Se face poate, în chip abuziv, cu detașarea de istorie. Cum a fost și discuția asta în jurul rădăcinilor creștine ale civilizației europene, care au fost scoase din proiectul de Constituție Europeană. Nu apreciez un asemenea punct de vedere, dar el ne dovedește că trăim într-o lume care se separă tot mai mult de trecut.
Cred că trăim foarte mult în prezent. Nu spun că e bine sau este rău. În sec. al XIX-lea sigur că trăiam în prezent, dar trăiam foarte mult și în trecut. Moștenirea culturii clasice era încă fundamentală pentru orice gen de formație intelectuală. Noi cred că privim tot mai puțin și spre trecut, și spre viitor, trăim foarte tare în prezent. E deja alt context mental. În orice caz, ceea ce nu cred, și aici intrăm într-o discuție cu accente ideologice, politice și naționale, nu cred că apărarea drepturilor naționale românești trece prin invocarea la nesfârșit a unor mituri istorice care nu mai sunt prea convingătoare. Batem la nesfârșit monedă pe Mihai Viteazul ca să susținem unitatea românească. Unitatea românească există dincolo de Mihai Viteazul și fără Mihai Viteazul. Și cred că istoricii noștri ar avea tot interesul să pătrundă în lume nu prin teze istorice de secol XIX, că nu mai interesează pe nimeni să gândești acum și să reconstitui istoria în maniera sec. al XIX-lea, ci tocmai prin abordarea într-o nouă perspectivă, mai modernă și mai personală, a istoriei, inclusiv a istoriei românești, dar și în preocuparea pentru o istorie mai largă, europeană și planetară. Eu sper că este alt moment în meseria asta de istoric și, din păcate, avem încă mulți istorici care privesc în urmă, care privesc la Școala Ardeleană. Școala Ardeleană a fost exemplară la vremea ei, dar vremea noastră este alta, nu mai e a Școlii Ardelene.
Despre pericolul ruperii de rădăcinile noastre europene care ar pune în discuție chiar supraviețuirea Europei, așa cum crede, de pildă, Alain Finkielkraut.
LUCIAN BOIA:
Eu am scris câte ceva despre aceste chestiuni într-o carte intitulată Sfârșitul Occidentului? Spre lumea de mâine. E clar că în civilizația occidentală avem de a face cu un declin al credinței sau al credințelor. Mai sunt, s-au fragmentat, nu spun că au dispărut, s-au estompat. Gândiți-vă, câtă vreme religia, religia în sensul propriu, a condus viața oamenilor și a societăților? Apoi, când a început refluxul, odată cu Epoca Luminilor, în Occident avem de a face cu „religii“ a căror funcție era aceea de a substitui religia, în sensul real al termenului, „religii secularizate“. Ideologia națională a fost o adevărată religie la vremea ei, democrația de asemenea, aspirația spre democrație, spre dreptate socială, progresul, mitul acesta al progresului. Astăzi s-au cam tocit. Privind lucrurile în ansamblu, sigur, pe segmente mai putem găsi asemenea tresăriri, dar marile referințe s-au cam dus. De asta spuneam că trăim mai mult în prezent, ne-am cam rupt de rădăcini, ne-am rupt și de interesul pentru viitor. Sigur, sunt unele obsesii acum, încălzirea globală etc. Dar nu mai e un mare proiect de viitor. Chiar Uniunea Europeană, uitați-vă la ea, săraca, n-are nici un proiect. Europa nu știe ce vrea să facă și urmările se văd. La prima adiere sau la prima lovitură ceva mai sensibilă, vedem cum s-au petrecut lucrurile în anul ăsta, observăm cum apar toate disensiunile. Să o comparăm cu proiectul național. Proiectul național a fost o mare credință și mai e, parțial, ce a rămas din ideologia națională. Europa e mai mult un proiect abstract, birocratic în bună măsură, nu mai stârnește nici pe departe entuziasmul pe care l-a avut proiectul național.
Despre suveranitatea națională.
LUCIAN BOIA:
Suveranitatea este relativă, a statelor și a națiunilor, ca și a indivizilor. Ne considerăm liberi, dar libertatea noastră e îngrădită de purul fapt al existenței celorlalți. Sigur că și suveranitatea își are limitele ei, inclusiv în perioada interbelică. Acum suntem prinși în construcția europeană, bineînțeles că asta înseamnă o renunțare parțială la suveranitate. Și dacă mă întrebați pe mine, aș dori ca să fie o parte și mai mare de suveranitate la care să renunțăm. Nu noi, românii, în mod special, ci toate țările Europei, fiindcă și asta e problema, unde vrem să ajungem cu Uniunea Europeană. Am impresia că nici cei de la Bruxelles nu știu prea bine. Dovadă, toată dezorientarea actuală. Cred că scopul spre care ar trebui să tindem este o unificare reală, sub forma unei confederații. Sigur, nu poate să fie la fel de coerentă și omogenă precum confederația americană, pentru că diversitățile sunt mult mai accentuate aici în Europa, dar scopul cred că ăsta ar trebui să fie, tot mai multă suveranitate să revină unui adevărat stat european. Pe mine nu mă sperie deloc pierderea de suveranitate. E normal, dacă vrem să facem Europa. Și ar trebui să se astâmpere și naționaliștii și autohtoniștii noștri și să se gândească bine ce este în interesul României să facem: să rămânem azvârliți așa, la întâmplare, în lume sau să ne integrăm într-un ansamblu care să ne respecte, bineînțeles, cultura și tradițiile, dar în același timp să dea un sens nou și puternic propriei identități și existențe.