Pe aceeași temă
Simbol definitoriu al teatrului, masca devine în teatrul lui Pirandello din mijloc al travestirii provocare a identității. Oamenii sunt ceea ce sunt, dar cel mai adesea o mască le acoperă eul. (Așa este dacă vi se pare!) Impusă de societate sau de orgoliul de a părea altceva decât e individul, masca e aproape inevitabilă. În căutările care alcătuiesc aventura vieții pe drumul căreia fiecare încearcă să se apropie cât mai mult de sine, jocul măștilor (se mai numesc și roluri sociale) a fost întotdeauna un filtru derutant. Filozofii încă mai meditează asupra acestui mister existențial, iar sociologii și psihologii introduc în discuție noțiunea de autenticitate cerând de la oameni să fie ei înșiși. Dar știu ei oare când și cum sunt ei înșiși?
Uneori scena, unde masca înseamnă personaj, e gata ca pentru această explorare să accepte chiar și conflictul dintre mască și realitatea din spatele ei, pentru ca prin această confruntare să ne apropie de adevăr.
Luigi Pirandello, neîntrecut filozof al binomului om-mască, a scris mult pe această temă, mai ales piese de teatru. Henric al IV-lea e una dintre ele, poate cea mai interesantă prin modul în care implică societatea la scara istoriei în relația personajului cu masca pe care o poartă la un moment dat.
Cum ne aflăm în vremuri de pandemie când cuvântul ca atare e un fel de iarba fiarelor, iar, pe de altă parte, despre aparențe și esențe vorbim în contextul unor posibile manipulări, nu e de mirare că teatrele și-au adus aminte de piesa citată. S-a întâmplat mai întâi la Teatrul TV prin reluarea unui spectacol mai vechi în regia lui Dominic Dembinski, cu Adrian Pintea în rolul principal, și se întâmplă acum, când Teatrul Odeon e în măsură să prezinte publicului în premieră varianta de spectacol pregătită în pandemie. (În 2019, o altă montare premonitorie a fost produsă la Timișoara – Teatrul Maghiar – în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză.)
Abordarea acestui text a presupus mai mereu din partea echipei o opțiune, un punct de vedere, în optica asupra personajului, în funcție de care materialul dramatic să se ordoneze și demonstrația să fie coerentă. Unii au văzut în cazul Henric care adoptă masca nebunului un pretext pentru demascarea minciunii comportamentale din jocul social. Alții au sugerat o posibilă confundare cu masca de natură să justifice alunecarea personajului spre atitudini dictatoriale.
Vlad Cristache, regizorul spectacolului de la Teatrul Odeon, a preferat postura descoperitorului și s-a apropiat de Henric al IV-lea cu o curiozitate a celui care e dispus să caute logica argumentelor acestui rege de ocazie, devenit Henric al Franței în urma unui accident carnavalesc care l-a lăsat doar cu memoria costumului și a efigiei împrumutate.
Avea pentru asta de urmărit două planuri: al timpului trecut (căderea de pe cal) pe care piesa îl reconstituie pentru a-i asigura personajului confortul travestirii nebunești și cel al momentului acțiunii, când grupul de prieteni de odinioară, baroni, marchizi și conți, vine în vizită, pentru a constata, după aproape două decenii, dacă Henric mai e Henric, adică nebun, precum se zvonește.
Modalitatea teatrului în teatru pe care o adoptă spectacolul e conținută în piesă. Regizorul o face însă mai vizibilă prin structura montării, punând în același timp accente în plus și dând o mai mare atenție scenelor în care cei sosiți pun la cale înscenarea menită să-i întrețină personajului iluzia alegerii istorice (episodul cunoscut al prosternării de la Canossa, de după excomunicare).
E ajutat de un dispozitiv scenic realizat de scenografele Mădălina Niculae și Andreea Tecla, care permite translarea scenelor. Suntem, așadar, când în sala tronului mobilată cu rame goale (frumos simbol) și postere ale personajelor istorice evocate, când în culisele cu lăzi de recuzită unde cei sosiți se costumează pentru a semăna întocmai cu fotografiile. E aproape o cursă de șoareci. Regele nu e nebunul a cărui mască o afișează, iar ceilalți nu sunt cei ale căror nume le poartă pentru a-i trezi acestuia amintiri. Jocul acesta față-spate, cu elemente de decor și recuzită la vedere, e pe măsura capcanelor pe care și le întind reciproc personajele, unii căutând adevărul, alții, dimpotrivă. Pentru ca demonstrația să fie mai clară s-au operat abrevieri binevenite în pasajele încărcate de detalii istorice, realizându-se în acest fel și o strângere a ritmului și o mai bună focalizare pe conflictul actual dintre personaje. Foștii prieteni își fac reproșuri cu privire la cauzele accidentului, cavalcada de la carnaval în care actualul rege Henric a căzut de pe cal pierzându-și memoria. E bănuit de uneltire amantul marchizei de care odinioară era platonic îndrăgostit. Henric le pândește din umbră reacțiile pentru a-și confirma părerea că societatea în care trăia e strâmbă. Visul nebunului e mai adevărat, de unde decizia de a rămâne claustrat în rama imaginii istorice cu iluzia unei posibile evadări din lumea pe care, cunoscând-o mai bine acum, o refuză. De la înălțimea tronului, el se adresează celor care se complac în mascarada ipocriziei adoptând măști de împrumut: Sunt vinovat, doctore, pentru că îmi dau perfect seama că fac pe nebunul, aici, în fața voastră, și fac pe nebunul cu tot calmul! Păcat de voi că trăiți atât de agitat, fără să vedeți și să vă știți nebunia.
Spectacolul nu pedalează pe caricatură sau grotesc. Vizitatorii trăiesc până la urmă cu uimire un firav moment al adevărului. Marchiza Matilda, mai intens. La fel, nepotul De Nolli, dornic să dezlege misterul. Alții, precum rivalul Belcredi, șarjează, el maimuțărește situația pentru a o întoarce în favoarea sa sau devine violent. Jocul măștilor funcționează după reguli scenice clare, în ciuda vorbăriei uneori obositoare din text. Printr-un frumos decupaj compus inspirat prin lumini și scenografie, confesiunea lui Henric făcută slujitorilor improvizați capătă relieful cuvenit. Păcat că, fiind amplasat în fundul scenei, momentul face mai dificilă receptarea textului.
În acest carusel extrem de ofertant din punct de vedere teatral, actorii Teatrului Odeon se înscriu aplicat folosindu-și fiecare în parte disponibilitățile ludice în direcția indicată de regie.
Marius Stănescu, în rolul falsului rege, joacă în prima parte cartea decrepitudinii asumate – ipostază cam îngroșată (seamănă cu Lear), dar recuperează în scenele următoare, când personajul răbufnește, dezvăluindu-și adevărata identitate și onestitate. E loc de histrionism aici, neexploatat excesiv de actor, care preferă nebunia melancolică, vorba scrâșnită, sentința rece. Marius Stănescu e un actor cerebral, așa încât luciditatea îl însoțește chiar și în visul de nebun al regelui autodamnat.
Elvira Deatcu intră cu sfială în splendidul costum al marchizei Matilda Spina. Nu e convinsă de necesitatea mascaradei și manifestă treptat compătimire față de cel care a fost odinioară îndrăgostit de ea. Actrița e o apariție-surpriză după lungi absențe de pe scenă. E frumoasă, are siluetă și ținută impecabile și și-a construit meticulos rolul până în cele mai mici amănunte (mișcare, reacții cu și fără vorbe). Profesionist ca întotdeauna, Ionel Mihăilescu trece cu dezinvoltură adesea ilară de la straiele cardinalului la postura doctorului sâcâitor, aducând haz și culoare în scenele respective. Dan Bădărău e negativul, vinovatul moral și posibil, de facto al tragediei din timpul cavalcadei. Nu are umbre. E liniar și poate cam zgomotos în economia spectacolului ce se desfășoară în tonalități calme. Tinerii Ioana Bugarin și Eduard Trifa ca personaje-argument vin să întregească peisajul acestei societăți alterate de măștile etichetei și ale prefăcătoriei. Se fac remarcați atât cât trebuie. Cum regizorul le-a rezervat un rol mult mai important decât ar părea a fi la prima vedere, cei patru guarzi de la curtea lui Henric în persoana actorilor Gabriel Pintilei, Ioan Bătinaș, Ionuț Kivu și Relu Poalelungi au misiunea să expună într-o primă instanță strategia mistificării, iar ulterior să o demonteze, rămânând de partea regelui nebun. O fac bine, pe măsura temperamentului fiecăruia, de la principial (Landolfo) la zglobiu (Franco), neîndemânatic (Fino) sau în expectativă (Nono), alcătuind un cvartet armonios. Angajați să reprezinte în ochii regelui curtea de odinioară, ei își asumă rolurile exact ca la teatru.
Distribuit în rolul episodic al slujitorului de la castelul unde Pirandello a plasat acțiunea, actorul Cezar Antal e, de fapt, creatorul unui comentariu muzical inedit, executat live de actor din loja în care e plasat împreună cu instrumentele sale. El produce în timp real muzica spectacolului, acompaniament ad-hoc la fierăstrău, vioară, improvizând cu sens unde spectacolul are nevoie să fie susținut. Rezultatul e straniu și adesea un contrapunct la scenele care s-ar vrea halucinante.
Mascați pe dinăuntru, în interiorul ființei așa cum li se întâmplă oamenilor când confundă închipuirea cu realitatea, omul cu masca, eroii lui Pirandello din această ciudată poveste cu travestiuri succesive ar vrea să ne spună, o dată în plus, cum e cu realitatea și scena/teatrul, cu iluzia și viața unde nu doar actorii sunt personaje. //
Fotografie realizată de Mihaela Tulea.
