Memoriile unui depresiv intransigent

Un cert aer de bilant al unei vieti are cartea* publicata de Gelu Ionescu in preajma implinirii varstei de 66 de ani (e nascut la 8 iunie 1937).

Autorul a fost lector la Catedra de literatura comparata si teorie literara a Facultatii de limba si literatura romana din Bucuresti pana in 1982, an in care s-a exilat. A fost de indata angajat la Radio Europa Libera. Aici lucreaza pana in 1995, cand americanii isi muta de la München la Praga postul de radio creat dupa inceputul Razboiului Rece pentru combaterea comunismului. Printr-o sansa din nou rara, devine lector de literatura si limba romana la Institutul de Romanistica al Universitatii din Heidelberg, unde lucreaza pana la pensionare, in 2002. Locuieste in Germania, la München, din 1983.

Copacul din campie este a patra lui carte. Pana la plecarea din Romania, ii aparusera doua volume de critica si eseistica literara, ambele primite bine (Romanul lecturii, 1976, Orizontul traducerii, 1981). Respinsa de cenzura in 1973, fiindca se ocupa de opera unui autor, dramaturgul francez de origine romana Eugen Ionescu, aflat in conflict cu autoritatile comuniste de la Bucuresti, cartea care ar fi urmat sa fie debutul lui editorial, Anatomia unei negatii, a fost tiparita in Romania dupa rasturnarea regimului comunist, in 1991; cu doi ani inainte, o versiune prescurtata, cu titlul schimbat si tradusa in limba franceza, fusese editata la Heidelberg (Les débuts littéraires roumains d’Eugène Ionesco, 1927-1940).

Subintitulata scrieri memorialistice, este compusa dintr-un substantial capitol de confesiuni si retrospective, Partea si intregul, caruia ii sunt adaugate patru convorbiri, doua comentarii “despre memorialistica unor prieteni” (Mircea Zaciu, Virgil Ierunca si Monica Lovinescu), o interventie polemica despre “colaborationismul” lui Tudor Vianu si doua texte oarecum ocazionale, unul despre Eminescu, altul despre Caragiale.

Intre sectiunea direct memorialistica si secventele urmatoare sunt dispuse, ca o punte simbolica, doua scrisori catre Ion Vartic, din 1985 una, din 1995 cealalta.

Prima este semnata cu un pseudonim livresc, Tonio. Procedeul are o tripla explicatie. Atras de literatura lui Thomas Mann, Gelu Ionescu proiectase un eseu despre “strategia narativa a capodoperei”, pus sub semnul eroului din celebra nuvela a acestuia, Tonio Kröger. Intentie neimplinita, din cauza plecarii din Romania. In vara 1985, cand ii scrie lui Ion Vartic, Gelu Ionescu lucra de peste doi ani la Europa Libera. De i-ar fi trimis epistola in Romania comunista sub numele propriu, l-ar fi expus pe acesta unor previzibile riscuri. Folosirea unui nume de cod fiind impusa de constrangerile epocii, era totodata nevoie ca pseudonimul sa fie transparent pentru destinatar, iar Ion Vartic fusese la curent, se intelege, cu proiectul eseului despre Thomas Mann.

A treia explicatie, mai putin conjuncturala, este ca Gelu Ionescu se identifica in figura melancolicului personaj (pentru Tonio Kröger viata nu e decat “mizerie si deriziune”). E urmarit, ii scria el in 1985 prietenului de la Cluj, de “rolul lui Tonio Kröger” in ipostaza acestuia de “om al Nordului, cu o instrainare care a ajuns la maturitate”. Nu era un bovarism.

Fascinat de melancolie si melancolic el insusi, dupa propria-i marturisire, Gelu Ionescu intra intr-o adanca depresie cand ramane in Occident. Alege libertatea si concomitent se prabuseste in “cosmarul depresivitatii”, din care nu avea sa mai iasa vreodata. Socul, fiindca un soc este, nu un proces, il are cand face primul pas al exilului, chiar in momentul cand isi depune cererea de azil. Traieste, atunci, “un indicibil sentiment de durere” si simte ruptura “chiar visceral”, o “ruptura care m-a facut sa nu mai fiu «intreg» de-atunci incoace, oricate momente de bucurie, satisfactie sau entuziasm am avut”, va scrie el resemnat, acum, dupa doua decenii de la traumaticul soc.

Cele doua traume

Privita din exterior, situatia noului exilat era insa una princiara, cum noteaza in Jurnalul sau Monica Lovinescu, la data de miercuri, 1 decembrie 1982 (“Coup de théatre: Vlad G. ii ofera lui Gelu I. un post la München cu 5.500 de marci plus apartament. Gelu nu mai are nici o scuza sa nu ramana si nimeni pana acum n-a avut astfel de conditii princiare”). Cuvantul nu este exagerat, sunt rarissimi intelectualii romani exilati ale caror inceputuri in noua conditie sa nu fi fost marcate de lipsuri, de chinuitoarea grija a zilei de maine, de saracie, chiar de amenintarea mizeriei.

Iar Gelu Ionescu, onest, nu ignora ca a fost, de fapt, un privilegiat - “Eram un om liber, eram un om care avea o slujba - si ce slujba: la Europa Libera! Si cu toate astea, in acele zile, poate chiar in acea zi de inceput de decembrie cand m-am asezat la coada solicitantilor de azil, ceva s-a rupt in mine”. Si rupt a ramas, pentru totdeauna. Marile traume au logica lor, daca au intr-adevar vreuna.

Sigur este insa ca si-o impun. Coloreaza - sau decoloreaza - totul, existenta imediata, ca si trecutul, se organizeaza (ori se reorganizeaza) in functie de ele. Pentru Gelu Ionescu, ireparabila ruptura traita in prima sau primele zile de exil se transforma in “soarele negru” al vietii sale de atunci incoace si, inevitabil, al acestor scrieri memorialistice. Evocarea copilariei, a adolescentei si tineretii, a parcursului universitar si literar din Romania sunt facute din perspectiva sumbra a acestei traume. Liniile sunt simplificate, tonurile reduse la alb si negru, amanuntele sterse, peisajele pustiite.

Trauma genereaza o viziune traumatica si isi impune, obsedant si centripetic, optica si criteriile. Cartea incepe memorabil, cu o intrebare ce fixeaza dintr-o data esentiala conditie de om lovit de Istorie a autorului: “Cand a dat «Istoria» peste mine?” Raspunsul va fi neezitant, aproape la fel de taios ca si radicala intrebare. “O stiu - scrie Gelu Ionescu - destul de bine”, precizand ca este vorba de momentul cand aude vorbindu-se in casa “despre «ruperea frontului» la Stalingrad”.

Viitorul exilat avea atunci 6 ani, dar cititorul de azi, oricat ar fi de neipocrit, va tresari la folosirea expresiei “ruperea frontului”: o rupere ce va duce, logic si coerent, printr-o acumulare de alte fracturi, la marea ruptura, cea a exilului.

Depresia de dupa 1982 isi are in chip evident radacinile in evenimentul de care auzise vorbindu-se copilul de 6 ani, deocamdata doar “contrariat” de “infrangerea de la Stalingrad” suferita de nemti, dar mai apoi victima a consecintelor acesteia. Fiindca dupa acea “mare infrangere”, scrie memorialistul, “a venit apoi, repede, ofensiva sovietica - si toata catastrofa”.

Catastrofa vrea sa zica instalarea regimului comunist, care l-a impins implacabil pe memorialist catre acel dezastru intim care fost “ruptura” provocata de exil.

Numite sau nenumite ca atare, rupturile succesive formeaza coloana vertebrala a memoriilor lui Gelu Ionescu, seria lor culminand in acel inceput de decembrie 1982. Copil, asista la deposedarea familiei sale de (mari) mosieri si traieste mutarea silita de imprejurari intr-un mic oras de provincie. Este admis cu greutate la liceu, din cauza originii sociale (era in 1951), devine apoi student la Institutul de Mine din Bucuresti, pe care il va abandona dupa doi ani, incearca sa intre la teatru, pica, da admiterea la Filologie, unde intra in 1958.

De fiecare data isi ascunde originea sociala mintind la completarea fisei personale, falsul nu este descoperit, dar fiul de fosti “exploatatori” traieste cu spaima-n suflet. Nu e descoperita minciuna utila nici cand e primit in UTM.

Ascunderea originii “nesanatoase” a fost o “epopee”, scrie memorialistul, “un greu tribut pe care l-am platit eu «Istoriei», celei de care am avut parte”. In 1963, cand termina facultatea, este oprit ca asistent universitar. Nu va intra in partid. “Am urat comunismul inca din copilarie - am inteles destul de repede ce este totalitarismul in genere -, dar cred ca l-am urat pe Ceausescu chiar mai mult decat sistemul”, marturiseste Gelu Ionescu.

Edificat de timpuriu in privinta comunismului si a totalitarismului “in genere”, el nu se va lasa nici convins, nici sedus de relativa relaxare din anii ‘60. Calatoreste in Occident prima data in 1966, apoi relativ des in raport cu media comuna (gandul de a nu se intoarce incepe sa-l macine din 1972), devenise intre timp un nume cunoscut in mediile universitare si literare, dar Istoria il tamponeaza din nou.

La inceputul anilor ‘70, Gelu Ionescu scrie o carte despre inceputurile literare romanesti ale lui Eugen Ionescu.

Ghinion, acesta fusese pus pe lista neagra de autoritatile de la Bucuresti, din cauza publicisticii lui anticomuniste. Cartii nu i se reprosa nimic, insa autorul caruia ii era consacrata era la index. Gelu Ionescu isi trece de altfel in 1974 doctoratul cu o teza despre Eugen Ionescu, se duce, in 1978, in Franta, la colocviul de la Cerisy-la-Salle despre Eugen Ionescu, unde tine doua comunicari, dar cartea nu i se publica. “Nepublicarea acestei carti”, noteaza memorialistul, “a fost una din loviturile cele mai grele pe care le-am primit de la regimul comunist”.

Omul fara complezente

Consecintele acestei optici traumatice si traumatizate sunt pe cat de numeroase, pe atat de neasteptate. Privirea memorialistului este centrata pe drama proprie, iar aceasta e placata pe drama istorica reprezentata de comunism.

Copil, memorialistul merge adesea la mosia familiei - dar, cu exceptia bunicului, nici o fiinta umana nu-i populeaza amintirile. Peisajul evocat este unul sterp de oameni, din memorie nu rasare decat un cal, calul Fetita. In capitolul despre Heidelberg, Gelu Ionescu scrie cu necesara recunostinta si evidenta afectiune despre profesorul Klaus Heitmann si despre S. Damian, dar nu pentru a-i portretiza dintr-un unghi subiectiv, ci intocmindu-le un fel de caracterizari impersonale. Este aici, ca si in evocarile de la Europa Libera, o tensiune a justetii, motiv pentru care, de altfel, memorialistul nu s-a oprit mai pe larg decat la cateva figuri, ale directorilor pe care i-a cunoscut (locul central il ocupa Vlad Georgescu) si ale celor care i-au fost omeneste apropiati.

Devenit jurnalist datorita traumei exilului, Gelu Ionescu nu are si nu va avea “nici o admiratie” pentru meseria de jurnalist; intr-unul din interviuri va spune de altfel cu franchete ca o plaseaza “la periferia vietii intelectuale”. Cu toate acestea, in cei 12 ani de gazetarie radiofonica si-a facut datoria constiincios, cu aplicatie si devotament. Iar principala datorie a fost una morala - “sa spun cat mai limpede si mai hotarat adevaruri politice, culturale, sociale - omenesti - care erau ale mele si ale sansei ce m-a adus la acest microfon in vremuri grele pentru tara”.

Acest radicalism se mentine si in scrierile memorialistice, sub forma unor consideratii lipsite de orice complezenta. Nu se poate sti daca exista sau nu vreo legatura intre depresiune si intransigenta, fapt este ca memoriile si confesiunile lui Gelu Ionescu abunda in remarce de o extrema directete. Cei care uita trecutul comunist sunt “niste imbecili”. Jurnalele publicate de Paul Goma sunt “imunde, semidemente”, iar autorul lor, zarit la inmormantarea lui Eugen Ionescu, avea “o figura de dement”. Tot acolo memorialistul o vede pe Doina Cornea “cu aerul ei de chivuta”. Titus Popovici este o “nulitate literara”. Mihai Gafita ii face, la un moment dat, “sugestii patriotico-cretine”. Gogu Radulescu e taxat drept “nulitate” si “senil corupt”. Radio Europa Libera are la un moment dat niste “administratori imbecili”. Fara a fi numit, dar lesne de recunoscut, C. Noica e calificat drept “un subtil fanariot filosof al resentimentului” ce are “un moment de tampa sinceritate”. Nicolae Balota face la Europa Libera un “program neinteresant, diletant, plictisitor… chiar ridicol”.

Un redactor, Max Banus, e “semidoct si mitoman”. Cei care au blocat aparitia dictionarului scriitorilor romani de Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu sunt niste “jigodii”. Se vorbeste de “reprezentantii jegului social comunist conducator” etc., etc. Nimic totusi de speta pamfletului in aceste formulari, ele tin, stilistic, de aceeasi optica depresiva.

Memorialistul nu sta sa se-ncurce in subtilitati si nuantari suspecte de bizantinism, detesta ocolurile, merge direct la tinta. Atitudine nu lipsita de unele riscuri. Foarte sever cu provincialismul, ruralismul, duplicitatea culturii romane si, in genere, cu defectele reale sau imaginare ale romanilor insisi, Gelu Ionescu este astfel de parere ca, involuntar, geniul lui Caragiale ar fi “sugerat unui intreg popor acomodarea cu prostia, viciul si miselia”.

Lipsa de complezenta nu e intotdeauna o asigurare impotriva exagerarilor. Ca exista romani care nu s-au acomodat totusi cu prostia, viciul si miselia o probeaza, convingator, Gelu Ionescu insusi, iar despre cei care s-au acomodat nu este chiar sigur ca il vor fi citit pe Caragiale.

* Gelu Ionescu - Copacul din campie, Editura Polirom, 2003