Memoriile unui poet războinic

Mărturia lui Topîrceanu poate sta fără îndoială în primul rând al evocărilor reale despre înfrângerile şi Golgota trăite de sute de mii de români de-a lungul celor două războaie mondiale.

Cartea lui George Topîrceanu, Memorii de război. Amintiri din luptele de la Tur­tu­caia. Pirin Planina, poate sta fără pro­bleme în primul raft al descrierilor de­zas­trelor militare ale po­po­ru­lui român, alături de ima­ginea apocalipsei de la Sta­lingrad, redată extraordinar de Radu Mărculescu, sau ha­­osul indus şi propagat de înfrângerea româno-ger­ma­nă de la Sevastopol din 1944, descris de tinerii şi neînfricaţii ofiţeri Aurelian Gulan sau Aurel State. Evi­dent, lui Topîrceanu i-a fost mai uşor să scrie, având în vedere ta­lentul şi experienţa sa literară.

Cutremurătoare este descrierea de­zastrului de la Turtucaia din 1916, când în mai puţin de trei zile au fost lu­aţi prizonieri apro­ximativ 30.000 de militari care păzeau un târg considerat strategic de Ma­rele Stat Major Român. Prins în de­ban­da­da română de la Turtucaia din septembrie 1916, Topîrceanu, subofiţerul unei baterii de tunuri pe care românii nu au apucat nici măcar s-o am­plaseze pentru a trage, a avut o sclipire de nebunie, sinucigaşă aproa­pe. În acel haos, cu ofiţerii români pier­duţi în peisaj, ce fa­ce poetul? „Mă tre­zii atunci, ca dintr-un somn adânc, din toropeala mea. Eram sin­gur de astă dată şi puteam să fac ce mă taie capul. Luai o armă aruncată pe nisip, în câteva clipe îmi umplui sacul cu cartuşe şi pornii cu primul val de oa­meni la deal, prin viile şi livezile de dea­supra malului. Soldaţii singuri, fără ofi­ţeri, se risipiră într-un lung lanţ de tră­gători, al căror şir se pier­du numaidecât spre dreapta mea, după unduirile te­re­nu­lui. (...) trimiteam glonţ după glonţ spre limba de pădure ca­re se vedea nu departe şi de unde ştiam că vin împuşcăturile. Tâmplele îmi zvâc­neau.“

Imaginea dezastrului militar de la Tur­tu­caia este una apocaliptică. Este vorba des­pre transformarea unei comunităţi umane care se dorea ordonată şi disciplinată, as­cultând de ordine, având un lanţ de co­mandă foarte clar stabilit, într-o adu­nă­tură de oameni dominaţi doar de instincte primare. Cu singura deosebire că încă mai aveau în stăpânire mijloacele letale. Orice urmă de disciplină militară s-a evaporat, nemaiexistând unităţi, ci doar o panică mo­lipsitoare. Pe malul Dunării, observând cum gara Olteniţei era bombardată de ar­tileria inamică, aşteptând venirea bul­ga­rilor dorinici să se răzbune pentru cuţitul în spate din 1913, Topîrceanu asista la dez­membrarea Armatei Române: „Cete de sol­daţi bezmetici au început să prade ba­gajele ofiţerești grămădite în căruţe, cău­tând mai cu seamă sticle de coniac. Alţii, cu privirile abrutizate, unii răniţi şi pă­taţi de sânge, forfotesc în toate părţile prin­tre căruţele de corvoadă cu cărăuşi bul­gari de prin partea locului, cari se ui­tă în pământ posomorâţi, îngroziţi, aş­teptând evenimentele. (...) Câţiva soldaţi au desfundat o lădiţă cu zahăr cubic şi-au golit-o la picioarele lor, pe nisip. Pâ­nă să facă împărţeală, un artilerist, cu mâ­na ruptă de la cot, nebun, vine între ei cân­tând în gura mare bisericeşte. Şi, că­delniţând din ciotul de braţ care-i mai atârna la umăr, stropeşte grămada albă de zahăr cu şiroaie lungi de sânge proas­păt. - Luaţi, mâncaţi, acesta este sângele meu care pentru voi se v-a-arsă... Apoi se prăbuşeşte, galben, lângă zahărul pă­răsit de ceilalţi cu scârbă, şi ochii încep să i se îm­păienjenească“.

În toate mărturiile, căderea în prizonierat este un şoc. Descrierea începutului odi­seei prizonieratului la To­pîrceanu seamănă izbitor cu cele ale lui Radu Măr­culescu, Aurel State sau Au­relian Gulan din al doilea război mondial, bes­tia­li­ta­tea cu care s-au comportat bulgarii faţă de cei 30.000 de prizonieri români fiind si­milară cu cea a sovieticilor de la Sta­lin­grad sau din Crimeea. Aceleaşi lungi mar­şuri, aceeaşi rapidă jefuire a sclavilor, ace­eaşi înfometare şi sete şi, mai ales, ace­eaşi împuşcare rapidă a tuturor ro­mâ­nilor ră­niţi care nu puteau să ţină ritmul coloanei. Paradoxal, drumul pe care-l fac acum su­te de mii de turişti români, care fie merg către staţiunile turistice bul­gă­reşti de la Marea Neagră sau către insulele greceşti, este aproape identic cu drumul morţii fă­cut de prizonierii de război ro­mâni de la Tur­tucaia, în 1916. Coloana a mers pe jos pâ­nă la Razgrad, nu înainte de a fi jefuită organizat de gărzi într-o pă­dure. Bulgarii au aşezat o pătură pe jos, fie­care prizonier fiind obligat ca, trecând pe lângă ea, să arun­ce ceva de preţ. Dacă nu, erau bătuţi. To­pîrceanu, prevăzător, şi-a ascuns mo­nedele de argint, care i-au fost de mare folos mai târziu, în periplul său balcanic. Prizonierii români au avut de înfruntat o ostilitate violentă a unei populaţii civile bulgare care nu uitase lo­vitura din 1913. La Razgrad, unde au ajuns pe jos, „Gru­puri tot mai compacte ne aţin calea şi, pe alocurea, ne întâmpină cu o larmă stridentă de huiduili, şuie­ră­turi, in­vec­tive“. Într-o altă gară prăfuită de pro­vin­cie, unde pe o ploaie mocănească au fost ţinuţi toată noaptea în picioare, du­pă ce populaţia a aflat de prezenţa pri­zo­nierilor, a alergat într-un suflet pentru a arunca cu pietre în ei.

Coloana de pri­zonieri a fost transportată cu trenul până la Sofia, unde au fost „sortați“ şi trans­feraţi spre Munţii Rodopi prin valea Strumei, spre Macedonia. To­pîrceanu a fost repartizat într-un mare la­găr unde se aflau şi francezi, italieni, greci, muntenegreni, sârbi şi patru englezi rătă­ciţi. Prizonierii munceau la o cale fe­rată ca­re trebuia să lege frontul de la Sa­lonic de Sofia, iar regimul alimentar era to­tuşi mai bun decât cel din Uniunea So­vietică: pâini negre şi mici, uneori pes­meţi sfă­râ­maţi, tomate, ardei şi de două ori pe săp­tămână carne de oaie sau de va­că. A în­cer­cat fără mare succes să înveţe limba bul­ga­ră şi a ajuns să se înţeleagă (e drept, mai mult prin semne) cu doi paz­nici bulgari, cu care chiar s-a împrietenit (unul dintre ei îl lua cu el când mergea la casa unor vă­duve, pentru a beneficia de servicii „spe­ci­fice“). Peripeţiile lui au con­tinuat, pri­zo­nierii români fiind împărţiţi în grupuri de 30-40 şi trimişi să întreţină un drum stra­tegic pentru Bulgaria, pe va­lea râului Stru­ma, care permitea apro­vi­zionarea trupelor Puterilor Centrale (mai ales bulgare) de pe frontul din jurul Sa­lo­nicului.

Dacă la nivel macro este evi­dentă îndoctrinarea mulţimilor din Balcani, după decenii de propagandă naţionalistă ini­ţiată de elitele politice locale, care uitaseră peste noapte că, până la ur­mă, atât românii, cât şi bulgarii, mun­te­negrenii, elenii sau sârbii avuseseră timp de secole un singur mare inamic comun (turcii), la nivel micro-uman, bulgarii şi ro­mânii mai degrabă încearcă să se în­ţe­leagă şi speră ca acele neînţelegeri (sân­geroase) să fie rezolvate. Se amuză, co­mu­nică şi par a fi mai degrabă într-o piesă de teatru, care nu era regizată de oamenii simpli, ci de elitele de la Sofia şi Bucureşti. Remarcabil rămâne episodul în care To­pîrceanu, dându-se drept maistru ceferist, este luat din Munţii Macedoniei şi dus, pe cărări şerpuite, de o tânără gardă bulgară, către oraşul elen Melink, care nimerise în zo­na bulgară a Macedoniei. Cum nici sol­datul bulgar şi nici prizonierul român nu aveau nimic de mâncare, hotărăsc îm­preună să-i întindă o ambuscadă unui tre­cător civil macedonean, pe care-l jefuiesc amândoi de o pâine neagră mare şi o plos­că plină cu rachiu tare. Însă, în apropiere de Melink, bulgarul are o idee strălucită: îl pune pe autor să aştepte într-o văgăună şi se duce în orăşelul vlăguit pentru a adu­ce două tinere grecoaice, care se vând ce­lor doi (gardian şi prizonier de război) pen­tru o bucată de pâine! În­tor­cându-se cu o gardă bulgară, care profită de tre­ce­rea trenului prin apropierea sa­tu­lui său pentru a petrece o noapte lângă tâ­năra so­ţie, Topîrceanu stă la taclale cu ta­tăl sol­da­tului, un moşneag mai înțelept, ca­re-i spu­ne: „Noi cu voi, românii, n-avem nimic. Voi sunteţi tot creştini ca noi; şi pe vre­mea când eram eu flăcău, aţi venit cu ru­şii să ne scăpaţi de robie. Ş-apoi - adau­gă el mai încet - la România merg mulţi d-ai noştri şi se întorc cu parale bu­ne... că România e ţară bogată... Noi cu turcii avem ce-avem“. Amuzantă în acest amal­gam etnic atât de tipic balcanic este pre­zenţa turcilor în armatele ambelor ţări (bulgară şi română). Nimeni nu are în­cre­dere în ei, fiind puşi mai degrabă la munci auxiliare, chiar dacă bulgarii au fost, teo­retic, aliaţii turcilor.

Minciuna lui Topîrceanu a fost descoperită la Sofia, din simplul motiv că nicio ţară nu şi-ar fi mobilizat în Armată mecanicii de locomotivă, trenul fiind principalul mij­loc de transport al trupelor, unul stra­te­gic, de aceea a fost trimis într-un lagăr mi­zer de lângă Sofia, din apropierea gării Nadejda, unde a descoperit iadul pe pă­mânt, prizonierii români fiind trataţi foar­te rău: „duceau o viaţă amară de ocnaşi, scoşi de sub ocrotirea oricărei legi (...) Oamenii nu se spălau niciodată; setea şi-o potoleau din şanţ ori mâncând ză­pa­dă de pe câmp. Nenorociţii noştri ţărani nu mai aveau nimic omenesc în ei. Îm­brăcaţi în nişte zdrenţe de culoare mo­horâtă, fără nume, pe care vântul umed sau crivăţul tăios le hărţuia în toate părţile, purtând în picioare cârpe în­vă­lătucite, legate de sfoară, slabi, murdari, cu faţa pământie, cu ochi sticloşi, cu mintea rătăcită de atâta mizerie, păreau nişte cadavre care s-au sculat cu pă­mân­tul în cap şi-au ieşit la lumina zilei în hainele lor putrede, îmbibate de ţărână“. Îmbolnăvindu-se, a reuşit să fie transferat la spitalul din Sofia unde erau trataţi pri­zonierii Antantei, un alt Babilon lingvistic, fiind prezenţi francezi, sârbi, ruşi, italieni sau români. Ba chiar şi un mic negru din Congo, din trupele coloniale franceze, ca­re a stârnit senzaţie! Eliberat, se pare, la intervenţia germanofilului Constantin Ste­re, care rămăsese în Bucureştii ocupaţi, a fă­cut drumul de întoarcere spre ţară în de­cembrie 1917, ajungând la Bucureşti în ianuarie 1918, spre surprinderea generală - cunoscuţii îl credeau mort.

Mărturia lui Topîrceanu poate sta fără în­doială în primul rând al evocărilor reale des­pre înfrângerile şi Golgota trăite de sute de mii de ro­mâni de-a lungul celor două războaie mon­diale. Şi, dintr-o altă perspectivă, pu­ne sub semnul întrebării campania ro­mână din 1913, victorioasă, e drept (poate prea uşor obţinută, pentru că bulgarii îşi atacaseră foştii aliați sârbi şi greci, bă­gându-se sub preş carenţele majore ale Ar­matei Române), dar care, în schimbul a două judeţe să­race, cu o populaţie ro­mâ­nească aproape inexistentă, fără cine ştie ce poziţionare strategică, a înveninat re­la­ţiile dintre cele două state, care până atunci nu se în­ţe­legeau atât de rău, timp de două decenii şi jumătate.