Pe aceeași temă
Domnul Lăzărescu era un văduv pensionar, însingurat într-un bloc bucureștean, cu o companie redusă la pisici și butelcă. De facto al nimănui, condiția sa de izolat i-a lungit fatal ultimul drum – cel cu Salvarea ghinionistă –, în ciuda solicitudinii unei asistente miloase. Ion I. Ion, încă cu o soție alături, își ascundea băutura în baie, deși era și mai înstrăinat de fiu, acum emigrat, pe care cândva îl turnase la Securitate. Decorat din greșeală cu medalia de onoare, gustă o revanșă tardivă și iluzorie pentru umilul său statut postcomunist. Niki Ardelean, cu o mai serioasă carieră militară, are o ultimă zvâcnire belicoasă, ucigându-și cuscrul prea acaparator și trufaș. Costache, văduv după o viață întreagă la țară, acceptă subit să-și lase pământurile și să-și urmeze fiul de mult fugit, acum cu familie în Japonia. Emilia, cu nostalgia de babă comunistă după vechiul proletariat, așteaptă și ea, printre cârpelile prezentului, vizita unei fiice căsătorite peste mări și țări. Cornelia, o arhitectă înstărită, încă își sufocă cu afecțiunea sa aproape incestuoasă fiul matur, constrâns să accepte ajutorul ei după un omor din culpă la volan. Și doamna Mateescu e încă obositoare pentru fiica sa Felicia, chiar dacă de mult stabilită în Olanda și doar vizitatoare ocazională. Emanoil Pișcoci, un pensionar din Vaslui travestit de Crăciun în Moș, e doar un supraviețuitor confuz, incapabil să lămurească nici chestiuni mai banale decât dacă a fost sau n-a fost revoluție în tihnitul oraș de provincie. Nușa, proaspăt văduvă, cândva înșelată de răposat, îi oferă lecția resemnării surorii exasperate de escapadele senile ale cumnatului.
Aceștia sunt câțiva dintre bătrânii filmelor românești recente. Majoritatea sunt reprezentativi pentru cezura din 1989. Și-au trăit tinerețea și o bună parte din maturitate înainte, iar poverile senectuții în confuzia de după. Unii au sărăcit odată cu pensionarea sau pur și simplu o asociază cu un cataclism mai mult istoric decât personal. Unii profită de succesul social al fiilor/fiicelor care nu i-au uitat, iar alții suferă pentru plecarea lor departe. Unii încă suferă pentru dispute de demult, alții sunt prematur detașați. În orice caz, pe lângă rolul simbolic de reprezentanți ai unei alte epoci, bătrânii sunt și un factor pertubator în dinamica personalităților mai tinere. Conflictele între generații, exacerbate în context domestic – masa în familie e de mult un loc comun pe plan local –, denotă nu atât confruntare de valori ori filozofii de viață ireconciliabile, cât criza acută a familiei extinse. Cum noile cupluri sunt mai mereu în pragul unei crize de nervi – o altă marotă autohtonă –, bătrânii sunt doar un factor suplimentar de neînțelegeri. E drept că ei ajung nu o dată caricaturizați: fie sunt pisălogi ori tipicari, fie sunt reacționari ori resentimentari, fie sunt autiști. Accentul nu cade pe metamorfozele degradării fizice, cât pe inadecvarea lor iremediabilă – dacă ceva le lipsește în orice condiție, aceasta e înțelepciunea: nu au nimic semnificativ de transmis urmașilor deja maturi. Sunt mai mult o generație de fundal, de care ne poate fi milă, care ne poate repugna, dar de la care nu prea avem ce învăța.
Să fie de vină într-atât comunismul în care au crescut și muncit? Oarecum intimidate de isteria întregii dezbateri, intens politizate, despre raportarea la fostul regim, filmele românești mai degrabă au recurs la un de-a v-ați ascunselea cu trecutul, într-o ocultare aproape psihanalitică. Oare curiozitățile caracteriale de azi nu denotă conflicte/traume din altă epocă? Dar portretele lor sunt prea adeseori de ființe derizorii, dacă nu chiar hilare, astfel încât tensiunii cu trecutul îi lipsește de cele mai multe ori forța dramatică. Rămâne doar o speculație posibilă, dar suficient de vagă încât să se dizolve ușor într-o memorie slabă, nu departe de amnezie. Desigur, bătrânii aceștia au un trecut, dar acesta îi interesează azi prea puțin pe ceilalți, iar pentru ei înșiși contează mai mult ca un timp al propriei tinereți pierdute decât ca cel al unor experiențe (de)formatoare.
Adrian Titieni şi Alexandru Potocean în filmul Mariţa
Aparent, Marița nu propune tipologii noi. Mama celor trei bărbați e consonantă cu multe alte eroine de-o vârstă – mai mult o absență, cel mult un discret factor de coeziune contextuală. E o voce plăpândă, cu răni pe ni care le putem doar închipui. Tatăl, în schimb, e un pic diferit, mai cărnos psihologic și mai puțin ilustrativ. Deși prilejuiește destule zâmbete și nu e nici pe departe un model, nu e lipsit de un ascendent asupra fiilor. Dacia lui veche – titlul e chiar numele ei de alint – e încă funcțională, deși face destule nazuri, are hibe incomode și necesită un efort suplimentar din partea șoferului. Proprietarul său e încă pe drumuri – la propriu și la figurat –, iar asta ține și de o surprinzătoare vitalitate. I-au plăcut dintotdeauna femeile – e și motivul divorțului său –, dar peste asta s-a suprapus și o mobilitate socială (și vag culturală) – între Moldova și Ardeal. Filmul e, de altfel, o combinație de road movie și Kammerspiel, tocmai potrivite pentru a trage tușele portretului său. Tatăl nu pare să aibă regrete, deși instabilitatea unei coabitări senile îi temperează puțin avântul de etern holtei – nu i-ar fi displăcut, probabil, statutul de etern soț adulterin. Nu e prea preocupat de viața concretă a fiilor – mai mereu, chiar și când glumește, e autoreferențial. Amorurile, bețiile, timbrele, concediile – povestea sa e, în propriii ochi, aproape legendară, în orice caz bună de împărtășit. Bănuim că, după divorț, treptat mai vulnerabil cu perspectiva singurătății, e inadecvat de pretențios, retractil în raport cu orice complicație. De fapt, e doar un consumator, puțin dispus la asumarea unor poveri morale, oricât de inerente. Are vitalitatea supraviețuitorului – el se consideră mai degrabă un învingător, pe măsura atâtor cuceriri – care n-a trecut prin mari dileme existențiale. A fost pe drumuri, fără a avea sentimentul rătăcirii, dar nici pe cel al limitării. E un colecționar (cam ridicol) de întâmplări (expirate). Dar, chiar și așa, are o legătură mai puțin defensivă cu propriul trecut.
Este familia reunită în seara de Crăciun printre brazi pitorești una tradițională? În general, noii noștri regizori au abordat surprinzător de rar noua banalitate a familiei extinse: divorțați, concubini, recăsătoriți, fii vitregi. Regăsim mai degrabă elementele clasice: căsătoria (la debut ori de-o viață) și adulterul. De data aceasta bărbatul trece peste isteria concubinei și se alătură o clipă vechii familii – adus de unul dintre băieți, care pare cel mai marcat de destrămarea acesteia, ceea ce întreține și mocnite reproșuri. Debutul filmului trebuie recitit la final: oare câte îmbârligături, de care e deja sătul iubitul ei, nu sunt și în familia fetei? Astfel de raporturi nu sunt doar dificil de gestionat, ci mai ales presupun acomodări diferite de cele tradiționale. În fond, chiar și cei doi soți încă petrec Crăciunul împreună cu fiii lor doar fiindcă nu sunt prinși în noi configurații maritale – nici măcar bărbatul, care oricum n-a suportat niciodată îngrădiri prea mari în acest sens. Excrescența ramificațiilor familiale se poate transforma mai ușor într-o povară decât într-o șansă. De fapt, realitatea se fragmentează în lumi familiale paralele – un arhipelag discontinuu.
Cristi Iftime, fascinat ca și alții de cotidianitate, conferă o altă miză stilistică (decât cea cu care ne-au obișnuit minimaliștii autohtoni) banalității: micile imprecații, răbufnirile avortate, variațiile de intonație, o zgribulire de-o clipă ori o subită adormire nu concurează vorbele ori pozițiile explicite, ci le prelungesc într-un inedit sfumato. Această inspirată dezideologizare a scenariului vine, în branșă, după destule excese constructiviste – unde fiecărei opțiuni auctoriale îi corespunde o semnificație extrinsecă, chiar dacă încifrată. Decisivă nu mai e nici situația, nici atitudinea, ci prezența umană. E vorba, în fond, de recuperarea acelui univers interior pe care psihanaliștii l-au numit inconștient. E și un mod de-a reafirma, după sofisticate deturnări, autonomia personajului.
Dar ceea ce e și mai sugestiv e Crăciunul însuși. Nimic creștin în această comuniune de băutură și amintiri. Nu fiindcă lipsesc colindele, icoanele ori vreun popă. Ce poate fi mântuit din viața eroului? Ce virtute creștină putem găsi în trena acestei altfel remarcabile vitalități? Nu e atât de decrepit ca alții, n-are isteriile impotenței, nu cerșește afecțiune cu orice preț, nu s-a garat într-o amnezie senilă. Dar nu prea are ce lăsa moștenire în afară de colecții complete de timbre și povești în care doar el se vede exemplar. Departe de a fi un om de prisos, nu e nici unul de ispravă. Existențialismul – banalizat de industriile culturale – ne-a obișnuit cu turmentările rataților și cu rătăcirile alienării, devalorizând (paradoxal) virtuțile concrete. Bătrânul și fidela sa Marița au văzut multe – nu s-au ferit de viață, nici n-au ruginit în vreo ogradă circumscrisă –, dar nu au prea îndatorat pe nimeni – precum Harap-Alb și calul său înaripat – cu mostre de altruism oportun. E de bun augur că nu-i exasperat de pragul morții – o angoasă, moral vorbind, mai degrabă contraproductivă –, dar refugiul într-o vitalitate prea satisfăcută de sine e cel mult o reconfortantă beție. Nu e așa Crăciunul celor mai mulți dintre noi? //