Pe aceeași temă
Nu ne e frică de clasici, au spus regizorii Andrei şi Andreea Grosu, după premiera spectacolului pe care l-au montat recent la Unteatru, O noapte furtunoasă, de I. L. Caragiale. Şi e adevărat că astăzi revizitarea clasicilor rămâne un pariu dificil, chiar intimidant. Poate fiindcă suntem conştienţi că dialogul nostru cu clasicii ar trebui să răspundă unei duble exigenţe: fidelitatea faţă de mesajul textelor de ieri şi răspunderea faţă de spectatorii de astăzi.
O noapte furtunoasă e despre pasiunile care, deşi obnubilate de iureşul vieţii în secolul vitezei, continuă să ne anime: dragoste, gelozie, demagogie, frică, ambiţii politice, duplicitate, nevoia de celălalt. Andrei şi Andreea Grosu decupează din textul clasic fragmentele care ne conduc, păstrând intactă savoarea lui Caragiale, către portretul omului contemporan. Un portret caleidoscopic, recompus din protagoniştii interpretaţi de Cezar Antal, Bogdan Cotleţ, Mihaela Trofimov, Richard Bovnoczki, Alina Berzunţeanu, Liviu Pintileasa şi Constantin Cojocaru. Actorii de la Unteatru par să lase în urmă personajele clasice, făcând ca de sub măştile lor atât de cunoscute să iasă la iveală, cu umor şi fineţe, întrebările care-i poartă, pe ei şi pe noi, spectatorii timpurilor (post)moderne. Noaptea începe cu scenografia realizată de Vladimir Turturică, potenţată de lightdesignul ingenios realizat de Dragoş Mărgineanu. Plonjat în obscuritate, spectacolul pare o meditaţie la „Noaptea“ lui Caragiale, o privire ludică şi insidioasă pe gaura cheii către un punct de fugă luminos (dar înşelător, ademenitor), un spot-light pe care personajele şi-l cedează unul altuia. Fiecare actor intră în scenă spunându-şi povestea, simplu şi solitar, într-o atmosferă de nocturnă, un duel cu sine, cu personajul, cu drama lui singuratică.
La Caragiale există o subtilă tristeţe în ironia flamboiantă, o melancolie în hohotul de râs, ca o voce secundă într-o partitură omogenă. Regizorii Andrei şi Andreea Grosu amplifică, într-un mixaj original, tocmai această voce secundă, cu subtonurile ei crepusculare. Îndoiala, frica, singurătatea, obsesia, înşelăciunea, cenzura, sentimentul de alienare. Spaţiul de joc e folosit cu ingeniozitate, fiecare personaj dând la un moment dat senzaţia că vrea să fugă, să evadeze din scena plonjată în întuneric, să scape din propria viaţă. Nu mai avem costume de epocă, ci treninguri care ne sugerează vieţi obişnuite, de „cartier“, o existenţă colectivă, multiplicată sub semnul anonimatului. Trebuie să facem un efort de distanţare, tocmai pentru a recunoaşte urmele lăsate de textul clasic în contrast cu măştile moderne pe care personajele le arborează.
Cezar Antal e un jupân Dumitrache vocal, cu multă vervă, care nu păstrează mai nimic din moliciunea personajului clasic; dimpotrivă, e încărcat de o tensiune permanentă, negativă, urmărit de bănuială, devorat de suspiciune şi îndoială. Insistă pe „onoarea lui de familist“, în treningul care-l face să semene cu un personaj de mahala. La el nu e prezentă nici o urmă de aparenţă burgheză, de cumsecădenie aşezată, potolită de vârstă. Dimpotrivă, ies la iveală cu şi mai multă stridenţă izolarea, încornorarea insului slab şi laş. Bogdan Cotleţ e un Nae Ipingescu în contrast cu Dumitrache; îi dublează „reflecţiile“, dar într-o tonalitate obiectivă, cu o anumită sobrietate, calm şi aşezat, ca un acompaniament exterior menit să pună o surdină binefăcătoare peste stridenţa interlocutorului său. Se fereşte din calea loviturilor, întărindu-şi prin asta vocaţia de pacificator al eventualelor neînţelegeri sau izbucniri furibunde. Liviu Pintileasa portretizează un Chiriac asezonat cu toate efectele ludicului. Mai mult decât eroul pasional, el e omul obişnuit care-şi arată slăbiciunile, frica – de-a se prăbuşi de pe schele şi de a fi înşelat de femeia pe care-o iubeşte. E un ins labil care încearcă din greu să-şi păstreze echilibrul, lipindu-se ca o umbră de pereţii casei. Venerabila casă a cărei „onoare“ se presupune că o apără. El e apărătorul ordinii „private“ şi „publice“, reprezentantul forţelor de ordine care-i somează pe cetăţenii reclacitranţi la „exerciţiu“. Un portret în care ridicolul iese la suprafaţă prin jocul contrastelor, aşa cum se văd fulgerele pe un cer întunecat de furtună. Limpezi sunt, ca şi aceste fulgere nocturne, tocmai fracturile care traversează personajele – liniile de forţă ale lecturii regizorale care, cu o cruzime tandră, recompun caracterele în esenţialul lor, ca într-o pictură curajoasă, expresionistă. Richard Bovnoczki e singurul care nu năvăleşte în scenă, părând mai degrabă împins înăuntru de forţele dezlănţuite de afară, aceeaşi furtună oarbă care acoperă, obnubilează, prin manifestările exterioare spectaculoase, conflictele interioare. Pare surprins de ce i se întâmplă acest Rică Venturiano, luat cu asalt de furtună şi de forţele umane pe care jocul lui şăgalnic le declanşează. Îşi spune textul iute, poezia învăţată pe de rost, dar cuvintele îl trădează, încurcă replicile, se fâstâceşte; discursul sucombă în faţa pasiunilor care, abia ele, ne arată aşa cum suntem, slabi şi nestatornici. O confundă pe Ziţa cu „onorabila“ Veta, semn că iubirea tot oarbă rămâne. Flacăra ei se consumă în aceeaşi penumbră a emoţiilor care îl împiedică să vadă limpede, tocmai el, încarnarea raţiunii, „vocea patriotului naţional“. Richard Bovnoczki îl contruieşte pe noul Rică Venturiano jucând pe aceeaşi tehnică a contrastelor, aducând la suprafaţă pulsiunile ascunse, inavuabilul, teama care coboară dincolo de limitele comicului de situaţie în profunzimile subconştientului; un subconştient bântuit de prejudecăţi şi frici, colective şi tentaculare, atingând prin efectul lor nociv nu doar un singur individ, ci o întreagă familie, comunitate, societate. E grăitoare scena din final, în care tânărul demagog îşi ţine discursul despre familie, vocea lui sunând spart în noapte; noaptea valorilor, a cuvintelor care nu mai înseamnă nimic.
Noaptea de la Unteatru e disputată cu egal aplomb de cele două ipostazieri ale femininului: Veta şi Ziţa. Nu mai avea de-a face cu făpturile ascunse sub aparenţele decenţei, ale cuminţeniei burgheze. Dimpotrivă, aici lectura regizorilor Andrei şi Andreea Grosu merge cel mai departe, tăind cu cuţitul – important element de joc în personajul Ziţei - în tiparele personajelor clasice, rearanjând trăsături şi replici în două portrete-robot ale femeii de azi.
Pe de o parte, o avem pe noua Ziţa, căreia Mihaela Trofimov îi transmite o energie aproape telurică, neşlefuită; o pasiune primitivă în care vibrează, nefiltrate, dorinţa de a iubi, groaza de a nu fi singură şi nebunia de a face orice pentru a-şi atinge scopul. Cuţitul din dotare e semnul vizibil al intransigenţei, al încăpăţânării, al egoismului care-o devorează, în gând şi acţiune. Are puţine replici, majoritatea amplificate prin strigăte războinice. Fiindcă această Ziţa declară război societăţii şi convenţiilor care-o sufocă, o condamnă. Urmărind-o, nu-ţi mai este atât de uşor s-o judeci. Râsul îţi îngheaţă pe buze, într-o întrebare fără răspuns. De cealaltă parte, o avem pe noua Veta, în care Alina Berzunţeanu aduce o extraordinară bogăţie de nuanţe. În aceeaşi tehnică a jocului din tuşe îngroşate, ea reuşeşte să păstreze un echilibru între forţă şi feminitate, între pasiune şi cuminţenie, între venalitatea soţiei care înşală şi „sfiiciunea“ amantei care vrea, cu orice preţ, să se dezvinovăţească.
Apare din spatele scenei ca o fantasmă nocturnă, vrea să şteargă semnele de pe tabla pe care Dumitrache şi Ipingescu au desenat, ca doi şcolari naivi şi conştiincioşi, parcursul „înşelăciunii“, urmele duplicităţii. În Veta se luptă pasiunea şi conştiinţa vinovată, dar în cheie inversată. Se simte vinovată faţă de Chiriac, singurul pe care-l „respectă“, unicul obiect al pasiunilor ei. Această Veta nu are nimic din aşezarea eroinei clasice, dimpotrivă, ea se expune fără menajamente, îşi descoperă egoismul şi cruzimea, concurând-o pe Ziţa, căreia nu acceptă să-i jertfească nimic. În această „noapte“ a sentimentelor, în care fiecare protagonist îşi joacă propriul ego, se văd doar stră(fulgerările) puternice ale instinctelor dezlănţuite. Veta, deşi pare animată de o dragoste puternică, e la fel de minoră în motivaţie ca şi ceilalţi, verigi egoiste în lungul lanţ al slăbiciunilor care ne vorbesc despre noi, despre umanitatea noastră. Un lanţ care nu se poate încheia fără formidabilul portret al băiatului de prăvălie, Spiridon, interpretat de Constantin Cojocaru. Din doar câteva replici leit-motiv, din câteva gesturi care uimesc prin simplitatea şi firescul lor, Constantin Cojocaru redă prin această nouă ipostaziere a lui Spiridon supunerea slugii la stăpân, frustrarea celui aflat sub călcâiul celui care are puterea să-l lovească şi să-l umilească. „Rezistenţa“ lui n-are nevoie de cuvinte, e suficientă o tuse de tutungiu înrăit ca să arate că transgresează voinţa stăpânului. Noul Spiridon un bufon inteligent şi tandru, care atinge tocmai prin simplitatea exersată profunzimile sufletului uman, ale fragilităţii în care ne recunoaştem şi care, cu atât mai mult, ne ajută să judecăm mai puţin, să avem mai multă compasiune, atunci când împărţim atât de facil lumea între „cei care conduc“ şi „cei care sunt conduşi“.
Noaptea furtunoasă de la Unteatru e luminată de fulgerele unei lecturi regizorale vii şi dinamice, care traversează ca un curent electric de înaltă tensiune un text clasic, demonstrând, printr-o incontestabilă calitate a actului artistic, puterea racordului la lumea noastră. O Noapte care ne va provoca insomnii prin forţa interogativităţii; o Noapte care, cu puţin noroc, ne va trezi din somnolenţa spirituală; şi, nu în ultimul rând, o Noapte la capătul căreia vom întrezări, odată cu zorile (şi cu luminile de la finalul spectacolului original realizat de Andrei şi Andreea Grosu), speranţa şi solidaritatea. //
