Pe aceeași temă
"Citesc inca o data despre Afacerea Dreyfus, asupra careia nu ma pot apleca fara ca inima sa imi bata mai tare" , nota in jurnalul sau Ernst Jünger la 29 aprilie 1945. "Aici, ca intr-un prototip fasonat cu grija de demoni, toate fortele epocii noastre apar la lumina zilei, fixate intr-un cristal cu multiple fatete. Procesul lui Dreyfus capata cu atat mai multa importanta cu cat istoria, in progresiunea sa, ii sporeste semnificatia." Fara sa o stie, Jünger nu scria altceva in preziua mortii lui Hitler decat Hannah Arendt in prima parte a Originilor totalitarismului, pe care incepuse sa o redacteze, cu un an in urma, pe celalalt mal al Atlanticului. Pentru acesti doi oameni, despartiti de atatea lucruri, dar care au interogat, fiecare in felul sau, originile nazismului, Afacerea Dreyfus inchidea in sine unele dintre trasaturile cele mai caracteristice ale secolului XX.
Oricat ar parea de ciudat, pana acum cateva luni nu a existat o adevarata biografie a capitanului Alfred Dreyfus, cel care a dat numele celebrului episod din Franta anilor 1894-1906. In 1991 a fost publicata in Statele Unite o istorie a familiei Dreyfus, de la Revolutia Franceza pana in 1945(1), dar aceasta nu facea decat sa sublinieze absenta unei biografii consacrate celui mai celebru dintre membrii ei.
Una dintre ideile raspandite inca din timpul vietii lui Dreyfus - acesta moare in 1935 - era ca evenimentul care ii facuse cunoscut numele in intreaga lume depasise cu mult anvergura personajului eponim. Rolul sau in propria-i reabilitare - dupa condamnarea pentru tradare - a fost minimalizat, cu atat mai mult cu cat lupta pentru revizuirea procesului trucat din 1894, condusa, printre altii, de Emile Zola, Anatole France, Gabriel Monod sau Emile Durkheim, va fi ulterior considerata drept actul de nastere al intelectualului ca personaj politic in Franta secolului XX. Un istoric francez, Marcel Thomas, a putut chiar scrie, acum patru decenii, o "istorie a afacerii Dreyfus fara Dreyfus" - L’Affaire sans Dreyfus - pentru a sublinia decalajul dintre dezastrul personal trait de capitan si mizele morale si politice ale reabilitarii sale, care au impartit societatea franceza din ultimii ani ai secolului al XIX-lea in doua tabere ostile.
Biografia* voluminoasa - 1.250 de pagini - pe care Vincent Duclert o consacra capitanului Dreyfus si care apare la 100 de ani de la incheierea oficiala a ceea ce francezii numesc "Afacerea" este o tentativa fara precedent de a lumina relatia dintre omul Alfred Dreyfus si evenimentul istoric caruia i-a dat numele. "O istorie a lui Dreyfus care sa fie, in acelasi timp, o istorie a Afacerii si a Frantei din vremea Afacerii", isi caracterizeaza demersul Vincent Duclert, care s-a facut deja cunoscut ca istoric al administratiei si justitiei franceze de la inceputurile celei de a III-a Republici pana la razboiul din Algeria.
Ceea ce frapeaza, in directa legatura cu dimensiunile cartii, este masa enorma de informatie pe care Duclert o mobilizeaza. Editor al corespondentei lui Dreyfus din perioada deportarii sale in Guyana, autorul pune la contributie, in afara de textele, publicate sau inedite, datorate capitanului insusi, documentele celor trei procese prin care acesta a trecut, dar si ale proceselor intentate altor protagonisti ai "Afacerii", printre care Emile Zola, numeroasele marturii ale diferitilor actori politici si intelectuali implicati, surse din arhivele militare privind functionarea Marelui Stat Major francez si raporturile dintre factorul militar si cel politic in Franta anilor 1890, fara a mai pomeni selectia abundenta de articole din ziarele vremii ce vine sa reaminteasca faptul ca "Afacerea Dreyfus" este unul dintre marile momente in istoria presei politice din toate timpurile. Caracterul eminamente modern al "Afacerii" - pe care il dezvaluie mecanismele politice, administrative si jurnalistice din spatele ei - este restituit cu pretul unei investigatii dintre cele mai laborioase.
Daca informatia nu a luat, in cartea lui Duclert, un aspect aluvionar, menit sa descurajeze orice tentativa de lectura integrala, aceasta se datoreaza, pe de o parte, talentului narativ exceptional al autorului si, pe de alta parte, faptului ca existenta lui Dreyfus, chiar si in aspectele ei putin spectaculoase, formeaza reperul permanent al reconstituirii istorice si coloana vertebrala a povestirii.
Pe terenul unei intime cunoasteri a functionarii institutiei militare franceze de la sfarsitul secolului al XIX-lea, Vincent Duclert reconstituie situatia ambigua a acestui tanar ofiter de artilerie, ambitios si bine notat de superiorii sai. Ascensiunea sa pana la nivelul Statului Major, pe filiera "intelectuala" a unei arme tehnice tot mai importante in conditiile razboiului modern, va sfarsi prin a deranja traditionalele metode clientelare de promovare. Dreyfus este victima tensiunilor provocate de procesul de modernizare a unei armate prinse intre reflexele si mentalitatile sale arhaice si rolul de instrument al revansei contra Germaniei pe care i-l atribuie cu frenezie societatea franceza. Cei care doreau sa se debaraseze de tanarul capitan vor profita atat de prejudecatile antisemite persistente de la varful armatei, cat si de psihoza, omniprezenta, a "spionajului prusac".
Dreyfus a cazut prada unui dublu complot: pe de o parte, cel al Statului Major si al contraspionajului militar francez care, pornind de la dovezile incomplete ale unei scurgeri de informatii catre ambasada Germaniei, al carei autor ramanea necunoscut, au confectionat un dosar ce incrimina un nevinovat; complotul presei antisemite, pe de alta parte, pentru care calitatea de evreu a "tradatorului" era ocazia visata de a intrupa fantasmele ce asociau, in paginile sale, pericolul tradarii cu ofiterii de origine evreiasca.
Duclert, care face din morala si psihologia lui Dreyfus caile catre intelegerea adevaratului sau rol de-a lungul "Afacerii", a tinut sa treaca dincolo de aparentele personajului. Acestea au favorizat, initial, in ochii multora, falsele acuzatii ce i-au fost aduse, descumpanindu-i uneori chiar pe unii dintre aparatorii sai. Aparitie adesea stangace, deservit de o voce foarte putin cazona si de dificultatea de a-si exterioriza sentimentele in public, Dreyfus ni se infatiseaza in paginile cartii drept purtatorul incapatanat al unor valori condensate in cuvantul "onoare", omniprezent atat in scrisorile adresate familiei, cat si in memoriile trimise autoritatilor. Evreu alsacian dintr-o prospera familie de industriasi, care alesese, din patriotism, cetatenia franceza dupa anexarea Alsaciei de catre Germania, in 1871, Alfred Dreyfus imbratisase cariera armelor in prelungirea acestei optiuni identitare pe care familia sa o facuse. Nimic nu l-a constrans sa devina soldat si el o va repeta atat anchetatorilor, cat si judecatorilor sai. Din acest punct de vedere, capitanul Dreyfus apare drept unul dintre reprezentantii acelei "civilizatii morale" disparute despre care vorbea François Furet pentru a explica determinarea tacuta cu care francezii in uniforma au plecat la razboi in vara lui 1914. Obsesia recastigarii onoarei pierdute il tine in viata de-a lungul celor cinci ani de detentie, impiedicandu-l sa se sinucida, in ciuda fragilitatii sale interioare, dar, mai ales, ii smulge strigatul sfidator prin care isi clameaza nevinovatia cu ocazia ceremoniei publice a degradarii sale, minutioasa executie simbolica urmarita de mii de parizieni atatati de cateva saptamani impotriva "tradatorului israelit". Acest strigat, inregistrat de ziarele vremii, va face sa se nasca primele indoieli in randurile unei prese al carei rol in istoria "Afacerii" abia incepea. Cativa ani mai tarziu, Scrisorile unui nevinovat - cele trimise de Dreyfus din Insula Diavolului sotiei sale, publicate in timp ce autorul lor era inca detinut in Guyana - vor pune sub ochii opiniei publice portretul moral al unui "soldat loial si devotat patriei sale" - cum isi spunea el insusi -, care a continuat sa lupte impotriva deznadejdii si pentru a-si obtine reabilitarea. "Nu eram decat un ofiter de artilerie pe care o tragica eroare l-a impiedicat sa isi urmeze drumul", scria capitanul Dreyfus. Vincent Duclert ne convinge insa ca Dreyfus a fost mai mult decat atat si il restituie, astfel, evenimentului istoric ce ii poarta numele. Si aceasta pentru ca lupta sa, incapatanata lui rezistenta au contat mult intr-o "afacere" la inceputul careia unii dintre cei ce vor deveni principalii aparatori ai capitanului, ca Jaurès sau Clemenceau, fusesera convinsi de vinovatia acestuia. Atunci cand isi va publica intr-un volum articolele consacrate Afacerii Dreyfus, Clemenceau va avea curajul de a pune in fruntea lor pe cel in care ceruse, in 1894, condamnarea la moarte a "tradatorului"! Trei ani mai tarziu, J’accuse…! al lui Zola era publicata in ziarul L’Aurore al aceluiasi Georges Clemenceau…
Stigmatizarea lui Dreyfus a fost un act colectiv si cvasispontan, "convertirea" la cauza lui Dreyfus a fost individuala si a cerut ani de zile pana cand o masa critica de aparatori recunoscuti a putut sa incline balanta opiniei publice si a institutiilor statului francez in favoarea celui acuzat pe nedrept. Ritmul acestei transformari dicteaza ritmul insusi al cartii lui Vincent Duclert, care ne reaminteste, la o suta de ani dupa acest episod matricial al modernitatii noastre politice, pretul pe care trebuie sa fim mereu pregatiti sa-l platim pentru a perpetua "civilizatia drepturilor omului".
*Vincent Duclert, Alfred Dreyfus. L’honneur d’un patriote, Paris, Fayard, 2006.
1. Michael Burns - A Family Affair. From the French Revolution to the Holocaust, Harper and Collins, 1991.
