O radiografie a României în anul de grație 2019

Codrut Constantinescu | 12.10.2021

Suntem dependenți de România pentru că nu reușim să ne detașăm de ea. Nu reușim defel să ne împăcăm cu ea.

Pe aceeași temă

Ne dăm seama cât de dependenți suntem de România doar atunci când o părăsim pentru o perioadă mai lungă, mai scurtă sau definitiv. Sunt destul de sigur că alte popoare nu dezvoltă aceleași raporturi atât de intens de dragoste-ură față de propria țară precum românii. Și nu am o atitudine superioară, căci la fel mi se întâmplă și mie. Suntem dependenți de România pentru că nu reușim să ne detașăm de ea. Nu reușim de fel să ne împăcăm cu ea. Purtăm zilnic un război mocnit cu ea când, de fapt, ne enervează populația ei, mai degrabă decât această suprafață geografică pe care am moștenit-o de la bunici și străbunici, fără să o merităm în mod deosebit. De regulă, nu există decât două atitudini tranșante, fie cea a celor care o iubesc (și, iubind-o, nu-i mai văd deloc defectele) nețărmurit, cu o dragoste irațională, mistică și chiar ar ucide în numele ei, cum s-a mai întâmplat în istoria noastră, fie cei care o detestă în mod deschis și care au ajuns ca în străinătate să-și nege originea și pașaportul. Felul cum își păstrează românitatea cei plecați din țară este deja o altă discuție sensibilă și amplă. Totuși, de unde această încărcătură emoțională? De ce nu reușim deloc să facem un pas în spate pentru a observa locurile unde soarta sau Dumnezeu a decis să ne ducem zilele?

Mirel Bănică este o personalitate complexă. Face parte din generația decrețeilor, care are suficient de multe amintiri despre viața în comunism, dar, în același timp, s-a bucurat și de beneficiile unei libertăți la care nici nu visam în 1990. Trăind mulți ani în ordonata Elveție, unde a studiat în francofona Genevă, această Romă magnifică a protestantismului, a obținut un doctorat pe bune la Universitatea din Geneva, continuându-și studiile la Québec , iar apoi a decis să se întoarcă în România, contribuind la viața culturală autohtonă, scriind câteva volume care au fost rapid remarcate și apreciate, atât de critica de specialitate, cât și de public. Mirel Bănică nu scrie mult, dar scrie bine, când trebuie și ce trebuie.

În ultimul său demers editorial, Mirel Bănică s-a îmbarcat într-o mai lungă călătorie prin România anului 2019, înainte de pandemia care pare a fi schimbat totul. Mirel Bănică își parcurge țara în lung și-n lat, observând-o, comparând-o, sine ira et studio, înțelegând-o cu empatie. Nu dă cu barosul.

Bucureștiul în care locuiește este absent. De ce? „În mod intenționat am ales să NU scriu despre București. Acest oraș este România alternativă sau absolută, are toate calitățile și toate defectele noastre naționale exacerbate, deformate”. Și a făcut foarte bine, căci oricum Bucureștiul este peste tot, înghite toată țara. În schimb, autorul a parcurs și a descoperit orașele mici ale României (precum Medgidia, Roman, Sebeș etc.) sau mici capitale de județ (precum Brăila, Tulcea, Slobozia, Vaslui) ori marile orașe ardelene, în plină decolare economică și identitară (Oradea, Sibiu, Cluj). Mirel Bănică expune și rețeta de succes aplicată în Ardeal de cel puțin un deceniu și care pare mai degrabă necunoscută sau puțin cunoscută în celelalte regiuni ale României. „Municipalitatea din Oradea a înțeles și urmează rețeta deja verificată în Sibiu: investiția în patrimoniu și cultură consolidează identitatea orașului, apoi atrage nu doar investiții economice, ci și oameni de calitate, tineri capabili să lucreze. (...) Pe scurt, la Oradea am avut brusc revelația geopolitică, să zicem, că orașele mari din Ardeal prezintă o capacitate reală de revigorare, merg într-o anumită direcție”. Direcția este cea către Occident, evident.

Mirel Banică este nu numai un cercetător al fenomenului religios contemporan din România, dar și un reporter, așa cum o remarca acum mult timp, în cadrul unui târg de carte, actualul ambasador al României la Paris, Luca Niculescu. Dacă ar fi existat în România un premiu la fel de prestigios precum Premiul Alberts Londres* din Franța, care îi răsplătește pe cei mai talentați reporteri francezi (care oricum au o deschidere către întreaga lume, având în vedere trecutul imperial al Republicii Franceze), cu siguranță Mirel Bănică ar fi trebuit să-l fi câștigat până acum.

Autorul mărturisește că s-a raportat la România comunistă, nici nu avea cum să nu o facă, pentru că România actuală s-a clădit pe ruinele acelei societăți comuniste, care a făcut tot posibilul să distrugă tradițiile celei pe care a prins-o în ghearele ei în 1945, atât din punct de vedere intelectual, cât și arhitectural. Un ghid turistic apărut la Editura Sport-Turism (una din oazele normalității, aprobate de cenzura PCR) din 1983, coordonat de Sebastian Bonifaciu, l-a însoțit în permanență. De altfel, pe parcursul întregii cărți, referirile la acest ghid și implicit la realitatea de dinainte de 1983 sunt dese. Nu aveau cum să lipsească interogațiile despre turismul românesc și marile lui carențe structurale. Autorul s-a cazat în principal în spații hoteliere de sorginte comunistă. „La fel ca în majoritatea hotelurilor comuniste renovate după anii 1990-2000, înăuntru domnește un aer de veșnică improvizație, penurie și bricolaj funcțional” notează undeva. În cartea lui Mirel Bănică regăsim și răspunsul tranșant la întrebarea: de ce turismul românesc se zbate atât de clar în amatorism și hoție? De ce îi este mult mai rezonabil românului să plece în Bulgaria sau Grecia? Pentru că turismul românesc este scump și oferă condiții proaste. Iar uneori te saturi. El se referă și la influența negativă a Balcanilor în Ardeal (de ce nu a trecut civilizația central-europeană Carpații, de ce doar balcanizarea a putut influența Ardealul?) „Nu știu cum facem, ce rețetă are capitalismul românesc, dar am reușit să balcanizăm tot, chiar și Ardealul turistic. Vechile hoteluri comuniste sunt fie abandonate, fie degradate, aproape de colaps. O parte au suferit îmbunătățiri care arată ca un machiaj strident pe chipul unei nonagenare”. La Băile Felix, autorul este mirat că stațiunea era plină-ochi, chiar dacă oferta turistică lăsa masiv de dorit. „Toți acceptă această degradare, aceste servicii atât de slabe, fără să se revolte, fără să clipească? (...) Lipsă de educație turistică? Suntem prea puțin pretențioși? (...) Sau pur și simplu suntem un popor rural care, la fel ca strămoșii noștri țărani, veșnic postitori din sărăcie sau motive religioase, se mulțumește cu atât de puțin?”.

Chiar dacă reporterul nostru preferă piețele agroalimentare, unde fermierii locali își vând produsele, există și o reflecție mai gravă asupra transformării consumeriste a societății românești, care la origine era una profund rurală și religioasă. „Mallul a devenit BISERICA omului modern, cu toate elementele care însoțeau altădată frecventarea unui lăcaș de cult: sociabilitate, ritualitate, regularitate, liminialitate (adică stricta separare a spațiului: ce este înăuntru și ce este afară). Iar arhitectura acestuia respiră un sacru deturnat, prin repartiția savantă a luminii, dozarea spațiului, candelabre” (notă din Iași, observând uriașul mall din centrul capitalei moldave, care totuși este integrat acceptabil în centrul orașului). Mirel Bănică nu scapă nici muzeele locale, multe dintre ele mustind a provincialism și nepăsare, puține fiind cu adevărat captivante, integrate în țesutul urban, prezente în viața comunităților, și acestea mai ales în Transilvania.

Cartea este atât de captivantă, încât îți vine să-l imiți pe autor. Să o pornești spre Călărași, Roman, Tecuci, Suceava, Mizil, Făgăraș sau Caracal, nu numai în ideea de a traversa aceste orașe, dar mai ales pentru a zăbovi două-trei zile, pentru a le înțelege, gusta și vedea cum se derulează viața oamenilor banali, care trăiesc în ele și care formează o Românie necunoscută, despre care mass-media ne informează doar când ea este implicată în vreun accident teribil auto.

Narațiunea are valoare pentru că toate generațiile care locuiesc în România, în momentul de față, se regăsesc în ea. Cele de peste 60 de ani o vor face cu nostalgia tinereții pierdute, generațiile decrețeilor, în numele nostalgiei copilăriei, vârsta de aur, iar generațiile născute după 1990 se vor regăsi în cadrele lui Mirel Bănică, pentru că și-au trăit copilăria și tinerețea (deja cineva născut în jurul lui 1990 nu prea se mai poate considera foarte tânăr, având peste 30 de ani) în cadrele stabilite de regimul comunist, printre blocuri sau în interiorul lor, în centre urbane desfigurate de furia demolatoare a regimului lui Nicolae Ceaușescu. Imaginile în mișcare oferite, chiar dacă nu te pot surprinde foarte mult, sunt construite cu migală și știință, fiind și un posibil ghid care oferă informații mai puțin cunoscute. Mirel Bănică amestecă cu știință luciditatea și patetismul, oferind o lectură antrenantă, în care, pe lângă locuri, descoperim și mulți oameni. //

* Albert Londres a fost un mare reporter francez care a trăit între 1882 și 1932 (s-a strecurat inclusiv în Petrograd în timpul Războiului Civil Rus, citindu-i perfect pe bolșevici încă din 1919). În amintirea sa a fost creat un premiu care-i poartă numele, acordat celor mai interesante reportaje scrise în limba franceză (deci laureații nu trebuie să fie neapărat francezi). Prima decernare a avut loc în 1933. Din 1985, premiul a fost împărțit în trei categorii: premiul pentru presa scrisă, pentru cartea de reportaj și pentru audio-vizual.

MIREL BĂNICĂ

Ilustrații: DAN PERJOVSCHI

Prin România. Carnete de drum

Editura Polirom, București, 2020, 320 pagini

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22