Obsesiile scriitorului nu se epuizeaza niciodata

Legat de cariera dvs. se crease o anume asteptare dat fiind faptul ca nu publicaserati de ceva timp. Cat de apasatoare a fost pentru dvs. aceasta presiune si in ce masura a determinat ea publicarea volumului Fric?
Cred ca te inseli. Dupa '89 lumea avea alte treburi decat sa astepte carti, mai ales de la autori romani. A fost o perioada proasta pentru literatura autohtona, asa ca Fric, care era gata de cativa ani buni, a trebuit sa-si faca stagiul de sertar. Vreo sapte ani, adica. Cred ca nu i-a stricat fiindca ar fi fost o tampenie sa-l arunc in lume fara o editura serioasa in spate, care sa nu-l faca uitat intr-un depozit. Cand Editura Polirom a spus da, la inceputul acestui an, piata de carte incepuse sa se stabilizeze si nu putini romani sa se plictiseasca de politica si de talk-show-uri. Era un moment propice de iesit in lume. Nu extraordinar, dar mult mai bun decat fusese pana atunci.

Cel putin pana acum, Fric a fost bine primit de critica. Va asteptati? De fapt, cat de multumit ati fost de critica in cariera dvs.?
A fost primit bine si nu. Parerile au fost impartite. Multora nu le-au placut povestirile din carte. Daniel Cristea-Enache le-a considerat "de-a dreptul pornografice". O doamna, sotia directorului revistei Luceafarul, a mers mai departe si a citit toata cartea ca pe o scriere scatologica. In aceeasi revista, cu o saptamana inainte, un tanar critic, Bogdan-Alexandru Stanescu, nu vedea nimic pornografic in carte. Pentru Dan C. Mihailescu povestirile sunt "comert ieftin" si nimic altceva. Simona Sora, in schimb, crede ca povestirile, carora le acorda o cronica speciala, sunt o incercare de desprindere a autorului de lumea cartilor anterioare, ceea ce este adevarat. Unii au scris ca n-am umor in povestiri, altii ca din contra, am "un simt al umorului foarte bine dezvoltat" (Catrinel Popa). Pana si Marian Popa, un critic literar stabilit undeva prin Germania, a catadicsit sa-mi acorde o pagina intr-o carte de interviuri recent aparuta. Marian Popa crede ca Fric este o crestomatie scrisa de un paranoic, ceea ce este magulitor, daca ma gandesc cum crestomatie vine de la chrestos - util si mathein - a invata. O "pedagogie" scrisa de un nebun, trebuie sa fie macar o carte interesanta.

Cristian Tudor Popescu a dat un interviu (v. Orizont, nr. 10 din 15 octombrie a.c.) in care isi da cu parerea si despre ultima mea carte. Zice domnia sa: "Doamne, daca asa se face o carte, eu ma las de proza. (...) In mod evident nu e nici-un continut si se afiseaza forma, provocatoare. Tot felul de imagini sexuale, scabroase, obscene, greu suportabile, care nu au nici cea mai mica justificare in economia textului. Ele sunt puse acolo cu simpla dorinta de a soca. Daca eu ii spun ca n-are nici-un Dumnezeu ce el face acolo, o sa-mi spuna ca sunt pudibond, ca sunt invechit, ca sunt comunist si reactionez cu violenta la libertatea de expresie... Nu, domnule! Oi fi eu batran, dar ce-i acolo e o prostie! Nu se face asa proza!". Imi cer scuze pentru citatul, poate, prea lung, dar e un punct de vedere al unui cititor pe care il banuiesc macar cinstit. Pe de alta parte, ce sa zic?, e imbucurator faptul ca domnul Popescu stie cum se face proza. De altfel, nu cred ca l-a banuit cineva ca ar fi vreun Monsieur Jourdain. Ceea ce ma mira este insa faptul ca un tip inteligent nu si-a pus nici o clipa problema ca poate eu nu fac proza. Poate ca am scris un lung poem si asta l-a derutat pe cititorul Popescu. De altfel n-am precizat nicaieri carui gen apartine Fric.

Ma mai intrebi cat de multumit am fost de critica. Ce sa zic? Una peste alta, am fost multumit. Cel mai tare m-au multumit criticii care n-au inteles nimic sau aproape nimic din cartile mele, chiar daca unii le-au laudat. Nepricepand ei nimic, au lasat loc altora, mai tineri, care se vor stradui sa fie macar mai destepti decat cei dinainte. Din cauza criticilor mediocri sau de-a dreptul prosti, cartile au o viata mai lunga.

Ati publicat in Deci un articol in care formulati o posibila teorie a varfului de creativitate al scriitorului care s-ar situa in jurul varstei de 30 de ani, un articol despre care ati vorbit pe larg si intr-un interviu din Dilema. Spuneati acolo ca v-ati plictisit sa scrieti ca-n tinerete, desi ati mai putea. In ce masura e Fric un nou inceput?
Nu e o teorie, ci o observatie care se bazeaza pe topul primilor o suta de scriitori, mai precis romancieri, din secolul trecut, top realizat in anul 2001 de revista Observator cultural. Mi-a atras atentia faptul ca cel mai bine cotat roman al unui scriitor era scris in jur de 30-35 de ani. Romanele scrise dupa aceasta varsta erau mai slab cotate. Sigur, exista si exceptii. Daca lasam varsta deoparte si chiar topul Observatorului, nu se poate sa nu-ti sara in ochi urmatorul fapt: dupa ce-si scrie cea mai buna carte (o consider cea mai buna prin unanimitatea parerilor critice), prozatorul (roman, dar probabil si aiurea se intampla la fel) fie nu mai scrie (cazul lui Camil Petrescu dupa Patul lui Procust; consider Un om intre oameni o comanda sociala pe care, de altfel, autorul nu a finalizat-o), fie isi imita la nesfarsit succesul, din ce in ce mai diluat (cazul Breban dupa Bunavestire). Sunt si eu in aceasta situatie. Dupa Sara (1987), Fric mi s-a parut ca nu aducea nimic nou sau aducea prea putin. Si din cauza asta a zacut atata vreme in sertar. In timpul asta am incercat sa scriu (folosind in continuare filonul erotic) altfel. Acest altfel i-a nedumerit pe critici cand nu i-a deziluzionat de-a dreptul. Nu pe toti. Simona Sora a inteles foarte bine ce cauta povestirile in volum si riscul pe care mi l-am asumat publicandu-le. Asadar, Fric (textul numit asa) nu e un inceput, ci un sfarsit.

Sunt un tip sceptic care se amageste greu

Stim ca sunt autori care isi epuizeaza obsesiile, estetic vorbind, dupa cateva carti, dar exista si autori - mai putini, e-adevarat - care fac cu fiecare carte altceva. Ce-i diferentiaza, in profunzime, pe unii de ceilalti? Scriitorului care-si epuizeaza obsesiile prin scris ce-i mai ramane de facut?
Autorii care "fac in fiecare carte altceva" nu sunt deloc putini. Obsesia lor este sa fie in pas cu moda. Chiar si Preda a cazut in capcana asta. Erau la moda romanele despre obsedantul deceniu (sintagma lansata chiar de el) asa ca, pentru a nu pierde pasul cu vremea, a scris Cel mai iubit dintre pamanteni, o carte ratata. Sunt in ea insa pagini (nu putine) extraordinare. In paginile alea Preda se intoarce la vechile lui obsesii. De exemplu, Preda a fost macinat de neputinta de a iubi (chiar daca s-a straduit sa iubeasca) opusul lui, adica femeia. Paginile in care e descris cuplul Petrini-Matilda, pagini pline de violenta si ura, il arata pe adevaratul Preda. In loc sa fi scris un roman (mai scurt) despre neputinta de a iubi, dar si despre incercarea zadarnica de a ajunge la iubire, ce face Preda? Scrie un asa-zis roman filozofic, de-un prost gust induiosator. E drept, publicul astepta o asemenea carte. Pana la urma concluzia ar fi ca nu "obsesiile se epuizeaza", ci capacitatea autorului de a le transforma in "obiect estetic".

De fapt, cat de terapeutic poate fi si scrisul? Nu cumva avem aici una dintre cele mai perverse iluzii ale scrisului: aceea ca poate salva existenta? Scrisul nu e terapeutic decat in masura in care munca are si o componenta terapeutica. Mie unul, nu stiu cum or fi altii, nu-mi place sa muncesc deoarece, vorba lui Cesare Pavese, lavorare stanca, adica munca oboseste. Nu cred, pe de alta parte, ca "scrisul poate salva existenta", decat daca imbracam existenta in "haine metafizice". Dar asta nu e treaba artistului (a scriitorului in cazul nostru). Arta poate da o forma coerenta sau nu "existentei", forma definita prin categoriile esteticii, dar de aici pana la salvare e cale lunga.

Care a fost cea mai mare dezamagire, dar si cea mai mare satisfactie pe care v-a adus-o scrisul?
Dezamagire presupune intai o amagire. Sunt un tip realist, sceptic, cateodata chiar cinic, asa ca ma amagesc greu. Nu sunt insa ferit total de o asemenea intamplare.

Tinerii poeti seamana prea mult intre ei

Stiu ca ii urmariti si pe tinerii scriitori, despre care insa nu aveti o parere prea magulitoare. Ati spus ca n-au cultura, ca nu citesc si ca din cauza asta seamana intre ei. Mai mult, ca sunt extrem de orgoliosi si ca isi doresc cu ardoare "puterea". De unde aceasta atitudine?
Este adevarat ca am spus despre tineri ca nu prea citesc, dar departe de mine de a generaliza cele cateva cazuri pe care le-am intalnit. Uite, sa-ti dau un exemplu: am colaborat timp de un an si ceva cu o domnisoara absolventa de filologie si am constatat ca nu citise aproape deloc literatura romana. Nu m-ar fi deranjat, dar domnisoara in cauza visa sa ajunga scriitor roman.

Am mai afirmat ca poetii tineri de astazi seamana prin ceea ce scriu pana la nonidentificare. De parca ar exista un duh al poeziei care i-a fecundat identic pe toti. Rar am descoperit o voce distincta, care sa anunte un mare poet. Ai senzatia citindu-i ca sunt autori anonimi inhamati la producerea unei cantitati de substanta poetica, nici foarte buna, nici foarte rea. Nu stiu daca am dreptate, dar cred ca lipsa de cultura si spiritul de imitatie i-au condus la aceasta uniformizare. Sunt sigur insa ca pana la urma cateva voci se vor desprinde din aceasta nebuloasa poetica.

De ce credeti ca avem in continuare mult mai multi poeti tineri decat prozatori? Se poate spune ca tinerii scriitori sunt cam lenesi si destul de lipsiti de ambitii?
Ar trebui sa-ti raspunzi singur la aceasta intrebare. Insa am si eu un raspuns, daca vrei neaparat. O poezie are ca punct de plecare afectul. Inteleg prin afect ceea ce este definit in psihologie ca "subiectivitate a unei stari psihice elementare, neanalizabila, vaga sau definita, dureroasa sau placuta, care se poate exprima masiv sau sub forma unei nuante, a unei tonalitati". Sigur, poezia nu se rezuma numai la afect, dar ea poate ramane in acest stadiu. Daca am dreptate se poate afirma ca omul (nu numai romanul) este nascut poet. Pe cand proza presupune efortul de a organiza (mai mult sau mai putin reusit artistic) o cantitate imensa de informatii din toate domeniile (sau macar din cateva) cunoasterii omenesti. In timp ce poezia poate renunta la gramatica si, implicit, la orice logica, proza nu. Ba si mai mult, poezia isi poate inventa o limba proprie, alta decat cele cunoscute. Nina Cassian a inventat si a scris poezie in limba sparga. O limba care aduce, dar doar atat, cu romana: "Au inmorit drumatice miloave/sub rocul catinat de niturasi/Atatia venizei de bori margasi.../Atatea alne stramatand estrave..." E greu de presupus ca are vreun rost sa scrii un roman in limba sparga. Nu cred neaparat ca poetii sunt lenesi, dar cu ajutorul poeziei te afirmi mai rapid, cu un efort mai mic. Si, cum spuneam, munca oboseste.

Inca astept schimbarea canonului literar

In Academia Catavencu scrieti o rubrica destul de acida la adresa celor care conduc cultura romana si, in general, la ceea ce se intampla in spatiul cultural romanesc. Ce va mai motiveaza, nu aveti sentimentul zadarniciei?
Asa-i! Dar rubrica are o poveste mai lunga. Pana in '89 nu aveai voie sa publici ceva care sa aiba macar o legatura vaga cu adevarul. Ma refer la ziaristica, evident. Pana si datele meteo erau schimbate in functie de umorile de partid si de stat. Dupa revolutie, multi scriitori s-au indreptat spre publicistica, un domeniu in care nu-si incercasera inca talentul. Nu trebuie minimalizata opera publicistica a unui scriitor, chiar daca publicistica este considerata un gen minor si usor perisabil. Este si asa, dar daca un articol de ziar este semnat de Eminescu, Caragiale, Arghezi, Camil Petrescu, Eugen Ionescu... genul capata o dimensiune noua. Sigur, nu toti suntem la inaltimea celor citati, dar daca macar unul dintre noi va continua lista celor mari, nu e nici un pacat ca scriitorii isi pierd vremea si cu asa ceva. Pe de alta parte, multi scriitori, nu conteaza daca mari sau mici, au trait si traiesc din jurnalistica. Sunt si eu unul dintre ei. Sincer vorbind, unul dintre motivele care ma mana in lupta este leafa.

Ce v-ati fi asteptat sa se schimbe fundamental in literatura romana dupa 1989 si nu s-a intamplat?
Ma asteptam eu la mai multe. De exemplu, schimbarea canonului literar sa se produca mai rapid. Din pacate, criticii care ar fi trebuit sa se inhame la treaba asta n-au facut-o sau au facut-o superficial. O sa ma opresc numai la doua nume, Eugen Simion si Nicolae Manolescu. Primul a refuzat sa-si revizuiasca Scriitori romani de azi, considerand ca lucrurile sunt batute in cuie si ca orice revizuire este un atentat la literatura romana. Cum domnia sa are o influenta enorma printre profesorii de liceu, iti dai seama ce haloimis e in capul bietilor elevi. Al doilea, Nicolae Manolescu, si-a strans o parte din articole in trei volume dar, oricat de harnic a fost, n-a putut scrie chiar despre toate cartile importante. Lista lui Manolescu e inevitabil lacunara. Si nu numai lacunara, ea poate crea si confuzii in mintea unui cititor neavizat. In volumul intai, de exemplu, lui Gellu Naum, un poet foarte important, i se acorda un spatiu aproape egal cu cel pe care il primeste "poetul" Stefan Banulescu. Nu e vina autorului, dar asta e situatia. Despre manualele alternative nu mai discut, ca ma enervez de pomana.

Va cunoasteti cititorii tineri?
Nu prea, din pacate. Am avut totusi o surpriza. Un tanar, putin peste 20 de ani, student la Electronica, mi-a spus ca mi-a citit ultima carte si chiar a discutat despre ea cu prietenii lui. Nu le-a placut excesul stilistic din textul numit Fric, dar in schimb povestirile le-au placut foarte tare. Exact invers decat majoritatea criticilor care au scris despre carte.

Daca pestisorul de aur v-ar putea corecta trei lucruri din trecut, legate de scris, care ar fi acelea?
Constat ca am ajuns la a treisprezecea intrebare. Nu sunt superstitios si nu cred in pestisorii de aur. Orice modificare a trecutului, fie el numai literar, ar modifica prezentul si nu stiu daca in bine. Asa ca ma simt obligat sa las zarurile cum au cazut.

Interviu realizat de Marius Chivu