Ordinea mondială americană

Lumea clădită de America, volumul lui Robert Kagan,are de oferit şi un avertisment pentru publicul autohton, mai ales dacă ţinem cont de înclinaţia, veche şi adâncă, a elitelor româneşti pentru imitaţia facilă şi necritică a modelelor şi a modelor de oriunde.

Lumea clădită de America este o ple­doa­rie, concisă şi bine argumentată, în fa­voa­rea prezervării supremaţiei Statelor Unite ale Americii în sistemul global. Autorul ei, Robert Kagan, este unul din­tre cei mai importanţi re­prezentanţi ai aşa-nu­mi­tului curent neo­conser­va­tor, deşi preferă să se des­crie, cu o sintagmă la fel de ambiguă, drept un liberal intervenţionist: fost func­ţionar public la De­par­ta­mentul de Stat; consilier al mai multor politicieni ame­ricani, printre care se nu­mără şi candidaţi la Casa Albă; în sfârşit, comentator şi analist de politică externă asociat cu câteva dintre cele mai influente think tank-uri şi publicaţii americane. În contextul românesc, cartea joacă mai de­grabă rolul de introducere utilă la cele mai fierbinţi dezbateri în materie de re­laţii internaţionale, care, în cursul ulti­me­le două decenii şi jumătate, au ţinut şi ţin capul de afiş în mediile politice şi in­te­lectuale de peste Atlantic.

Argumentul central al lui Ka­gan în apărarea su­premaţiei americane constă, în mod tacit, într-o reformulare, ex­tindere şi aducere la zi in­te­ligentă a aşa-numitei teorii a stabilităţii he­gemonice, asociată îndeosebi cu numele economistului american Charles P. Kindle­berger, arhitectul Planului Marshall, de du­pă război, privind redresarea econo­mi­că a Europei Occidentale. Conform acestei teorii (dezvoltată şi criticată de o suită în­treagă de teoreticieni ai relaţiilor interna­ţionale), sistemul politic şi economic in­ternaţional are cele mai mari şanse de a fi stabil, adică paşnic, atunci când un singur actor sau stat deţine resurse de putere (mi­litare, economice, ideologic-culturale) su­perioare celor deţinute de celelalte state com­ponente şi, prin urmare, acesta are ca­pacitatea de a defini şi de a impune re­gu­lile sistemului. În epoca actuală, Statele Unite ale Americii reprezintă statul-he­ge­mon în sistemul internaţional, iar rolul jucat de SUA în lume, de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi până astăzi, a fost unul preponderent pozitiv, susţine Kagan, caracterizându-se prin pro­mo­va­rea libertăţii democratice, a schimbului liber şi a prosperităţii crescânde şi, nu în ul­timul rând, prin absenţa unor conflicte militare de amploare. În consecinţă, îşi con­tinuă Kagan argumentul (care îi vi­zea­ză în fond pe susţinătorii americani ai unei politici externe nonintervenţioniste şi mai ales pe criticii americani şi nona­mericani ai politicii externe interven­ţio­niste a Statelor Unite), SUA poate şi tre­buie să îşi asume în mod conştient acest rol dominant în sistemul internaţional pen­tru „un nou secol american“, ca să re­lu­ăm deviza unei organizaţii neocon­ser­va­toare cu care este asociat autorul, deoa­re­ce o lume multipolară, bazată pe echili­brul dintre puteri şi eventuale sfere re­gio­nale de influenţă, aşa cum doresc China şi alte puteri emergente, Rusia şi chiar o parte dintre ţările europene occidentale, este o lume mult mai nesigură şi mai pu­ţin democratică.

ROBERT KAGAN - Lumea clădită de America (Traducere de S.G. Drăgan, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015)

Forţa persuasivă a cărţii lui Kagan derivă, însă, nu atât din afirmarea triumfalistă şi autogratificantă a „valorilor americane“ cu care SUA – ţara făgăduinţei primită de di­zidenţii puritani refugiaţi din coruptele „tiranii“ ale Europei – au binecuvântat apoi lumea, cât din re­cu­noaşterea caracterului am­bivalent şi semimitologic al Statelor Unite şi al politicii sale, fapt ce constituie, în opinia autorului, un avan­taj şi totodată un deza­van­taj în exercitarea rolului său de superputere: „În mi­tologia lor naţională, sub­jugarea treptată, timp de două secole, a con­tinen­tului nord-american, regiune locuită de spanioli, francezi şi ruşi, ca şi de o în­treagă serie de popoare indigene, nu a fost cucerire, ci colonizare paşnică a unor ţinuturi de frontieră nelocuite. Să ne amintim mult citata remarcă a lui John Quincy Adams cum că americanii nu se duc «peste mări şi ţări în căutare de monştri pe care să-i nimicească». Da­că cineva le atrage atenţia că, de multe ori, tocmai asta au făcut, se vor prezenta drept «şerifi care-şi fac slujba în silă», stând tolăniţi cu picioarele pe masă şi citind ziarul, până când vreo bandă de haidamaci – japonezii imperialişti, na­ziş­tii, comuniştii sovietici sau jihadiştii isla­mici – năvăleşte în oraş, silindu-i să-şi ia puşca din rastel“ (pp. 15-16). Această ambivalenţă şi inconsecvenţă a politicii Sta­telor Unite nu priveşte doar valorile afirmate ori doar politica expansionistă şi colonială din secolul XIX şi de la începutul secolului XX (oricum, atenuată de autor prin remarca că, la Washington, nu a existat niciodată un Minister oficial al Coloniilor şi prin absenţa oricărei referinţe la războiul cu Mexicul din 1848, în urma că­ruia SUA au anexat 55% din teritoriul sta­tului vecin!), ci caracterizează în egală măsură angajarea Statelor Unite de partea promovării libertăţii, a comerţului liber sau a democraţiei în lume. Asta admite şi Kagan, atunci când menţionează faptul că guvernul american s-a opus politicii bri­tanice de interzicere a comerţul cu sclavi şi, mai apoi, a sclaviei înseşi în prima ju­mă­tate a secolului XIX; că acesta a dus o po­litică economică protecţionistă la sfâr­şitul secolului XIX; şi că a susţinut ad-hoc şi în funcţie de interesele proprii o serie întreagă de regimuri politice antidemo­cra­tice în lume, pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului XX, ba chiar a şi in­tervenit direct pentru a aduce la putere câteva dintre ele. În sfârşit, deşi Statele Uni­te se declară ataşate principiului multi­lateralismului şi edificării unor norme de drept şi instituţii internaţionale, guvernul şi publicul american, asemenea altor mari puteri din trecut sau din prezent, nu sunt în realitate dispuse să îşi vadă libertatea de acţiune îngrădită sau şantajată, nici de norme morale absolute sau de state aliate, nici de state mai slabe sau adversare care ar profita de pe urma acestora, după cum o demonstrează renunţarea unilaterală la eta­lonul dolar-aur din Acordul de la Bret­ton Woods, în 1971, problema statu­tului „combatanţilor inamici“ de la baza Guan­ta­namo sau relaţia selectivă cu organis­mele Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Bineînţeles, Kagan are dreptate când afirmă că, în ciuda pă­catelor sale, dominaţia SUA a sis­temului internaţional se bu­cu­ră de o largă acceptare şi tole­rare în rândul multor actori statali şi la nivelul unei bune părţi a opiniei publice internaţionale, ba chiar de o încurajare şi chiar de o legitimare a acesteia prin inter­mediul unor alianţe permanente şi acor­duri diplomatice formale, o situaţie care este fără precedent în istoria relaţiilor in­ter­naţionale, o veritabilă anomalie, după cum chiar el o califică: „De regulă, o ţară fie posedă o mare putere, dar se bucură de o scăzută acceptare internaţională pen­tru folosirea ei, fie se bucură de o lar­gă acceptare internaţională pentru folo­sirea forţei, dar această forţă este relativ slabă. Şi lucrul acesta este lesne de în­ţe­les. De ce le-ar încuraja naţiunile mai slabe pe cele mai tari să-şi folosească puterea?“ (pp. 69-70). Explicaţia pe care o oferă Kagan pentru această anomalie ţi­ne doar parţial de puterea soft, conform unei sintagme introduse de Joseph S. Nye, adică de puterea ideologico-culturală exer­ci­tată de SUA în sistemul internaţional, şi mai mult de geografie: „Statele Unite sunt, în termeni geopolitici, o insulă în­de­păr­tată, la mii de kilometri de centrele com­petiţiei dintre marile puteri“ (p. 73), iar multe state din Europa, Asia şi Ori­entul Mij­lociu, preocupate mai degrabă de in­ten­ţiile şi disputele cu propriii vecini, sprijină puterea dominantă americană pur şi sim­plu din interes, pentru că s-ar putea să ai­bă nevoie de ea în viitor. În loc ca pu­terile mai mici să se coalizeze împotriva SUA, pen­tru a contrabalansa ra­por­tul de forţe, aşa cum s-a întâmplat în Eu­ropa se­colului al XVII-lea cu Marea Coa­liţie îm­po­triva Fran­ţei lui Ludovic al XIV-lea, he­ge­monia ame­ri­cană este dorită, pentru că ea con­cor­dă în mare cu interesele acestor puteri mai mici, le permite să beneficieze eco­no­mic de pe urma menţinerii co­mer­ţului in­ternaţional relativ liber şi le oferă o anu­mi­tă au­to­nomie în exercitarea pu­terii proprii.

Două sunt, în fond, consideraţiile teo­re­tice pe care, dincolo de un ataşament re­primat la ideea excepţionalismului ame­rican, Robert Kagan le aduce împotriva vi­ziunii unui sistem internaţional multi­po­lar, întrevăzut de alţi autori americani sau nonamericani, în opinia cărora acesta ar funcţiona, grosso modo, la fel ca actualul sistem internaţional, în care SUA au un rol dominant, şi ele justifică întru totul ca­racterul dublu, surprins de apelativele ne­o­conservator sau, mai nou, liberalism in­tervenţionist, al perspectivei intelectuale pe care o adoptă: 1) ideea că ideologia sta­telor dominante ale sistemului, valorile, normele şi instituţiile lor interne nu doar că influenţează comportamentul extern al acestora, dar, printr-un proces divers de contagiune, ea duce la modificarea re­gi­mu­rilor politice interne ale unor state mai slabe, ceea ce poate reversa tendinţa de creş­tere a numărului de state democratice în lume, în cazul în care una, două sau mai multe puteri dominante ar fi auto­cra­tice, cum este cazul Chinei sau Rusiei în prezent; 2) ideea că sistemele inter­na­ţio­nale multipolare sunt inerent instabile, de­oarece ele sunt bazate pe echilibrul de pu­tere, iar echilibrul de putere nu poate fi men­ţinut decât printr-o stare competitivă de încordare şi de tensiune, care poate oricând degenera în conflict deschis, acolo unde se intersectează interesele a două sau mai multe mari puteri; în plus, echi­librul de putere forţează marile puteri să fie mult mai constrângătoare, de teama re­percusiunilor, cu marja de libertate de ca­re pot dispune puterile mai mici.

Din punct de vedere al primei consideraţii de la baza cons­trucţiei argumentative a lui Ro­bert Kagan, Lumea clădită de America – scrisă pentru a li­niş­ti temerile privind declinul SUA, pe fon­dul ascensiunii eco­no­mice a Chinei şi al crizei economice care a afectat puternic am­bele maluri ale Atlan­ti­cu­lui – are de ofe­rit şi un avertisment pen­tru publicul au­tohton, mai ales dacă ţinem cont de în­clinaţia, veche şi adâncă, a elitelor româ­neşti pentru imitaţia facilă şi necritică a modelelor şi a modelor de oriunde.