Pe aceeași temă
Un bancher ușor contrariat că nu o mai conduce la orgasm. Care vine drept de la aeroport cu un buchet bogat și-o erecție pe măsură. Și care nu și-ar părăsi în veci extraordinara soție. Un mai tânăr actor cam bețiv, îngrijorat de rutină, care regretă noaptea sfârșită-n pat. Și care nu-i capabil să-și anunțe soția de inima lui secătuită. Un coleg de breaslă gelos care-o îndeamnă să-și dea din când în când drumul, fără a mai ține cont de sentimente. Și care-i bârfește cu succes iubiții. Un fost soț deja afectat în ale amorului. Și care profită de cotutela fetiței pentru a mai împărți ocazional patul. Un misterios partener de dans, tandru și viril, dar nu prea adaptabil. Un vecin cam caraghios, flecar și răbdător. Un alt coleg, mai delicat, dar ezitant.
Imagine din filmul „Un beau soleil intérieur / Lumina dinăuntru „ (r. Claire Denis)
Aceasta-i oferta pentru Isabelle, care, inevitabil, bocește mult sous le ciel de Paris în filmul Un beau soleil intérieur / Lumina dinăuntru (r. Claire Denis). Artistă quinquagenară, vulnerabilitatea erotică o pune în situații mai degrabă dureroase. Bărbații nu lipsesc din preajmă, dar criza ei pare fără sfârșit. Dacă tinerii ar ști și bătrânii ar putea – nu acest proverb i se potrivește năbădăioasei parizience. Nu e nici pe departe trecută, în schimb, continuul glisaj o arată departe de virtuțile maturității. La o privire mai atentă, eșecul ei pare previzibil. Datorat nu doar meschinăriei masculine – indiscutabile –, ci și inadecvării afective. Vârsta are un rol, dar nu decisiv. E pripită și ușor provocatoare, dorește (derutant) să fie contrazisă, are resurse masochiste, e invidioasă pe orgasmele altora și caută confirmări improprii, dacă nu fanteziste. Sigur, cu ceva timp înainte, era privită mai des drept o partidă bună de mai multă investiție, iar ea era mai puțin disperată. Viața care a trecut a schimbat vestmintele sufletului, dar poate mult mai puțin structura acestuia. Astfel încât ceea ce trăiește acum denotă nu atât un impas circumstanțial, cât o insidioasă problemă de mai veche datare, pe care acutele derute ale vârstei au scos-o brutal la lumină. Pe urmele satisfacției erotice, lunecăm de zor ca pe patinoar. Uneori ne izbim dureros, alteori doar caraghios. Dar climatul general pare unul de frenetică distracție, întreținută de repetatele trânte. Pentru a ne scoate de pe gheață, romantismul introduce contrapunctul obstacolului, care conferă tragicului un alt aspect decât cel derizoriu al nestatorniciei de bâlci. Obstacolul poate fi de diverse naturi: familii învrăjbite, un soț legitim, o maladie prematură, un război, un monstru răuvoitor. Dar ce s-ar fi întâmplat ulterior, dacă acesta n-ar fi compromis viitorul? Cum ar fi trăit Romeo și Julieta împreună până la adânci bătrâneți? O mare iubire e mai la îndemână decât una de durată. Repetat umilită, Isabelle (Juliette Binoche) pare a valoriza deja, în ciuda incoerenței sale, a doua categorie. Care vizează să depășească contradicțiile cu care tinerețea se putea încă făli, deși riscau să erodeze, mai devreme sau mai târziu, orice cuplu. Pentru a face un salt de calitate, trebuie ieșit din stricta erotică – o asceză nu la îndemâna oricui.
Isabelle, acum pe gheață, lunecând în toate direcțiile și în toate posturile, s-a confruntat, neîndoielnic, mai de demult cu dorințe contradictorii. Acum pare mai puțin pretențioasă – în joc e și capacitatea ei exemplară de a se autoamăgi –, dar e vorba mai mult de retrageri tactice. Răbufnirile o readuc pe adevăratul ring, dând la o parte conflictele de duzină – își dă seama, de pildă, că nu poate nădăjdui la infinit în orgasmul masochist, cu gândul doar la cât de nemernic e partenerul. Are încă gusturi romantice – îi plac învăluirile unui dansator galant, deși nu va suporta mult excesul de mister. Are încă accese (atenuate) de gelozie – nu pe soțiile înșelate, ci pe trecutul îndepărtat al unui fost iubit. Vrea naturalețe în pat, deși mai mult decât un criteriu de autenticitate vizează controlul. Nu-i displace multiplicitatea, deși poate fi doar o asigurare suplimentară împotriva singurătății. Nu ezită uneori să forțeze (cam isteric) nota, chiar dacă ar putea intui, măcar din experiență, urmările. Nu (mai) visează să le schimbe viața bărbaților, dar nu se mulțumește nici cu un rol minor. În orice caz, ar fi meritat să ajungă nu la un ghicitor, ci la un psiholog bun – care s-o fi citit măcar pe Karen Horney, pentru a-i explica că frenezia ei sexuală cam sterilă ascunde serioase carențe afective. Pe de altă parte, ghicitorul – un Depardieu ireproșabil, într-un rol episodic – rezumă perfect duhul tribulațiilor ei. Nu mai există, în fond, vreo logică în haoticele sale mișcări, iar speculațiile asupra acestora sunt doar mistificări grosolane, cel mult sedative – perspectiva unei minunate lumini interioare ne ia ochii în așa beznă. O combinație de naivitate (disperată) – din partea ei – și meschinărie profitoare – din partea celorlalți. N-o s-o sfâșie nimeni, dar or s-o ciugulească mulți.
Alții par mai norocoși. De pildă, distinsul domn Woodcock, un elegant croitor (de lux) de pe vremuri, în Phantom Thread / Firul fantomă (r. Paul Thomas Anderson, Oscar pentru costume). Succesului în afaceri nu-i corespunde, în schimb, cel amoros, chiar după o lungă experiență de viață. De fapt, e o chestiune de interpretare: tinerele, integrate palatului-atelier pentru perioade nu prea îndelungi, se succed frenetic. Dar burlacul împătimit mai întâi le sortește unui rol (ultra)discret, apoi le face vânt. Ce-i lipsește e, totuși, o mireasă. Contează prea puțin părul său cărunt: e chipeș și bogat, nu-i e greu să seducă încântătoare chelnerițe de țară. Mai ales că deja a pus mâna, pentru a le îmbrăca, pe destule prințese și aristocrate – să nu nesocotim patosul concurenței.
Imagine din filmul „Phantom Thread / Firul fantomă” (r. Paul Thomas Anderson, Oscar pentru costume)
În astfel de condiții, accentuate de o pedanterie proverbială de artizan, cuplul e extrem de dezechilibrat. Tânăra Alma, care-i va veni de hac (seducătorului care se pregătea s-o abandoneze), mai întâi dă greș – metodele ei sunt prea banale. Va apela, în disperare de cauză, la un fel de bondage cu aromă campestră: omleta cu ciuperci. Otrăvitoare, dar nu într-o doză letală. Scurtele episoade morbide se vor succeda cu regularitate erotică – suscită nu doar dependență, ci și o nouă filosofie. El își cedează din când în când vigoarea (tomnatecă), ca și cum cusăturilor sale atente și metodice – cu riscul de-a încorseta vitalitatea – le corespunde un salutar contrapunct: unele mai trebuie și desfăcute. Din când în când, firul fantomă poate fi tăiat – o metodă de echivalat cu prelevările de sânge la care recurgea pe vremuri (hazardat) medicina. Dar dacă distinsul domn Woodcock n-ar fi avut o nebănuită coardă masochistă, iar omleta ar fi rămas în farfurie?
Succesul Almei a depins de prospețimea ei tinerească și de creativitatea ei gastronomică. Cel al Elisei a decurs un pic diferit în The Shape of Water / Forma apei (r. Guillermo del Toro, câştigător a patru Premii Oscar, printre care Cel mai bun film). Ce-i drept, și ea își seduce partenerul cu ouă – fierte, de data aceasta, și neotrăvite –, dar efortul ei e mai serios. Frumoasa – o umilă femeie de serviciu nu tocmai curtată, dovadă și metodica ei masturbare cotidiană – își va salva Bestia de amenințarea unei civilizații trufașe, dar aceasta, la rândul ei, îi va risipi blestemul de a trăi în afara apei, adevăratul paradis erotic. Pasiunea satiric-tandră pentru anii ’50 americani nu l-a cuprins recent doar pe Guillermo del Toro – i-a inspirat și pe frații Coen, de pildă, în Hail, Caesar!. Unele tușe sunt comune: isteria – justificată, am fi zis noi, de dincoace de Cortina de Fier – anticomunistă, pasiunea pentru musical și coregrafii exuberante, pentru kolossal hollywoodian, bunăstarea postbelică. Forma apei adaugă mai caustic: rasism, homofobie, belicism, marketing înainte de toate, publicitate deșănțată, gust de fast-food, spectrul concedierii. Colonelul întruchipează o Americă detestabilă, cocoțată în rol de jandarm al lumii, crudă și intolerantă, plină de sine (și de limuzine și electrocasnice), supunând știința (și chiar arta) războiului și profitului. Dar miza e un basm, nu un denunț ideologic. În care există izbăvire și pentru femei singure și invizibile – în locul Sburătorului, Amfibiul, pentru care merită să inunzi lumea ori cel puțin apartamentul. De altfel, apa joacă de la început un rol afrodisiac – ritualul masturbării are loc în cadă, iar ouăle (cu potențial de seducție) se pregătesc tacticos tot prin imersie.
Imagine din filmul „The Shape of Water / Forma apei” (r. Guillermo del Toro, câştigător a patru Premii Oscar, printre care Cel mai bun film)
Noul romantism presupune, ca și cel vechi, o retragere în spații naturale mai puțin invadate de răutățile civilizației. Dar Bestia nu e doar mai tandră – cu femeile mai mult decât cu pisicile – și știe să prețuiască ceea ce oamenii ignoră, ci are și virtuți taumaturgice. De pildă, reduce calviția inhibantă a unui bătrân sortit meșelor. Păcat că trebuie să se retragă în adâncul apelor – nedemni, oamenii rămân cu cheliile lor. Dă (cu greu) lovitura de grație unui monstru, dar ne lasă pradă, pe pământ, tuturor celorlalți. Cel puțin până când un semen de-al lui nu va isca, din nou, dragostea unui semen de-al noatru. În această perspectivă, șansa cuplului e mezalianța speciilor. Dacă vrem ca o relație să țină, să-i evităm pe cei prea asemănători – în fond, singurul căruia Frumoasa cea umilă îi mai trezește interesul erotic e monstrul.
În orice caz, America e ca și Moscova din memorabila melodramă sovietică – nu crede în lacrimi (1980, r. Vladimir Menşov). Cu alte cuvinte, după eșecuri sentimentale și umilințe, Katia își găsea, chiar și tardiv, bărbatul pe măsură. Între timp urcase scara socială de la statutul de muncitoare la cel de directoare de fabrică – un mesaj clar despre oportunitățile de carieră asigurate de regim. Americanii, care stau mai bine cu efectele speciale și fabrica de vise, oferă oportunități cu nuanțe fantastice. De o virilitate tăinuită, dar redutabilă. Iar lumea veche intră la apă – poate și de-atâta plâns. Deși, ca să fim sinceri, nu toți dincoace de ocean au fost așa bocitori. De pildă, Churchill – pe care The Darkest Day / Ziua decisivă (r. Joe Wright) ni-l prezintă mai degrabă ca tandru familist –, într-atât de preocupat de susceptibilitățile aliaților la începutul războiului, încât și-a repatriat personal fosta amantă pentru a evita un scandal printre puritanii Americii. Lui Doris – căreia un amic îi recomandase să scrie o carte autobiografică cu titlul: Around the World in 80 Beds –, încurcată între timp și cu fiul lui, purcelușul Winston i-ar fi declarat după o noapte împreună: „ai fi în stare să învii și un cadavru“.