Perspectiva germană asupra iadului de la Stalingrad

Cu atât mai mult, lectura punctului de vedere german oferă o mică piesă din acest puzzle. Colecția de mărturii culese de Reinhold Busch nu este una care se vrea a fi apologetică la adresa ideologiei sau regimului național-socialist sau a lui Hitler (interzise în mod legal în Germania), ci este punctul de vedere al militarilor simpli, care au fost carnea de tun a celui de al Doilea Război Mondial și pe care nimeni nu-i întreabă nimic. Au fost și destui germani (mai ales cei de confesiune catolică) care nu au fost neapărat entuziasmați de aventura războinică sinucigașă în care a aruncat Hitler Germania. Faptul că nu s-au opus mai virulent este o altă discuție, dar să nu aruncăm cu piatra. Câți români s-au împotrivit unui alt regim totalitar, cel comunist, mai ales în anii 1980? Foarte, foarte puțini. Chiar dacă existau milioane de români care-l detestau, în străfundul inimii.

Mărturiile oferite cititorilor sunt cutremurătoare și destul de greu de parcurs, pentru că oferă o perspectivă amplă a ceea ce s-a întâmplat în zona Stalingradului. Vorbim despre detaliile unei încleștări pe viață și pe moarte, care de regulă nu au ce căuta în tratatele de istorie academică și care recompun cu minuție un tablou teribil.

Această adevărată colecție de mărturii urmează o secvențiere logică și cronologică, în care pot fi amplasate experiențele militarilor supraviețuitori ai dramei de la Stalingrad (dacă nu ar fi trăit, nu ar fi apucat să-și spună povestea). Relatările cuprinse în volum pot fi încadrate în mai multe capitole.

1. Marșul victorios până în suburbiile orașului Stalingrad.

2. Luptele nemiloase din interior, până în momentul spargerii frontului Armatelor 3 și 4 românești din 19-20 noiembrie 1942. „Când era liniște, deasupra orașului atârnau nori mari de fum; aerul era plin de mirosul de ars și de duhoarea putrefacției” (Josef Goblirsch)

3. Contraofensiva sovietică, așa cum a fost surprinsă și resimțită de fiecare supraviețuitor și viața extrem de grea din încercuire, timp de mai bine de două luni. De la speranța falsă care a fost inculcată (Hitler nu avea să abandoneze o întreagă armată germană) până la disperare, atunci când era evident ca Führerul îi abandonase cu bună-știință. „Vântul de stepă sufla înghețat în împrejurimile Stalingradului. Biciuia cu zăpada înghețată fețele pustiite ale soldaților care deja nu mai arătau ca niște oameni. Era dimineața de 23 ianuarie 1943. O mare armată germană era pe moarte. Pentru mulțimea de soldați care se clătinau pe picioare, zdrențăroși și slăbiți, nu mai exista salvare.” (Friederich Wilhelm Klemm) „Plini de păduchi și de murdărie, trăiam ca niște șobolani în găurile noastre, mai rău decât oamenii din Epoca de Piatră. Principala noastră ocupație era să strivim păduchii cei mai mari. După ce am strivit o sută de gângănii într-o mânecă a vestonului, am renunțat să mai număr (...) Numai cei cu nervii tari puteau supraviețui. Unii au dezertat împinși de panică, de foame, de disperare. Poate credeau că în felul acesta pot scăpa din încercuire. Erau prinși și împușcați sau obligați să curețe câmpurile de mine, împreună cu compania de pedeapsă”(Arthur Kruger).

Un alt aspect important este (4.) evadarea sau salvarea din încercuire (cei mai mulți supraviețuitori au reușit să se salveze înainte de lichidarea ei, sunt puține mărturii ale celor care au căzut prizonieri, din motive evidente, din 90.000 de militari germani care s-au predat s-au mai întors numai 6.000).

5. Luptele din interiorul încercuirii, suferințele militarilor, foamea. Speranța de a fi evacuat de către avioanele Luftwaffe, cele care ar fi trebuit să asigure munițiile și alimentele pentru 300.000 de oameni, așa cum se angajase în fața lui Hitler chiar Goering. Dacă în primele săptămâni germanii au reușit să păstreze controlul câtorva mici aerodromuri, în ianuarie deja nu mai exista nicio posibilitate de a primi ajutor. Avioanele germane erau silite să parașuteze containerele cu mâncare și muniții care de cele mai multe ori cădeau în liniile sovietice. În plus, multe avioane au fost doborâte de artileria antiaeriană sovietică. Totuși, au existat multe gesturi eroice ale aviatorilor germani care au reușit să scoată din încercuire un număr mare de răniți (aproximativ 25.000 de militari, care astfel au fost salvați, cel puțin pe moment, căci după recuperare, unii au revenit pe front).

În ciuda superiorității zdrobitoare a Armatei Roșii, germanii au rezistat cât au putut. „Pe atunci se cerea imposibilul de la fiecare om. Nimeni nu se gândea la inutilitatea întregii acțiuni. Deșerturi de zăpadă, câteva ruine și, în gropile pline de zăpadă săpate în pământ, oameni hotărâți să lupte până la ultima suflare. Morți de foame și în zdrențe, cu mâinile și picioarele degerate, și tot nu renunțau la poziții”(același Gottfried Greve). „Ceea ce observam tot mai mult cu fiecare zi ce trecea era suferința bolnavilor și a răniților. Spitalele de campanie, cu capacitățile lor de cazare temporară, nu puteau primi decât cazurile cele mai grave. Restul erau respinși, dar unde să se ducă? Cei mai mulți se târau la unitățile lor, suferind de frig și foame. Nimeni nu le dădea mâncare în plus, căci toți erau flămânzi.”(Wilhelm Grosse) Mulți militari germani au preferat să se sinucidă decât să accepte înfrângerea și, mai ales, incertitudinile prizonieratului sovietic.

6. Căderea în prizonierat nu a fost deloc ușoară pentru mândrii și până atunci (aproape) invincibilii soldați germani, dacă lăsăm la o parte respingerea lor din fața Moscovei din decembrie 1941, care totuși pe moment nu a părut să fie chiar o înfrângere de mari proporții. „Am pornit spre nord, în deșertul nesfârșit de zăpadă, un șarpe negru de prizonieri care se întindeau spre orizont. Deasupra noastră se roteau câteva avioane germane de recunoaștere. Era ultimul salut din partea Reichului”.(Gottfried Greve). Militarii germani răniți erau uciși de sovietici cu patul armei, conform unei alte mărturii. Rușii aveau nevoie numai de oameni valizi pentru muncile Gulagului. Pe de altă parte, foarte mulți militari germani erau deja epuizați în momentul capitulării, după două luni de foamete. Natural că sovieticii nu aveau niciun motiv să-i trateze altfel decât o făcuseră cu milioane de alți deportați, mai ales că germanii atacaseră Uniunea Sovietică și până la 1 februarie 1943 produseseră oricum pagube umane uriașe Armatei Roșii, industriei sovietice, zdruncinând din temelii imperiul lui Stalin.

După cum bine se știe acum, în zona Stalingradului atât la nord, la Cotul Donului, cât și la sud, în stepa calmucă, au fost masate două mari armate române, al căror front a fost străpuns de sovietici în 19 noiembrie 1943. Armata a 3-a era formată din 10 divizii, în timp ce Armata a 4-a trebuia să apere un front de 250 de kilometri cu numai șapte divizii. Pierderile au fost de 50% din efectivele angajate de Armata Regală Română, fiind cele mai mari din Est. Chiar și în anumite mărturii germane se afirmă că se cunoșteau concentrările de trupe și sute de tancuri în dreptul celor două armate române, dar că, în ciuda tuturor avertismentelor, nu fusese luată nicio măsură de către Înaltul Comandament German. Una dintre cele mai tulburătoare mărturii ale românilor care au supraviețuit luptelor de la Stalingrad este cea a lui Radu Mărculescu, care a și fost luat prizonier atunci: „Eram cu toții frânți de oboseală și de presiunea nervoasă a evenimentelor, precum și în cea mai deplină nesiguranță, încât, punându-mi capul pe raniță, drept rugăciune atât am putut să spun: «Doamne, fă Tu ce nu mai putem face noi. Că puterea Ta în slăbiciunea noastră se arată»”. Mai departe el adaugă: „Afirm, fără teama de a fi contestat, că față de aliații lui occidentali, din această catastrofală campanie de iarnă, fie și nemți, unguri ori italieni, deși în vădită inferioritate ca echipament și alimentație, le-au fost totuși net superior ca rezistență fizică, supraviețuind gerurilor, viscolelor, foamei, setei, eforturilor supraumane”.

În mai multe mărturii ale germanilor apar și mențiuni despre militarii români, în marea lor majoritate nefavorabile. Militarii germani simpli, care nu aveau o perspectivă de ansamblu, puneau în cârca românilor situația în care se regăseau. „Românii au început să apară pretutindeni în sectorul nostru. Își aruncaseră deja armele, ocupaseră ultimele case posibile și hărțuiau populația civilă (...) Din când în când, venea câte un grup de români cu înfățișare jalnică și cerșeau pâine“ (Hans Krumfuss). În altă parte se atestă că o unitate de artilerie antiaeriană română proteja unul dintre aerodromurile militare operate de germani în încercuire, atât de vitale pentru aprovizionarea Armatei a 6-a. Podurile peste care încercau aliații româno-germani să se retragă din zona Donului fuseseră construite de geniștii români, dar nu ar fi rezistat greutății camioanelor care încercau să iasă din încercuire. Nu întâmplător, istoricul care a adunat această colecție de mărturii cutremurătoare a ales una care încheie cartea cu aceste cuvinte: „Mulțumesc Domnului, cei dragi au fost cruțați de aceste orori cumplite”. //