Poetic, călătorește Omul!

Parafrazându-l pe Hölderlin și poemul său „Poetic, locuiește Omul!”, mi-am început pelerinajul vizual, chiar de Bunavestire, în expoziția pictorului Dan Mohanu, găzduită de Galeria Romană. „Călător”, astfel se intitulează parcursul retrospectiv, cu lucrări alese de-a lungul a patru decenii. „Călător” m-am simțit și eu, pătrunzând în lumea recompusă din peisaje, multe familiare, dar transfigurate de lumină, de atemporalitate, de privirea poetică asupra lumii. Rar m-a impresionat ca acum coexistența materiei și a diafanului, a întunericului trimițând la misterul creator și apofatic cu omniprezența luminii care supune realitatea la testul cel mai înalt, al transparenței. Impresiile mele nu sunt cele ale unui critic de artă, ci ale privitorului și împreună-călătorului în ideea ce reunește lucrările: suntem supuși trecerii, dar, în același timp, suntem veșnici; întregul parcurs expozițional este o invitație la explorare contemplativă, la descoperirea frumuseții tainice ascunse ochilor profani în simboluri, în misterul naturii; caierul vieții și firul timpului, coloana veșniciei, scara de lumină, masa altarului; florile caisului care însoțeau ploaia, dincolo de fereastră, în orașul agitat, în timp ce călătoream lăuntric...

„Călătorul”

Expoziția lui Dan Mohanu mi-a amintit de suita pentru pian a lui Musorgski, Tablouri dintr-o expoziție. Fiindcă niciodată nu putem cuprinde totul, viața, creația rămân o colecție de fragmente, o succesiune de tablouri, iar acestea își găsesc cea mai coerentă expresie – ca un legato muzical! – în ideea călătoriei. Traversând odăile elegante ale casei vechi, frumos restaurată în inima orașului, am înțeles că arhitectura acompaniază, cu narațiunea ei subtilă, pictura. Înrudite prin spațialitatea generoasă, prin monumentalitate, lumină și mister, casa și pânzele lui Dan Mohanu fac „casă bună”. Înaintând dintr-o cameră într-alta și de la o lucrare la alta, ne adâncim în sensul pe care Hölderlin l-a dat „locuirii poetice”. Lucrările vorbesc, împreună, dar fiecare pe propria voce, despre călătorie; însă una paradoxală, ce stă sub semnul locuirii, al statorniciei în căutarea reluată prin nuanțe, al fidelității față de calea pe care o alegi când „două drumuri se despart într-o pădure”, cum ar spune Robert Frost. Într-o lume în care „pictura face ce vrea”, Dan Mohanu a ales calea „imaginii care se naște de la întuneric la lumină”, precum cel ce mărturisește despre dimensiunea iconică a lumii.

Simbolurile călătoriei și ale locuirii adunate în pictura profesorului și restauratorului Dan Mohanu sunt actuale mai ales azi, când nu mai știm să călătorim inițiatic, inspirați de divinitate ori de plăcerea estetică a lui Goethe care descoperea Italia! Astăzi, când locuirea noastră devine tot mai problematică, fiindcă ne găsim cu greu locul în lume, în societate, în limbaj sau în propria făptură. Azi, când atâția semeni sunt dislocați de război, mai este oare posibil ca Omul să locuiască poetic? Locuirea și călătoria se metamorfozează după chipul și asemănarea noastre, devenind poate cel mai fidel barometru al umanității, al felului nostru de-a fi în lume. În vremuri de pace și bunăstare, locuirea poetică pare un refren romantic, idilic. Dar astăzi, după traversarea pandemiei și acum a războiului, sub amenințarea nucleară, a crizelor și angoaselor, ce rămâne din locuirea noastră poetică? Ce devine călătoria într-o lume sub asediu? „Călătorul” Dan Mohanu ni se descoperă paradoxal, nu ca fiu risipitor, ci sub semnul ascultării și al statorniciei, al înrădăcinării în Sens, Frumusețe și Revelație. În pânzele lui Dan Mohanu, locuirea poetică precede drumul, iar călătoria devine expresia ideilor ce o ghidează – ca firele unei tapiserii. Parcursul exterior e mereu dublat, susținut de emoția lăuntrică, de intuiția estetică! Poezia autentică asumă spiritul timpului, îl privește lucid, îl exprimă transfigurat. Forțelor oarbe ale istoriei li se opun contraforței semnelor și simbolurilor. Frumusețea Călătorului are duh și carne, se sprijină pe relieful materiei, pe reminiscențele evenimentelor trăite, dar devine ușoară prin transparență, prin scările de lumină care trimit la cer și cupolă, prin fuioarele evanescente ce înveșmântează, în peisaje sau fotografii ori în crochiuri, ideea ascensiunilor celeste, a depășirii orizontului mundan. Zidul mănăstirii adăpostește „ferestruica”; ochiurile viței-de-vie ne descoperă Logosul; catapetesmele și turnurile, impresionante construcții masive, orgolioase, sunt traversate de raze, peceți luminoase ale veșniciei răsfrânte peste marginile înguste, obscure, ale orizontului nostru de așteptare, mereu însingurat și flămând de sens. Materia e pretext pentru imaterial, așa cum construcția invită la deconstrucție prin simbol, în care sensul ni se descoperă simplu, decantat – ca firul vieții în caier, tronul și pâinea. Cununa, soarele-Logos și scara, masa altarului alcătuiesc o narațiune a Sfintei Jertfe. Monahul, îngerii, peisajele și zidurile caselor care dispar sunt impregnate de aceeași melancolie senină în fața timpului care macină, transformă, dar și transfigurează. Livezile înflorite, în culori pastelate, cultivă atemporalitatea, liniștea unei permanente duminici; privindu-le, simți odihna celei de-a opta zi. De la clarobscurul peisajelor în „Furtună”, în care se simte și tensiunea istoriei (1987), călătorim spre registrul solar al grădinilor, ajungând la revărsarea cascadelor de aur și lapislazuli. Din lumea atât de modernă, grafică, a simbolurilor coborâm în feeria basmului surprins în secvențe miniaturale, ca într-un manuscris medieval ori o filă de sinaxar. În fiecare colț al casei-simeză, pânzele își găsesc contrapuncte în scoarțe rare și obiecte din ceramică veche, prin care coborâm în alt timp, ce ni-l descoperă pe cel în care trăim.

Fără a se situa strict în sfera religioasă, pictura lui Dan Mohanu reflectă în schițe, gravuri, fotografii și tripticuri călătoria unui homo religiosus conștient de permanentul dialog cu Dumnezeu, cu semenii și creația ca vocație față de Creația dintâi. O poezie a libertății, exigentă în formă și spirit, care ne îndeamnă la luciditate, ne încurajează să mărturisim, în cea mai înaltă expresie a limbajului plastic, povestea umanității, pornind de la „așa cum este” spre „ceea ce poate fi”. Călătoria omului și a artistului se desfășoară sub semnul devenirii, al progresiei spirituale. În holul impunător al casei, „Călătorul”, în triptic, înaintează însoțit de făpturi întraripate, de rugul ce arde fără să fie mistuit. Căile pelerinului se desfac în misteriosul albastru ultramarin, topit în dunele din galben ocru. Ca-n poemul lui Hölderlin, „Călătorul” (lui) Dan Mohanu străbate universul locuind poetic; el (ne) descoperă că măsura Omului nu e de găsit pe pământ, ci la Dumnezeu. Călătoria e mereu expresia paradoxală a singurătății în solidaritate cu ceilalți.

„...Totuși, poetic, locuiește Omul pe acest pământ.” De ce „totuși”? Bemolul din poemul lui Hölderlin respiră și în pânzele lui Dan Mohanu: poezia călătoriei vieții nu ni se cuvine, trebuie să o recucerim în fiecare clipă, ca pe un mare dar. Mai suntem capabili? Cât timp vom rezista în fața suferinței, a războiului, a „violenței opiniei”? Hölderlin răspunde simplu: „Câtă vreme prietenia – curata prietenie! – mai durează”. Pictura lui Dan Mohanu durează și fiindcă e traversată de firul prețios al prieteniei cu artiștii din grupul „Prolog”, înrudiți prin credința întreită în artă, meșteșug și spirit. Dan Mohanu sintetiza, cu prilejul vernisajului, ce a însemnat întâlnirea cu artiștii grupului „Prolog”: „Regăsirea armoniei divine, cuprinsă în frumusețea de o clipă a lumii, așa cum vedem în redobândirea simplității și statorniciei uneltelor pictorului din studiile grupului «Prolog», reprezintă calea firească spre imaginea iconică. Intrat în spațiul eclezial, pictorul nu renunță la darurile sale; «roua conștiinței», cum ar fi spus Paul Gherasim, rămâne nealterată, păstrând prospețimea și vitalitatea artei autentice.” Am reținut la final două gânduri: îndemnul de viață și artă de a o lua mereu de la început, chiar dacă „firul vieții omului se va întrerupe cândva”; apoi, ideea că „nu trebuie să te străduiești excesiv să oglindești cele nevăzute în cele văzute”, revelația venind simplu și firesc, ca o decantare revelatoare – crez ce mi-a amintit de Andrei Rubliov. În pictura lui Dan Mohanu, echilibrul între „osatura” desenului pentru care pleda Matisse și culoarea care, în viziunea lui Pallady, „ascunde o lume” se desăvârșește discret, în ritm și proporție, ca recuperare a memoriei; o formă de justiție față de „amnezia” contemporanilor și cale privilegiată de întoarcere la „darurile și valorile esențiale”. Experiența valoroasă de restaurator de artă imprimă picturii lui Dan Mohanu impulsul restaurator al naturii și al existenței cotidiene. Expoziția „Călător” deschisă la Galeria Romană ne binevestește, în anticamera Sfintelor Paști, că există Frumusețe pe lume, iar ea, singură, va salva lumea. //

Dan Mohanu este pictor și restaurator de pictură murală, licențiat al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București și doctor în arte vizuale, fondator, coordonator și profesor al departamentului Conservare-Restaurare din cadrul Universității Naționale de Arte.

Imagini din expoziția „Călătorul” a pictorului Dan Mohanu, la Galeria Romană - Poartă spre Artă. Curator: Emil Ene.