Razboiul uitat

Cu trei ani în urma, ziarul Adevarul publica pe prima pagina povestea incredibila a primarului din Valenii de Munte care dezgropase din cimitirul local oasele militarilor romani cazuti pe acele locuri în 1916 pentru a face loc viitoarelor cavouri ale familiei si apropiatilor sai. Cand i s-a atras atentia ca profanase mormintele unor eroi, omul a replicat: “Eroi? Au fost eroi pe vremea lui Ceausescu. Acum nu mai sunt”. Pe un alt plan decat cel al moralei comune, acest episod ne pune în fata efectelor posibile ale uneia din amneziile noastre colective, evidenta si în istoriografia romaneasca: uitarea în care a cazut primul razboi mondial.
Unul dintre cele mai interesante fenomene care, de peste un deceniu, se manifesta în istoriografia occidentala este tocmai redescoperirea Marelui Razboi. Epicentrul se afla în Franta si Marea Britanie, unde acest proces, depasind cadrele cercetarii specializate, a provocat o rememorare colectiva fara precedent a conflictului fondator al secolului XX. Germania, Italia si Statele Unite participa si ele la o adevarata revolutie a studiilor istorice despre anii 1914-1918. O statistica cifra la aproape 200 numai cartile consacrate istoriei acestei perioade, aparute în cele cinci tari din 1990 pana în 2003.
Putin înainte de 1990, limitele intelectuale impuse de istoria militara si politica traditionala au cazut, facand loc unor noi întrebari si sensibilitati care, transformate în teme de cercetare, au schimbat profund aspectul istoriografiei primului razboi mondial. Cu noua ani în urma, Christophe Prochasson putea scrie deja în prefata cartii sale despre intelectualii francezi în anii primei conflagratii mondiale: “O noua generatie de istorici... încearca astazi sa abordeze primul razboi mondial ca pe un fenomen total. Scapati de constrangerile traditiei istoriografice de tip patriotic, ei s-au eliberat de vechile întrebari care au sterilizat atata timp istoria acestui conflict. Neinteresati de o istorie acuzatoare - la adresa natiunii adverse, a ofiterilor incompetenti ori a pacifistilor -, ei reevalueaza împrejurarile si faptele în lumina unei antropologii istorice preocupate în primul rand de comportamentul oamenilor prinsi în situatii-limita”(1). Pentru “noii istorici” ai primului razboi mondial, oamenii prinsi în situatii-limita în perioada 1914-1918 s-au dovedit a fi mai numerosi si mai diversi decat crezuse vechea istoriografie. Astfel au aparut istorii ale refugiatilor, ale civililor sub ocupatie militara, ale dezertorilor si prizonierilor, ale femeilor si copiilor, ale mutilatilor si ale celor traumatizati psihic de experienta frontului. Trairea colectiva sau intima a violentei razboiului si reprezentarile asociate acesteia se transforma în obiecte de studiu dupa ce, decenii la rand, istoria militara golise aceasta violenta de orice continut, interesandu-se doar de strategie, de tactica si de progresele armamentului. Primul razboi mondial a devenit, de cincisprezece ani încoace, o placa turnanta în istoria violentei si a corpului în lumea occidentala, în istoria propagandei politice si a opiniei publice, în istoria doliului si comemorarii(2).
Mai ales în Franta, una dintre putinele tari unde o carte de istorie poate fi un best-seller, istoricii au ajutat publicul sa redescopere primul razboi mondial ca experienta de viata cotidiana împartasita de barbati si femei din toate mediile sociale si de toate varstele, ca memorie de familie sau ca memorie a colectivitatilor, ca situatie-limita traita de o maniera ireductibil individuala. La apelul lansat de Radio France pentru strangerea marturiilor scrise ramase de la soldatii din Marele Razboi, pastrate de urmasii acestora, 8.000 de persoane au raspuns trimitand corespondenta si jurnale inedite din care, în 1998, la 80 de ani de la armistitiul din 11 noiembrie, a fost publicata o selectie în peste 300.000 de exemplare - un succes pe care-l cunoscuse numai Le Feu al lui Barbusse, cu 82 de ani în urma. Disparitia ultimilor veterani francezi ai razboiului - treisprezece mai traiau înca în urma cu un an - nu scapa nici ea atentiei opiniei publice. S-au format grupuri de initiativa locale care au în grija fostele campuri de lupta, cu vechile cazemate, forturi si urmele de transee, asociatii care se ocupa cu adunarea de documente originale, au aparut reviste de istorici amatori, muzee locale, dar si de importanta internationala ca l’Historial de la Grande Guerre, deschis în 1992 la Péronne, în inima regiunii, unde s-a purtat cea mai mare batalie a razboiului, cea de pe raul Somme. S-a dezvoltat o arheologie a zonelor de front, care nu e doar funerara, ci reprezinta o noua cale de acces spre viata de fiecare zi a milioane de oameni prinsi, nemijlocit, în angrenajul unei brutalizari fara precedent a existentei umane. Pe campurile de lupta care au vazut aparand tancurile si armele chimice, ies la iveala, folosite de soldati, camasi de zale - primitive veste antiglont -, buzdugane pentru lupta corp la corp, casti cu viziera, asemanatoare coifurilor din Evul Mediu, si mii de tepuse din metal - precursoarele uitate ale bombelor aeriene - care erau aruncate în manunchiuri mortale, din avioane, asupra infanteriei inamice.
O întreaga traditie literara si cinematografica a pus, înaintea istoricilor, cateva dintre întrebarile pe care acestia le adreseaza, doar de un deceniu si jumatate, primului razboi mondial. Paths of Glory de Stanley Kubrick sau King and Country al regizorului Joseph Losey tratau problema insubordonarii si a dezertarii soldatilor în timpul Marelui Razboi, cu patruzeci de ani înaintea cartilor lui Christoph Jahr, Nicolas Offenstadt si Brunei Bianchi despre dezertorii de pe frontul de Vest si de pe cel italian. Sinteza lui John G. Fuller, Troop Morale and Popular Culture in the British and Dominion Armies 1914-1918 (1990), apare la noua ani dupa filmul Gallipoli al lui Peter Weir. Cu filme precum cele ale lui Bertrand Tavernier - La vie et rien d’autre si Capitaine Conan - sau Jean-Pierre Jeunet - Un long dimanche de fiançailles - cinematografia a participat din plin în ultimii cincisprezece ani la readucerea razboiului în primul plan al memoriei colective franceze. In sfarsit, memoria primului razboi mondial a servit ca suport si cadru simbolic unor gesturi politice nu prea îndepartate de zilele noastre, dar care au trecut, ele însele, în istorie. Pasind mana în mana, anul trecut, pe unul din campurile de lupta din Normandia anului 1944, Jacques Chirac si cancelarul Schroeder nu faceau decat sa reediteze faimosul gest al lui François Mitterrand si Helmut Kohl din fata Mausoleului de la Verdun. Ca o dovada ca memoria razboaielor poate sa apropie natiunile altadata dusmane, emergenta colectiva a unei noi memorii, neconflictuale, a primului razboi mondial, a coincis, în vestul Europei, cu progresele unificarii europene în anii 1990. Spuneam ca atat în istoriografia, cat si în memoria colectiva romaneasca primul razboi mondial pare sa fie un razboi uitat. Ceremoniile oficiale si perindarile de istorici la posturile de televiziune cu ocazia zilei nationale nu trebuie sa ne însele. Prelungind o traditie înradacinata în festivismul permanent al “epocii Ceausescu”, primul razboi mondial nu mai conteaza asa cum a fost el trait de societatea romaneasca din acele vremuri, ci numai ca anticamera istorica a zilei de 1 Decembrie 1918. Dupa condamnarea rolleriana a participarii Romaniei la “razboiul imperialist” si dupa îmbalsamarea festivista a memoriei anilor 1916-1918 de catre regimul Ceausescu, paralizia intelectuala a împiedicat istoriografia noastra sa utilizeze sansa de a se racorda, pe terenul redescoperirii primului razboi mondial, la unul din curentele importante si modernizatoare ale istoriografiei occidentale. Exploatarea acestui eveniment care se oferea ca o punte de legatura cu alte istoriografii europene nu s-a petrecut si nu da semne ca se va petrece prea curand în Romania. Internationalizarea studiilor istorice dupa 1989 n-a avut, însa, loc doar pe terenul istoriei comunismului si a Holocaustului, ci si pe cel al istoriei primului razboi mondial, unde se înradacineaza, de altfel, violenta totalitara si practica genocidului. Interpretarea politica traditionala a semnificatiilor “razboiului pentru întregirea Romaniei”, stabilita de generatia lui Constantin Kiritescu, pare sa ne satisfaca pana în ziua de azi. O carte de istorie a vietii cotidiene ca Bucurestii în anii Primului razboi mondial a lui Serban Radulescu-Zoner si Beatrice Marinescu a ramas, daca nu ma însel, o întreprindere izolata, tot asa cum au ramas insuficient cunoscute în Romania cercetarile Mariei Bucur despre monumentele si ritualurile comemorative statornicite în amintirea mortilor Marelui Razboi în perioada interbelica. Anii care mai raman pana la centenarul din 2014 ar trebui, de aceea, mai bine folositi de istoricii romani. Cu atat mai mult cu cat, daca exista o cale mai putin expusa suferintelor si revendicarilor memoriei colective recente, pe care poate avea loc modernizarea în adancime a interogatiilor si problematicii istoriografice, aceea este calea catre redescoperirea primului razboi mondial.

Note: 1. Christophe Prochasson, Anne Rasmussen - Au nom de la patrie. Les intellectuels et la première guerre mondiale, Editions La Découverte, Paris, 1996.
2. Unele titluri sunt suficient de evocatoare prin ele însele: La guerre des enfants 1914-1918 (Stéphane Audoin-Rouzeau, 1993), Sites of memory, Sites of Mourning. The Great War in European Cultural History (Jay Winter, 1995), The Mobilization of Intellect. French Scholars and Writers during the Great War (Martha Hanna, 1996), Les Gueules cassées. Les blessés de la face de la Grande Guerre (Sophie Delaporte, 1996), La follia e la fuga. Nevrosi di guerra, diserzione e disobbedienza nell’esercito italiano (1915-1918) (Bruna Bianchi, 2001), The Long Silence: Civilian Life under German Occupation of Northern France, 1914-1918 (Helen McPhail, 2001).