Retrospectiva Mihai Olos - efemeritatea care durează

De doi-trei ani, Muzeul Național de Artă Contemporană (MNAC) din București pu­ne în operă recuperarea în memoria co­lectivă prezentă, prin mari expoziții re­tro­spective, a unor nume im­portante ale scenei vizuale românești din anii 1970-’80. În lipsa unui muzeu de artă modernă, care să refacă ima­ginea artistică completă și contextul cultural al epo­cii în cauză, aceste ex­po­ziții de bună ținută acoperă un gol dureros, căci nu toți artiștii meritorii ai epocii pot beneficia de acest tra­ta­ment inevitabil preferențial. Până acum, plasticieni ca Alexandru Chira, Liviu Stoi­coviciu, Nistor Coita, Mihai Olos au be­ne­ficiat de această repunere în circuitul cul­tural de mare vizibilitate, dar alte ex­po­ziții sunt în pregătire – Ion Bițan, Wanda Mihuleac, Gheorghe Rasovszky - și se vor deschide foarte curând.

Consemnez aici cu întârziere expoziția Efe­meristul. O retrospectivă Mihai Olos, des­chisă la MNAC din noiembrie 2016 până în octombrie 2017. Curatoriată de Călin Dan, directorul MNAC, expoziția a pus în scenă – în două etape, prima dedicată producției artistice și cea de a doua documentației - opera multiformă a unui artist puternic, încă insuficient cunoscut de marele pu­blic. Băimărean de origine, activ în Ro­mâ­nia și în Germania, Mihai Olos (1940-2015) a lucrat în multe genuri artistice și în multiple tehnici și materiale, lăsând în urmă o operă impresionantă prin cantitate și incitantă prin problematica diversă, con­tradictorie, pe care o pune în joc. De la pictură și desen la sculptură și obiect am­biental, până la ceramică, panouri de­co­ra­tive, texte teoretice, muzică și chiar poe­zie, productivitatea sa impresionează prin diversitate și versatilitate.

Un personaj pitoresc al lumii artistice boe­me a vremii, Mihai Olos, spirit rebel și vulcanic, deopotrivă arhaic și avangardist, a manifestat o creativitate debordantă și aparent haotică ca sursă de inspirație. Deschis cu­ren­te­lor experimentaliste de la finele anilor 1960, care ajun­geau și în România co­munistă, Olos s-a încercat în diverse direcții ale neo­avangardelor postbelice. Întâlnim în pictura și de­se­nul lui elemente de neo­cons­tructivism, op art sau abstracție geometrică, du­pă cum recunoaștem în sculptura lui elemente minimaliste și conceptualiste. Olos a fost printre primii în România care au practicat performance sau happening la începutul anilor 1970, iar cel intitulat Aur și grâu de la mina Herja, din 1971, a ră­mas o referință de vârf în domeniu. Olos împărtășește aceste căutări novatoare cu alți colegi de generație de atunci, sub­sumabili direcției experimentaliste și, cu distanța pe care ți-o dă timpul, putem ob­serva unele similitudini formale între lu­crările sale și cele ale lui Paul Neagu sau grupul Sigma, între altele.

Dar ceea ce e interesant și-l singularizează pe Olos printre congeneri este relația lui instinctivă, atavică, cu substratul arhaic al locului său de origine. Legat de o cul­tu­ră folclorică încă vie, Olos a încercat să o transpună în stilistica modernistă a lumii urbane în care a trăit. Marcat de ab­strac­tismul decorativ al sculpturii în lemn ma­ramureșene, Olos urmăreşte să o trans­mu­te în pură abstracție modernistă. Dar, spre deosebire de înainte-mergătorul său maestru Brâncuși, cu care se aseamănă mult, și de alți artiști care au urmărit să re­conecteze arta modernă la surse stră­vechi, Olos nu stilizează  până la capăt da­tul arhaic, el urmăreşte să păs­treze ceva din vibrația inițială, ceva din arhetipul funcțional inițial.

Astfel, el foloseşte îmbinările de la cons­truc­țiile în lemn sau diverse artefacte casnice (fusul, vârtelnița) pentru a crea, prin epurare, celebrele sale „noduri“ sau „olospolis-urile“ – machete geometrice de posibile conglomerate funcționale de tip urban, pe care le-a realizat în ne­nu­mărate variante, mărimi și materiale. Ob­sesia „orașului universal“, care eventual al putea acoperi întreaga planetă, este cumva firul roșu al marii retrospective de la MNAC și ea dă seamă despre aspirația spre totalitate a artistului, care - cu mij­loace artizanale - şi-a construit un vi­zio­narism arhaico-utopic, traversat de o dis­cretă spiritualitate. O spiritualitate ire­duc­ti­bilă, specifică locului, remanentă la mulți artiști români, dar abandonată de cei mai mulți artiști occidentali. Sce­no­gra­fia ele­gantă și epurată a expoziției în­ca­drează bine această operă polimorfă și abun­den­tă, subliniindu-i, întărindu-i, prin „white cube-ul“ de rigoare, mo­dernitatea.

Nu știu dacă Mihai Olos este, cum se afir­mă în comunicatul de presă al expoziției, „probabil cel mai important artist post­belic din România“, dar e sigur că repu­nerea lui în circuitul cultural românesc dă o șansă acestui artist extrem de interesant de a-și găsi eventual universalitatea.