Scara, un film despre ispășire și mântuire

Pentru cei care au trăit evenimentele evocate, filmul Scara în regia lui Vlad Păunescu  implică un grad mare de subiectivitate a percepției. Mai suntem, din fericire, unii care putem depune mărturie că așa a fost și verific asta pe propria‑mi piele ca martoră a faptelor care declanșează în film acțiunea și justifică interpretarea.

Cum se știe, scenariul la care a colaborat și Constantin Chelba e inspirat de cazul actorului Dragoș Pâslaru, figură importantă a Teatrului Nottara, și nu numai, în anii ’80 și ulterior o emblemă a perioadei negre dintre revoluție și mineriadă care a decis, de altfel, retragerea lui la mănăstire. Acum, ridicat fiind la smerenie, a devenit părintele Valerian, starețul schitului Pătrunsa având  hramul Sfântului mucenic Filimon, protectorul actorilor.

Această biografie cu adevărat emoționantă și  spectaculoasă scapă în film de capcanele melodramatice ale genului, impresionând prin caracterul de document de epocă demn de luat în seamă la judecata istoriei încă în fașă. Și nu doar pentru că, nu-i așa, actorii sunt cronica vie a timpului, cum ne spune apodictic Shakespeare, ci pentru că regizorul reușește să treacă dincolo de fapte într-un plan al semnificațiilor din perspectiva acestei categorii umane și profesionale cu sensibilități speciale. Într-un interviu cu prilejul lansării filmului, actrița Ioana Crăciunescu, care joacă în film fiind alături de alți câțiva actori din distribuție  un martor redutabil al evenimentelor, spunea despre film că este unul de suflet și că depune mărturie despre o anume comunitate de ideal născută printre artiști care a susținut cu inima rezistența prin cultură în anii întunecați ai comunismului.

Ceea ce are particular însă cazul actorului Dragoș Pâslaru, intuit inspirat de regizor, e o anume conștiință sacrificială a sacrului care ne face să privim această Scară ca pe o Golgotă a mântuirii. Jucând rolul Alioșa din Karamazovii după Dostoievski, spectacolul legendar al Teatrului Nottara, eveniment declanșator al dramei, actorul din film, ca și modelul din realitate, pare să-și descopere această vocație, iar conștiința sa religioasă, mistică crește și se înalță din noroiul vremii treaptă cu treaptă. Filmul urmărește acest lucru cu fidelitate, dând totodată revoltei care a dus la revoluție aceste conotații sfinte.

Pe de altă parte, documentarea și probabil propriile-i amintiri i-au permis regizorului să ghicească aici nucleul frământărilor existențiale ale multor tineri  din acele vremuri, având de luptat nu doar cu realitățile dure și nevoia  supraviețuirii, ci și cu deruta, cu întrebările, chinuitoarele de ce-uri devenite laitmotiv din păcate și după revoluția despre care nici azi nu se știe tot adevărul.

Andrei, personajul din film, este un astfel de tânăr, oarecum rebel, care se caută, iar întâmplarea de a fi actor conferă exemplaritate acestor trăiri. În plus, cu toate licențele inerente de cronologie, filmul, prezentând acest caz real din lumea teatrului, pune reflectoarele pe domeniul sensibil al culturii cu tot ce avea ea specific și simptomatic pentru realitățile timpului, din punct de vedere uman, social, politic. Viața tânărului actor venit din provincie și ales pentru rol, atmosfera din teatru, munca la spectacol, relațiile cu forurile, cenzura, dar și situațiile din jurul acestui moment inspirate de relațiile de familie, cu soția (scenografă ca și în realitate), copilul, mătușa cu trecutul ei aristocrat, care-i găzduiește, vecinii etc. descriu un peisaj social și uman având culoarea cenușie cu care deja ne-am obișnuit când vine vorba de această paranteză istorică dureroasă de dinaintea revoluției.

În acest sens, filmul arată ca o tablă de materii din care nu lipsește niciun capitol, de la grozăviile din armată la corupția polițiștilor și șmenurile securiste, de la penuria de alimente la cele două ore de televizor și întreruperea curentului. Aceste episoade, urmate de redarea din abundență a secvențelor documentare de la revoluție și mineriade (operator: Alex. Sterian, montaj: Corina Stavilă, Mihai Cosmin Popa), devin la un moment dat sufocante, chiar dacă regizorul reușește să păstreze în centrul atenției figura tânărului actor și evoluția lui spirituală. La fel e păstrat și acel fir roșu al acțiunii reprezentat de facerea spectacolului Karamazovii, asimilabilă drumului de la disidență la revoltă.

De la bucuria acceptării și până la interzicerea piesei, trăim/retrăim împreună cu distribuția, unii dintre actori fiind parte din spectacolul de odinioară, toată încordarea și frământările care însoțesc actul de creație în condițiile unei supravegheri constrângătoare, nefirești. Evocând viața din teatru, repetițiile, filmul reproduce în mic destinul culturii denaturat de propagandă și cenzură, fenomene pe care astăzi istoricii încearcă să le explice. Sunt siluetate figuri importante ale timpului, traiectorii deviante sau dramatice precum ale dramaturgului Horia Lovinescu, directorul de atunci al Nottara-ului care-și îneca tristețea în vodcă (rol interpretat cu finețe de Ion Andrei Ionescu) sau a adjunctului Maxim Crișan. Acesta din urmă, om al sistemului pe care însă dragostea de teatru îl făcea să derapeze uneori de la linie devenind simpatic și frecventabil pentru subalterni, e excelent întruchipat de Horațiu Mălăele, care l-a cunoscut bine pe proverbialul director cu deficiențe de vedere, contraindicate locului de muncă pe care-l ocupa.

 Sunt și câteva momente din spectacol reeditate cu aceeași muzică compusă atunci ca și acum de Vasile Șirli, iar dintre personajele implicate se mai disting figura regizorului spectacolului Karamazovii, Dan Micu, care ia în film chipul regizorului Dragoș Galgoțiu (bun debut cinematografic), păstrând ceva și din caracterul plin de omenie al acelui minunat artist. Impresionează, de asemenea, apariția duhovnicului interpretat magistral de nonagenarul Constantin Codrescu, mai ales în episodul demolărilor. De altfel, între momentele tristei istorii a comunismului românesc, filmul insistă explicabil, din perspectiva drumului spre smerire a personajului principal, pe episodul dărâmării bisericilor căzute sub furia atee a cuplului dictatorial. Sunt scene de-a dreptul terifiante, reproduse cu exces de violență și trimiteri la martiriul preoților, pe care, privindu-le îngrozit, Andrei mai face un pas spre apropierea de credință. 

Debutul excepțional al tânărului actor Eduard Trifa în rolul principal e o altă izbândă a filmului și regizorului care l-a găsit și l-a pus în valoare. Cu un chip exprimând o mare curățenie sufletească, actorul convinge de la un capăt la altul, trăind la fel de intens îndoiala ca și revolta, bucuria  și suferința (vezi scenele din spital de după mineriadă). În plus, e o plăcere să-l privești, are charismă, e o prezență atașantă. Are, pe scurt, stofă de vedetă. Îl acompaniază cu jocul ei discret, adecvat Ana Maria Guran în rolul soției, iar scenele cu Ioana Crăciunescu relevă odată în plus potențialul acestei cunoscute actrițe care, mai ales în momentul când personajul își cam pierde mințile bine ales de scenariu, ne arată ce poate. Roluri episodice care se rețin realizează Valentin Teodosiu, Toma Cuzin, Emanuel Pârvu, Dorel Vișan, Magda Catone, Valentin Popescu, Cătălin Babliuc, Ozana Oancea, dintr-o distribuție poate prea numeroasă pentru a mai lăsa loc și timp pentru creații consistente. 

Din păcate, filmul, care se urmărește cu sufletul la gură, a avut și are o proastă difuzare, așa încât și cei care vor să-l vadă nu prea au unde. Mulțumiri se cuvin cu atât mai mult Cinematecii, care s-a gândit să-l programeze, sperăm cu folos. //