Scurtcircuitul benign

Tania Radu | 23.10.2012

Pe aceeași temă

Păcat că nu trăim vremuri mai destinse. Cu siguranță că Măștile lui M.I., dialogul lui Gabriel Liiceanu cu Mircea Ivănescu, ar fi fost citit în cu totul altă stare de spirit. Ar fi trecut fără echivoc drept ceea ce este: un prețios autoportret schițat cu mâna altuia, în mare grabă, când mosorul vieții se învârtea deja tot mai repede pentru poet. Ce-a ieșit a devenit misiune deopotrivă flatantă și stingheritoare pentru oaspetele neașteptat, Gabriel Liiceanu.

Bănuia Liiceanu că era loc de mărturisiri? Că erau practic ultimele? Avea într-adevăr ceva anume de transmis Mircea Ivănescu? Cel care întreabă ne dă de înțeles că da.

Care să fie mesajul? Să-l căutăm în fascinantul joc de-a șoarecele și pisica, din care scapă nevătămată mereu tocmai năclăita istorie? În rafinatele diluări ludice ale ideii de compromis moral, din discuțiile despre anii comunismului? În fibra biografică tragică a poeziei lui M.I., ascunsă prin enorme ingeniozități? Sau în încăpățânata luare peste picior a propriului talent? Toate la un loc. Măștile lui M.I. este, însă, înainte de toate un mesaj de mare simpatie pentru arțăgoasa asta de viață, de mare părere de rău că a ieșit așa până la urmă, dar și de mare generozitate, prin presupunerea că am fi la fel de inteligenți ca el ca să pricepem unde bate jocul, condus clar, cu voia amândurora, de poetul-înaintea-morții.

M. Ivănescu a trăit în deghizamentul încăpățânat al extremei modestii, dar ea – paradox scontat? – l-a trădat și a devenit repede celebră. Nu până la a i se pune pe muzică versurile (cazul Păunescu), nu până la a produce schisme și confruntări reierarhizatoare (cazul Gellu Naum), nici până la forma extremă a pelerinajului adulator (oarecum cazul Nichita Stănescu), dar totuși până acolo unde putea fi confundat cu... C. Noica. Unde se va fi făcut legătura între cei doi?

Temeinic din fire, Liiceanu vrea să înțeleagă. „Noica era indisociabil de o bască, un «fâș» și o pungă de plastic.“ Cel puțin fâșul și punga de plastic erau și ele nelipsite din recuzita vestimentară stradală a lui Ivănescu, spune Liiceanu, dar „spre deosebire de Noica, ele erau expresia unei totale nepăsări față de «prezența în lume», erau neglijență asumată și continuată“. Pe sub faimosul fâș, Noica purta întotdeauna cămașă și cravată. Ivănescu, dimpotrivă – un sacou ponosit și un veșnic pulovăr. Noica arbora către ceilalți „un politicos surâs iezuit de întâmpinare“, Ivănescu – „un mers abstras total din realitate“, „o enormă umilință (…) pe care o alesese (…) din garderoba tuturor atitudinilor sociale posibile, ca fiind singura în perfectă adecvare cu statura lui mică, cu spatele ușor gheboșat, cu privirea blândă și oarecum fleșcăită care venea din spatele unor lentile foarte groase“. Numai că scena povestită de Mircea Ivănescu, în care un chelner de la bufetul Bufnița îl tot ia drept filosoful de la Păltiniș, răstoarnă până la urmă orice patetism cultural. Deducțiile lui Liiceanu devin uimiri a căror sinceritate acoperă prima senzație, de enormitate, a comparației.

Textul pus de Gabriel Liiceanu înaintea dialogului începe cu o probă de înverșunată modestie: nimic nu-l îndreptățea să-l abordeze pe Ivănescu. Nu era un adevărat cunoscător al poeziei lui, nu-i era prieten, nu-i fusese nici emul, nici discipol. Și atunci? Avem un răspuns, dar singurul detaliu care nu m-a convins: ar fi fost la mijloc doar noua colecție a Editurii Humanitas, „Portrete în dialog“, un fel nou de a recupera oamenii-monument de care are nevoie conservarea memoriei unei culturi. E corect, dar nu sună adecvat în cazul de față. Cred mai mult în rostul întâmplării, căci ea știe întotdeauna mai bine unde duc drumurile întortocheate.

Pe Gabriel Liiceanu drumurile l-au dus spre Mircea Ivănescu, la puțin timp după ce acesta împlinise 80 de ani. Știm acum că mai rămăsese la fel de puțin până să moară. Era la pat de vreo 6 ani. Condiția, din start degradantă, e comprimată în prefață printr-un fel de fotografie scrisă, de o încărcătură omenească incomparabilă, și care compensează tăcuta sete de afecțiune pe care a dus-o scriitorul în mormânt: „Nu purta ochelari și privea orb undeva în fața lui, cu ochi mari și calzi. Iar fața serioasă, răsucită spre interior, către un fond atemporal de durere, cu fruntea înaltă, cu nasul, gura și bărbia bine sculptate, îi dădeau o expresie de măreție pe care părea că, acum pentru prima dată, se hotărâse s-o aducă la lumină“. Veți spune că sună prea tragic? Că nu se potrivește unui scriitor care a făcut totul pentru a boicota postura clasică a creatorului? La sfârșitul cărții nu-ți mai vine să susții asta. M. Ivănescu își recuperează indirect chipul real, de sub măștile sub care s-a ascuns, decriptat prin trei amănunte de viață personală. Toate trei, înzestrate cu forța fisiunilor nucleare de neoprit.

Două se găsesc chiar în dialog: nașterea ca „surogat“, pe post de „înlocuitor“ al unei surori moarte la 10 ani și, respectiv, sinuciderea la 22 de ani a fratelui mai mare și foarte înzestrat (genial, spune Ivănescu). A treia cheie se află în prefața la antologia de poezii pe care Liiceanu a alcătuit-o ulterior (Mircea Ivănescu, Cele mai frumoase poezii, Humanitas, 2012): scriitorul a tot sperat să clintească prin poezie, măcar un pic, dezinteresul literar constant al soției lui, Stela.

Totul s-a petrecut în 10 ore, segmentate în 5 întâlniri. Liiceanu pornise la drum cu plan precis: „să așez oglinda vieții lui în fața istoriei pe care o traversase și apoi să redau felul în care istoria aceasta, privită în oglinda vieții sale, era retrimisă către noi“. Treptat, jocul se schimbă, pentru că interlocutorul nu se plia pe nicio strategie. Nu mai rămâne decât să i se treacă frânele. Rolurile se inversează, se amestecă. Unul întreabă, celălalt parează. Cel dintâi se face că insistă, răspunsul duce în altă direcție, reporterul exprimă când și când frustrarea, dar de fapt asistă respectuos la o spovedanie ricanantă, pe cât de elaborată, pe atât de spumoasă.

În vastul segment autobiografic, mai nimic nu scapă nescufundat în baia ludică. Nici chiar ambianța sumbră, funebră chiar, din viața copilului Mircea. În casa Ivănescu nu se glumea, nu se petrecea, nu se ridica vocea. Doliul neîntrerupt după fetița moartă e fracturat doar de un nou doliu. În amintirea poetului, sinuciderea la 22 de ani a fratelui Emil, tragică în sine, alunecă frațios spre echivoc și falset: își anunțase insistent intenția, dar a amânat... ca să mearga la concertul pianistului Walter Gieseking. Peste asemenea împrejurări nevrotice din viața lui Ivănescu țopăie accente irezistibile de Ionesco. Și totuși: „- Regretați că v-ați născut? - Ca să spun drept, da“. Mai limpede de-atât nu se poate.

Cu „oglinda istoriei“ se joacă Ivănescu cel mai mult, cu acea infinită ingeniozitate pe care o găsești la pisici: odată capturată, prada are parte de un îndelung și intens estetic balet, la capătul căruia nici nu se află devorarea, ca act al cruzimii, ci o mult mai impresionantă dovadă de forță: lenea de a merge până la capăt. Stalinism, dejism, ceaușism, cenzură, compromis? Dramatic? Bineînțeles, dar prea puțin important, dacă le compari cu drama de a fi trăit atâta vreme ca „surogat“, spune Ivănescu. Depeșe Agerpres conformiste? False – așa-zisele corespondențe de la Roma? Desigur, da, dar până la urmă nu e vorba decât despre mecanica benignă a supraviețuirii. Intrarea în Partidul Comunist pentru o casă cu grădină, ultranecesară pisicilor? O extravaganță, poate, dar o necesitate indiscutabilă, rezolvată, iată, în acest fel. Ion Iliescu simpatic? Da, ca un fost coleg de liceu, care s-a mai și oferit să-l ajute când ajunsese președintele țării. Dar rămâne vinovat de tot ceea ce arată rău în România de azi.

Totul e splendid dat la întors în dialogul lui Mircea Ivănescu cu Gabriel Liiceanu. Pe fața cealaltă se vede o existență care a mizat de la bun început pe cu totul altceva decât istoria: pe poezie, pe adevărul și pe prețul ei, în negoțul foarte personal cu viața, adică supraviețuire, alcool (celebrele „baze“), multe pisici, singurătate afabilă.

Sunt de nerezumat capcanele eschivelor lui Ivănescu pe tema poeziei, iar spectacolul strădaniilor lui Gabriel Liiceanu de a trage deoparte masca face el însuși pagini antologice. Din răspunsuri, rezultă că totul ar fi un bluff, „versificări rezultate la capătul unor comenzi“, până la inegalabilul: „am omis să vă spun ceva esențial (...). Cred, anume, că toată viața mea am fost un idiot“. Nu altfel stau lucrurile când vine vorba de excepționalele traduceri din Joyce, Faulkner, Musil.

Măștile... scot însă la vedere și destule șfichiuiri caustice, mai ales când vine vorba de confrați. Crochiurile afurisite lovesc subit de sub pufoasa indiferență (Sorescu, Ivașcu, Preda, teribila sindrofie a acordării titlului de cetățean de onoare al orașului etc.). Sunt parcă și ceva plecăciuni respectuoase (pasajele despre Cezar Ivănescu), dar parcă poți să știi!?

Cele mai frapante rămân însă câteva fulgurante expuneri fără camuflaj. Una dintre ele povestește cum erau nopțile în casa bătrânului poet Mircea Ivănescu, când infirmiera trebuia să treacă spre baie fotoliul rulant, cu Stela Ivănescu imobilizată și oarbă: Mircea doarme? întreba tandru soția, iar infirmiera răspundea, privindu-l cum scrie la masa din bucătărie: sigur că da, doamna Stela, doarme de mult!

Măștile lui M.I. se trage din spița dialogurilor socratice, dar e croit pieziș, din pânda delicată a amândorura, din refuzul de a stabili cine pe cine descuie. Sub aparența obișnuită a intransigenței, unul tatonează nesigur. Celălalt se eschivează bonom, floretist înnăscut și regizor de geniu al propriului abandon. Unul bănuiește nevoia de mărturisire, celălalt n-o neagă, dar o fentează în fel și chip. Unul îi pune celuilalt propriile întrebări, în căutarea dintotdeauna a clarificării morale, acela îl atrage pe teritoriul alunecos al relativizării moralului prin estetic, al vieții ca act literar, cu valoare în sine. Cât de obtuz poți fi să reproșezi că Liiceanu este aici el însuși, că rămâne vizibil în carte (am citit asemenea reacții), când nimeni n-ar fi putut prinde mai bine metamorfotica intimitate, biografică și spirituală, a bizarului scriitor?

Captivi stereotipurilor, putem rata declicul subtil care anunță intrarea în contact a două minți alese. Ar fi păcat. Scurtcircuitul acesta benign duce întotdeauna direct în zona creației. //

// Măștile lui M. I.  Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu

// Editura Humanitas, 2012

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22