Singurătăți japoneze

Serenela Ghiteanu | 15.11.2022

Ceea ce fascinează la proza japoneză contemporană, indiferent de autor, este faptul că personajele ei nu comunică unele cu altele direct, așa cum fac occidentalii.

Pe aceeași temă

Departe, pe alt continent, Japonia nu încetează să fascineze Europa, prin cultura ei, ca și prin moduri de viață atât de diferite de ale noastre. Dacă în trecut erau traduși, foarte puțin, de altfel, doar clasicii japonezi, în zilele noastre avem parte de tot mai multe traduceri din literatura niponă contemporană. Dincolo de Haruki Murakami (care ar merita atât de mult Premiul Nobel pentru Literatură) sau de Yasunari Kawabata, Yasushi Inoue, Taichi Yamada sau Yoko Ogawa, recent, Editura Humanitas propune o scriitoare mai tânără, pe Natsuko Imamura.

 

Natsuko Imamura este o romancieră deja premiată aproape pentru fiecare carte a ei. Romanul său Femeia cu fusta violet a fost tradus de Raluca Nicolae în colecția „Raftul Denisei”.

 

Un roman minimalist, care se citește repede, fără să fie însă superficial.

 

Naratoarea e o femeie tânără care o observă de departe și mai apoi tot mai de aproape pe o altă femeie, cu vârstă incertă, pe care o numește „femeia cu fusta violet”. Dacă la început observațiile ei asupra femeii seamănă cu obsesiile adolescentelor pentru a-și găsi prietena ideală, de aici și asemănarea fizică pe care i-o găsește ba cu sora ei, ba cu o fostă colegă de școală, încetul cu încetul, cititorul înțelege că are de-a face cu o obsesie maladivă.

 

Personajele reprezentate de cele două femei, cea urmărită și urmăritoarea ei, sunt cele care se detașează net, dintre alte câteva personaje, secundare. Cititorul e invitat în mintea naratoarei, care e captivă, de fapt, propriei ei obsesii.

 

În parc, „femeia cu fusta violet” se așază mereu pe aceeași bancă și mănâncă acolo o brioșă cu cremă, strângând în mâna stângă firimiturile. Vorbește și se joacă, într-o zi, chiar leapșa cu niște copii. Aflând unde stă, naratoarea conchide că „femeia cu fusta violet” muncește când și când, trăind modest și neavând privilegiul unei frumuseți fizice. Ea e chiar neglijentă cu fizicul ei, astfel că naratoarea îi lasă pe clanța ușii apartamentului niște mostre de șampon. Tot ea face să îi parvină anunțul pentru un job, într-un hotel, unde „femeia cu fusta violet” va fi angajată și unde o vom găsi angajată inclusiv pe naratoare.

 

Fără să intre în vorbă cu „prada” ei, naratoarea se amestecă la un moment dat chiar în viața intimă a „femeii cu fusta violet”, iar lucrurile degenerează și se ajunge la un final neașteptat.

 

La prima vedere, avem un roman ciudat, în care însă se dezvăluie simptome ale societății contemporane, și nu doar japoneză, ci de oriunde, dintr-o civilizație avansată. Pentru că e vorba aici despre singurătăți extreme, dintr-o metropolă. Ambele femei trăiesc singure și nu ajung să comunice cu adevărat. Nu avem nevoie de numele lor („femeia cu fusta violet” abia și-l pronunță la locul de muncă și nu e reținut), sunt niște anonime, într-o masă de anonimi. Trebuie să poarte o salopetă strictă la hotelul unde se angajează și sunt învățate cum să salute clienții, cu o voce impersonală și foarte puternică, aproape ca un țipăt: „Arigato gozaimasu!”. Deși sună sibilinic pentru noi, ne putem gândi la fraza „Have a nice day!” pe care o practică Occidentul ca pe o mantră, fără să aibă însă și un conținut afectiv.

 

La hotelul unde cele două femei lucrează la curățenia sălilor de baie, Doamna Tsukada, o mentoră destul de înfricoșătoare, le spune noilor angajate că „în genul ăsta de slujbă… trebuie să repeți la nesfârșit același lucru. Dacă faci ce ți se spune, ajunge să-ți intre în reflex. De fapt, e foarte simplu”. Nu putem să nu vedem aici o corespondență cu joburile occidentale în care individului nu i se cere să fie creativ, ci doar o rotiță obedientă într-un sistem pe care nu e bine să încerce să îl înțeleagă.

 

Manipulând-o, ca o sociopată, naratoarea o amestecă pe victima ei într-o serie întreagă de evenimente, dar finalul nu e așa cum l-ar presupune un scenariu de acest gen în mod clișeizat. Soarta „femeii cu fusta violet” e una surprinzătoare, mai puțin însă cea a naratoarei.

 

Ceea ce fascinează la proza japoneză contemporană, indiferent de autor, este faptul că personajele ei nu comunică unele cu altele direct, așa cum fac occidentalii. Dialogul e redus și de multe ori destul de insignifiant pentru trama romanescă. Eroii literari se lasă greu cunoscuți, ajungem la ei nu prin ce spun, ci mai degrabă prin ce fac și prin felul în care ceilalți interpretează comportamentul lor. Așa cum nici mimica unor japonezi nu ne ajută pe noi, europenii, să pătrundem în mintea și sufletul lor, poveștile nipone sunt pline de mister, de foarte multă discreție, ca și cum ar fi învăluite într-o perdea fină de ceață.

Singurătatea și alienarea individului contemporan își găsesc în romanul lui Natsuko Imamura o exprimare inedită, captivantă, invitându-ne la reflecție, dincolo de orice diferențe culturale. //

Natsuko Imamura - Femeia cu fustă violet - Traducere şi note: Raluca Nicolae - Editura Humanitas Fiction, 208 pagini, București, 2022

Familia ca un fruct cu sâmbure

În căutarea copilăriei pierdute, eroina din Gene dominante își
regăsește eul de altădată și legăturile lui cu lumea.

Volumul Gene dominante al Ștefaniei Mihalache, apărut la Editura Humanitas, în colecția „Scriitori români contemporani”, are ca subtitlu mențiunea „povestiri”. Cu toate acestea, personajul principal e același în toate textele, Ileana, o femeie care, ajunsă la vârsta maturității, derulează invers în memoria sa diverse episoade din viață, cu predilecție din copilărie. Celelalte personaje fac parte din familia ei: părinții (Lidia și Cristi), bunica (Doamna Craiu), un unchi, niște vecini, după ce la început îl întâlnim și pe Mar (de la Marius), iubitul naratoarei, care vine și el din adolescența Ilenei. Un roman, am putea spune, până la urmă, dar nu unul care își propune o construcție liniară, ci un puzzle compus din piese detașate inițial și asamblate în funcție de amintiri.

Această vârstă a copilăriei și a adolescenței este trăită în timpul comunismului și, astfel, volumul Gene dominante se înscrie într-o categorie de cărți de literatură de inspirație autobiografică, în care copilăria fiind trăită în comunism e evocată prin fapte adesea triste, dar nepercepute ca atare de perspectiva personajului-copil. În acest sens, două episoade sunt antologice. În primul, bunica primește o grămadă de pipote furate de la o cantină, în anii ‘80, și le devorează, alături de nepoata ei, silită să înghită aceste organe gândindu-se la căpșuni, de teamă că Miliția e pe urmele lor, episod care frizează grotescul, foarte inspirat descris. În al doilea episod, părinții Ilenei merg la mare cu bilete de sindicat și primesc o cameră la parter, la hotel, plus masă de categorie inferioară față de turiștii nemți și alți „descurcăreți”. O întreagă psiho‑dramă urmează. Lumea cotidiană a celor care au trăit în comunism e văzută însă cu inocență de o copilă care are alături o familie și care va repeta, fără să fie conștientă, niște gesturi moștenite de la rudele sale. Dezamăgiri și bucurii din viața părinților Ilenei își primesc importanța cuvenită, ca într-un film din anii ‘80 al lui Nikita Mihalkov. La moartea bunicii, Ileana vede un mic semn, simbolic, în lemnul unei bâte din casă, ca în cercurile de viață ale unui copac: „Pe bâtă, deasupra tuturor crestăturilor, apăruse una proaspătă. Se vedeau nervurile proaspete ale lemnului de dedesubt… Linia era clară, nici prea mică, nici prea mare… Dar doamna Craiu nu avea cum să fi făcut crestătura”.

Gesturi mici, fraze simple, notații punctuale de decor sau psihologice, toate sunt pline de semnificație pentru o viață de „om mărunt”, într-o societate lipsită de orizont. În căutarea copilăriei pierdute, eroina din Gene dominante își regăsește eul de altădată și legăturile lui cu lumea. O poveste universal-valabilă, care provoacă emoție. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22