Sweet sixteen la ARAD

Când l-am întâlnit pentru prima dată pe Cătălin Alb, ca voluntar al Festivalului Internațional de Film Documentar fARAD, m-a surprins cât de ambițios, inteligent, cultivat și organizat este, la doar 18 ani. A preluat imediat cu entuziasm și responsabilitate coordonarea grupului de voluntari ai evenimentului și ne-a dat ocazia să constatăm că tot ceea ce făceam an de an pentru oraș avea o adevărată rezonanță în sensibilitatea liceenilor de la locul faptei. În decursul unei ediții trecute, unul dintre aceștia a mărturisit că, dacă nu era fARAD, el nu ar fi știut că se pot face filme cu subiecte inspirate din realitate „în felul acesta”. Nu am insistat să aflu ce voia să spună cu „felul acesta”.  Mi-a fost limpede însă, de atunci încoace, că un eveniment internațional de film documentar, într-un oraș cum este Aradul, poate declanșa nebănuite cărări de înțelegere pentru tinerii pe care sistemele educative de azi nu reușesc să îi seducă și să-i acompanieze în mod special către descoperirea artelor. 

Între timp, Cătălin a absolvit Unarte la București, ca șef de promoție, și se întoarce la ARAD cu noi pentru edițiile de festival. Iar anul acesta, câteva lecții importante am extras din prezența tot mai multor tineri de 16-18 ani la unele proiecții ale fARAD.

Probabil că nu e nimic nou în ceea ce voi descrie, dar să repetăm și să NE repetăm aceste constatări e, cred, tot mai necesar. 

Cu ocazia celor patru proiecții dedicate liceenilor, am înțeles cât de stereotip gândim, ca adulți, uneori, despre ceea ce îi interesează și atrage sau nu pe adolescenți.

Reacția la filmul Nasty (r. Tudor Giurgiu, Cristian Pascariu, Tudor D Popescu) a fost instantanee, ropotele de aplauze după cele două proiecții nu se mai opreau - cu toate că nici realizatorii nu erau acolo, nici Ilie Năstase. Au fost două proiecții dedicate acestui film și, la fiecare dintre ele, primele comentarii care mi-au atras atenția sunt despre cât de necenzurat era Năstase, cât de convins că trebuie să își urmeze calea. Interesante, de asemenea, remarcile despre „cum se putea ca, în plin comunism, să existe așa ceva?!”. 

Tinerilor li se spune foarte mult, în mod clar, ce NU trebuie să facă și sunt foarte puțin încurajați să continue pe căi pe care, poate, vor să le descopere. Am dedus din discuții că liceenii percep spațiul educativ ca pe unul constrângător și limitativ, nu acompaniator și deschis către cultivarea talentelor și a neobișnuitului. Încerc din răsputeri să nu fac o generalizare pripită, dar a părut evident că grupurile de tineri care au văzut filmul au plecat de la el cu sentimentul că trebuie să crezi că se poate - sentiment pe care și școala ar trebui să li-l dea, dar, în mod evident, nu o face.

Apoi, celelalte două proiecții alese pentru liceeni au fost cu filmul finlandez Gamer (r. Jessie Jakinen & Petri Lukanen ), despre un tânăr care e potențial campion la jocuri video și are blocaje emoționale care îl împiedică să câștige, în ciuda talentului său pentru gaming. Tânărul e acompaniat de o psiholoagă pentru a putea depăși aceste blocaje, iar terapia are succes.

Spre surpriza noastră, a organizatorilor, de la acest film tinerii au plecat în masă, au vorbit în timpul proiecției și au refuzat efectiv să spună ce cred despre film la discuția de după. Le era subiectul prea aproape sau li se părea că nu e despre ei… nu vom afla.

Vorbind cu profesoara care îi însoțea, foarte îngrijorată ce vom crede noi despre reacția negativă pe care au avut-o elevii la film, am înțeles că ideea de a-i antrena pe tineri să se exprime public nu e neapărat una comună educatorilor. În orice caz, profesorilor nu li se pare că asta ar fi o formă esențială de dezvoltare personală - să înveți să îți argumentezi nu doar părerea entuziastă despre un subiect, cât și perspectiva critică - exercițiu dificil, dar extrem de formator. Să porți o discuție calmă și rațională despre asta, chiar dacă fondul acestei discuții e subiectiv și emoțional. Pe scurt, să îți crești capacitatea de expresie a gândurilor și convingerilor proprii, ceea ce, în termen lung, îți asigură o dezvoltare autonomă. 

Interesantă și încurajatoare a fost totuși dorința de a dialoga despre asta a profesoarei - dovadă că impasul este conștientizat, doar instrumentele de a-l depăși nu sunt, încă, prea clare. Dovadă, de asemenea, că educatorii înșiși au mare nevoie, azi, de o repunere în discuție serioasă și competentă a modurilor de învățare. Acompanierea profesorilor pentru provocările educației adaptate generațiilor de azi cine o face? 

În fine, într-una dintre serile ediției 11 fARAD, doi voluntari liceeni (un băiat și o fată) au acceptat să traducă sesiunea de întrebări și răspunsuri între Martina Moor (regizoarea filmului Touché) și Mihai Chirilov. Cei doi au reușit doar parțial să o facă bine - traducerea simultană e dificilă întotdeauna și, pentru că publicul era nerăbdător să înțeleagă totul din discuție, un apropiat al festivalului a preluat spontan traducerea, fără a explica ceva tinerilor în prealabil. 

Cei doi tineri au acceptat faptul pe loc, dar Bea, tânăra liceană, parte din duoul de traducători ad-hoc, a remarcat, în privat, după sesiune, că preluarea traducerii a fost prea brutală și că ei i s-a părut lipsită de respect pentru efortul pe care liceenii îl făceau. Diriginta fetei a comentat: „Draga mea, trebuie să fii mulțumită oricum, iată ce minunat este că avem acest festival aici”. 

Tânăra n-a fost de acord, dar a acceptat, politicos, situația. 

Asistând la ceea ce s-a întâmplat, m-am bucurat. A te exprima, ca tânăr, atunci când ți se pare că un comportament e intempestiv și nelalocul lui, chiar dacă tu ești un adolescent și cel din fața ta este un adult, este o reală evoluție. Cu atât mai mult cu cât o faci adecvat. Educația e un proces reciproc, întotdeauna. A respecta se traduce prin a fi respectat, de orice vârstă ai fi. 

Aceste întâmplări de la fARAD11, la început de an școlar 2024/2025, mi-au amintit de un fost elev de la seral pe care l-am avut ca stagiară, proaspăt absolventă de limba română, în anii comuniști (când marile orașe nu mai aveau posturi de propus) la Făgăraș.

Seralistul era un strungar de vreo 50 de ani, iar eu tocmai le predasem Nichita Stănescu și le explicasem de ce poezia este importantă pentru lumea noastră interioară. 

Într-o zi, m-am trezit cu acest om la poarta casei unde locuiam acolo, cu un bătător de carne cu mâner colorat ornamentat în mână, spunându-mi că a lucrat mai bine de când le-am citit poezie și că vrea să îmi mulțumească oferindu-mi acel bătător. Cum vă imaginați, obiectul îl mai am până azi.

Așadar, întâlnirea cu arta este foarte importantă, poate chiar mai importantă azi decât alteori. Iar tinerii pe care i-am auzit aici, plini de energia și subtilitatea vitală ale vârstei, dar și de curiozitate, ezitări și îndrăzneală, așa cum este și Cătălin Alb - care, între timp, a devenit responsabilul de comunicare al fARAD - merită această întâlnire. 

Poate că ei, depășind pragul sweet sixteen, vor mai reduce distanța de calitate umană și intelectuală (deocamdată, abisală) pe care o constatăm cu toții între nivelul cultural al majorității decidenților de azi și cel al restului societății din România. Este ceea ce am început să sper, vorbind cu și ascultându-i pe acești tineri nemaipomeniți din Arad. Un ACE pentru ei! //