Teatre pe drumuri

De câțiva ani buni, sub diferite pretexte sau din varii motive, cel mai adesea vizând nevoia de recondiționare și consolidare a clădirilor, mai multe teatre bucureștene sunt pe drumuri: Teatrul Creangă, cu sediul în Piața Amzei – povestea lui e o saga plină de mister – , Teatrul Foarte Mic din Piața Rosetti, cu lacătul pe poartă de multă vreme, și sora lui mai mare Teatrul Mic, Teatrul Nottara, revenit, după o perioadă de bejenie, la statutul incert de după contestarea bulinei, sala nouă a Teatrului Bulandra, care a funcționat se pare ilegal și s-a închis nu se știe până când, Sala Arcub din Batiștei, care a căpătat o bulină suspectă după un scandal între două directoare de instituții culturale etc., etc. Nimeni nu știe, de asemenea, ce statut are noua sală a Operetei, închisă și redeschisă la fel de inexplicabil, și nici dacă aceia care mai avem curajul să coborâm în beciurile Teatrului Act sau la Studioul Nottara din Magheru nu ne riscăm viețile, ca să nu mai vorbim de teatrele private, unele foarte căutate de public, precum Unteatru, care funcționează în clădirea unei fabrici dezafectate, într-un spațiu înghesuit, accesibil după o ascensiune agrementată de gâfâieli. (Tragedia de la Colectiv vedem că nu mai impresionează pe nimeni.)

Între timp a apărut și Stela Popescu, companie în subordinea municipalității, care și-a postat firma inițial la Palatul Copiilor, destinată îndeobște spectacolelor impresariate privat. N-am căutat să aflăm dedesubturile noului statut de locatar ubicuu, mai ceva ca chiriașul lui Topârceanu, al acestui teatru, dar trebuie să ne întrebăm cum poate funcționa o instituție de acest profil jucând azi aici, mâine colea, și, ca să fim exacți, ba la Teatrul Constantin Tănase, ba la Metropolis, ba la Nottara Studio, Excelsior, sau Arcub – Gabroveni și la câte și mai câte?

Pentru cine nu știe, un spectacol presupune montări și demontări de decor, adaptări ale mișcării, ca să nu mai vorbim de sărmanii actori puși în situația de perpetuum mobile. Se pare că sediul alocat în ultimul timp Teatrului Stela Popescu e cel din Batiștei, vechiul spațiu al Arcub, despre care aflăm că e în plan de consolidare.

Așa încât, pe lângă profilul incert al acestui teatru, a cărui denumire – Stela Popescu – te duce cu gândul la genul ilustrat de marea vedetă de odinioară, putem adăuga incertitudinea locației, care face extrem de dificilă funcționarea acestuia.

Și totuși, oamenii își văd de treabă, directorul promovează teatrul și repertoriul pe unde apucă, ba scrie și prezentări pe site, anunțând voios și entuziast ultimele două premiere ale stagiunii. La acestea ne vom referi pe scurt și aici, în cele ce urmează. Anatomia unui clișeu este o adaptare după textul lui Alexandru Doru Spătaru, cunoscut scenarist de film. Textul se dovedește potrivit, după concepția regizoarei Chris Simion Mercurian, unui adevărat spectacol muzical. Celor câteva propuneri de intervenții muzicale ale autorului, regizoarea le adaugă altele, transformând piesa despre avatarurile iubirilor trecătoare și ale vieții de cuplu în pretextul unei vesele și copios cântate despărțiri de clișeele trecutului. Provocarea vine din partea unui psihoterapeut adus în scenă sub forma unui pianist. Se experimentează metoda terapiei prin poveste, ocazie pentru eroină de a-și recupera trecutul vinovat retrăind, cu revolta de rigoare, mai ales clipele de slăbiciune. Regizoarea are ideea inspirată de a o dedubla în persoana altei actrițe, care să-i dea replica îndoielii, să o mai și certe, sau să o sfătuiască. Chiar dacă până la urmă cele două își cam amestecă liniile de conduită prestabilite, important e că spectatorul e invitat să participe la un dialog/proces interior de conștientizare a drumului, considerat până la urmă greșit, pe care femeile o apucă uneori, supunându- se, din motive… ancestrale, capriciilor bărbaților. Dând satisfacție și celor mai aprige feministe, cele două eroine funcționează jumelat în spectacol, având costume și peruci identice, spectacolul sfârșește cu o declarație de libertate totală, când actrițele sunt puse să se dezbrace (hellas!) mai ceva ca într-un club de noapte. Până aici însă ne-am delectat aproape romantic cu hituri din repertoriul universal, cântate în engleza corespunzătoare de cele două interprete, Crina Matei, de ale cărei calități vocale nu are a se îndoi nimeni, și Ana Maria Ivan, un talent cert pe care-l descoperim acum. Cele două actrițe dau dovadă și de multă mobilitate, trecând prin multele registre cu destulă abilitate și excelând, fiecare după înclinație proprie, în melo sau comedie. Decorul și costumele create de reputata scenografă Maria Miu dau spectacolului aerul modern, proaspăt și dezinvolt de care avea nevoie, iar Nicolae Dumitru de la clape, pe post de terapeut cu replici muzicale, înfruntă cu aplomb revolta doamnelor.

Celălalt titlu nou intrat pe afiș la Teatrul Stela Popescu este Cock de Mike Bartlett, jucată acum câțiva ani cu titlul Cockosi (la fel de la obiect) la Teatrul Act, când problematica cuplurilor homosexuale era oricum mai acut prezentă. Comentând spectacolul acela, apreciam ideea regizorului Horia Suru de a pune accentul pe criza de identitate a celor trei personaje, doi bărbați și o femeie, care se confruntă aici oscilând sentimental și transgender.

În versiunea de acum, semnată regizoral de Tony Adam Horațiu, cei doi băieți care conviețuiesc armonios în cuplu până la momentul crizei provocate de apariția unei femei în viața lor își consumă problemele mai mult vorbind decât trăind. Se sâcâie, cu alte cuvinte, cu reproșuri, par ultimativi, dar în fond sunt extrem de superficiali și dispuși la compromis. Mai ales personajul M., care urmează să fie părăsit, interpretat de Tudor Cucu Dumitrescu, se mulțumește să-l chestioneze mai mult sau mai puțin justificat pe John, cel care urmează să-l părăsească, revendicându-și supremația în respectiva relație. Prea puțin și neconvingător. Celălalt tânăr, în schimb – actorul Cristi Neacșu –, lasă la vedere un conflict interior bine articulat, pe care pare că nu știe să-l gestioneze, fiind influențabil în decizii. Reprezentanta sexului slab, W., de la woman, pare complet detașată, luând parcă aventura în care a intrat drept experiment. Interpreta Ioana Nicolae (rolul mai e jucat de Ștefania Cîrcu) nu e, în orice caz, un personaj pentru care merită să-ți riști onoarea. Intervenția tatălui (Cătălin Frăsinescu) de partea lui M. e un fel de a se poziționa al autorului însuși, ceea ce nu ajută la tranșarea problemei. Câteva puncte de suspensie pune și spectacolul de la Teatrul Stela Popescu, jucat în panourile albe, mobile, croite de scenografa Mădălina Mihai, în acord cu cele câteva cuburi multifuncționale, ușor de reamplasat în spațiile în care se va mai plimba spectacolul. Fiindcă, nu-i așa, de pe vremea căruței cu paiațe, teatrul tot pe drumuri a fost.

Aparent la aceeași adresă, aceea din Constantin Mille, Teatrul Mic se chinuie și el să facă față situației de exilat. Mai exact, a improvizat în spațiul generos al scenei o sală de spectacole în toată regula, cu gradene și loc de joc după ce experții au pus bulina pe ceea ce erau sala și foaierul teatrului. În aceste condiții își desfășoară activitatea de câțiva ani Teatrul Mic, încercând să se adapteze și nefăcând rabat de la calitatea și dificultatea montărilor. S-au jucat și se joacă piese grele: Karamazovii, A 12-a noapte, Nevermoor, Jeleznovii, Richard al II-lea și, de curând, Tartuffe de Molière, omagiu întârziat al celui care în 2022 a fost celebrat în întreaga lume (400 de ani de la naștere).

Alegând Tartuffe sau Impostorul, Teatrul Mic și regizorul Gelu Colceag se situează în plină actualitate, având în vedere tematica morală și de urgență a piesei, potrivită pentru societățile în care impostura, ipocrizia, manipularea pe orice cale (aici, prin religie) alterează discursul și comportamentul civic, și nu numai. Cum se știe, Tartuffe a suportat ingerințe nefaste ale politicului și cenzurii, fiind dintre satirele interzise la curtea Regelui Soare la presiunea bisericii, iar spectacolul își propune să ne reamintească acest lucru, adăugând scene conexe din Bulgakov și prezentând ambele variante ale finalului cu probleme (respectiv victoria sau înfrângerea Impostorului). Spectacolul are format de teatru în teatru, dând posibilitatea actorilor, ca membri ai trupei lui Molière, să intre și să iasă din rol, după cum o cer scenariul și ideologul palatului. Singurul care nu-și iese din pielea costumului e Tartuffe, dedublarea lui funciară fiind cheia de boltă a rolului. Vlad Logigan este din acest motiv foarte atent să facă trecerile de la stratagemele de cucerire a piosului Orgon, la acelea de subjugare a familiei cu subtilitate, lipsindu-i agresivitatea, îndeobște atribuită rolului, înlocuită cu felonia. Orgon/Molière întruchipat de Gabi Costin e, în schimb, o pradă ușoară prin naivitate și prostie, de unde și înmuierea conflictului. Contrazis de revoluționarul Damis, fiul răzvrătit jucat aprig de Vlad Corbeanu, curtat de viitorul ginere (Florin Rareș Stoica), Orgon e temător ca și Molière, care joacă după cum i se cântă, amputându-și buimăcit scrierea. Încearcă să-l trezească la realitate cumnatul Clèante – Alexandru Voicu, un fel de resoneur prin care ar vrea să se facă auzită vocea rațiunii într-un moment marcat de aprinderea luminii în sală. Roluri frumoase realizează și femeile: Alina Petrică, o doamnă Elmira temperamental potrivită situației de abuzată, Ana Bianca Popescu, servitoarea, un fel de Sganarelle cu fustă de un dinamism năucitor, Oana Laura Gabriela (Mariane), o ingenuă arțăgoasă, și Mihaela Rădescu într-un rol de compoziție (Doamna Pernelle), a cărei autoritate greu poate fi zdruncinată. În decorul stilizat discret de Ștefan Caragiu, cu costumele de epocă bogat croite de Liliana Cenean și dansul-surpriză din final al lui Ștefan Lupu, în rolul regelui biruitor, spectacolul poate fi considerat un punct de interes și de folos pe afișul Capitalei, pentru coerența gândului și mai ales pentru excelenta interpretare. //