Teatrul public în România secolului 21. Câteva întrebări esențiale

Europa. România. București. Anul 2021. Prima audiere publică a directorilor de teatre făcută vreodată de către Primăria Capitalei a arătat nivelul gândirii manageriale a celor care conduc instituțiile de spectacol din oraș. În multe cazuri, nivel zero. Închirieri păguboase, dacă nu de-a dreptul dubioase, pe sume imense, clădiri care stau să se dărâme, cu risc seismic și fără avize de funcționare, în dispreț față de spectatori, festivaluri peste festivaluri care acoperă lipsa de alte idei, iar ultima pe listă e... viziunea artistică. Despre asta nu a mai ajuns nimeni să vorbească la audieri, erau prea multe probleme administrative de discutat.

Nu cred că și-a imaginat cineva că instituțiile culturale dintr-un stat profund corupt ca România ar putea rămâne neatinse, dar abia acum ajungem să descoperim proporțiile degradării acestora. Dincolo de audierile de la București, de­spre care am scris pe larg în Scena.ro (1) și care probează neglijența în administrarea banului public și incompetența managerială, unii directori de teatre au dus lucrurile mai departe, o bună parte din imaginația lor fiind investită în ultimii ani în inventarea de metode de delapidare a banului public(2). Vor urma și investigații oficiale, cu siguranță și procese, și poate că în cele din urmă edificiul corupției se va prăbuși, dar oare cum va afecta acest proces de necesară curățare ideea în sine de instituție teatrală?

E poate momentul cel mai bun să discutăm deschis cum ar trebui să arate un teatru subvenționat din bani publici în România anului 2021. Vrem să avem un teatru viu, care dezbate teme contemporane acute, un teatru de impact în societate, care activează gândirea critică? Vrem ca publicul să fie atras de noi forme artistice și de noi modalități de interacțiune cu artiștii? Vrem ca artiștii români să aibă șansa de a lucra cu cei mai buni creatori de spectacole din toată lumea? Vrem ca teatrul românesc să fie din nou recunoscut internațional prin turnee și prin invitarea în festivaluri internaționale prestigioase?

Pentru ca măcar o parte dintre aceste lucruri să se poată întâmpla, cel mai important pas este ca portretul-robot al managerului unui teatru să fie proiectat de la bun început astfel încât să nu restricționeze și să nu sufoce capacitatea de deschidere și colaborare a instituției pe care o conduce, el fiind elementul-cheie al funcționării acesteia. În cazul instituțiilor culturale din România, managerul este ales, evaluat, menținut în post sau eliberat din acesta în virtutea unei ordonanțe de urgență apărute în 2008 și ciopârțite de atunci încoace până când a devenit de nerecunoscut. Conform OUG 189/2008, care se află în dezbatere pentru noi modificări în Parlament, profilul managerului de teatru de la noi este, din păcate, gândit în continuare ca pentru o cultură mică, izolată, înfricoșată de „năvălirea străinilor”, el devenind un obstacol în calea articulării unei viziuni artistice potrivite lumii în care trăim.

De exemplu, în acest moment, prima condiție pentru cineva care ar vrea să se înscrie la un asemenea concurs este „să fie cetățean român”! Într-o lume globalizată, într-o Europă din care suntem bucuroși că facem parte și unde funcționează din plin schimburi culturale intracomunitare, o lume în care artiștii circulă liber și coproducțiile multilingve sunt la ele acasă, ce sens poate avea o asemenea condiție? Rodrigo Garcia, cetățean spaniol, conduce Centrul Național Dramatic din Montpellier, Franța; Milo Rau, cetățean elvețian, conduce teatrul olandez NTGent, conaționalul nostru Silviu Purcărete a condus Centrul Național Dramatic din Limoges, Franța, cu toții fiind aleși pentru această misiune, cum este firesc, pe baza performanțelor artistice demonstrate, și nu a cetățeniei! Ne interesează excelența artistică sau datele din buletin?

Urmează pe lista condițiilor restrângerea domeniilor de studii strict la teatru, o condiție menită să apere un fel de „castă teatrală” demodată care se simte sub amenințare. Când o întreagă lume artistică vorbește de decenii întregi despre multidisciplinaritate artistică, un concept cu care puțini directori actuali de la noi sunt familiarizați, care este sensul baricadării într-un singur domeniu de studii, când ar fi mai important ca managerii să aibă experiențe și studii cât mai diverse cu care să îmbogățească teatrul? Robert Wilson a studiat inițial arhitectura înainte să ajungă unul dintre cei mai mari regizori de teatru din lume. Milo Rau a studiat sociologie și se recomandă, pe lângă regizor, ca jurnalist și eseist, a debutat înființând o companie de producție numită Institutul Internațional pentru Crimele Politice și a devenit starul teatrului contemporan, fiind invitat să conducă teatrul orașului Gent. Conform „listei de condiții” ce trebuie bifate de un candidat pentru a deveni director de teatru în România, asemenea oameni sunt excluși. În schimb, nu se află pe listă condiția cunoașterii unor limbi străine, alfabetizarea digitală sau alte lucruri care definesc o persoană funcțională în secolul 21, calități absente în cazul multor conducători actuali de instituții culturale de la noi.

O adevărată gândire deschisă ar trebui să deseneze portretul-robot al managerului de teatru public din România contemporană cât mai liber, plecând de la modele internaționale sau locale care și-au dovedit funcționalitatea de-a lungul timpului: de ce nu ar fi condus un teatru în tandem, de către o personalitate artistică responsabilă cu viziunea repertorială alături de un specialist în management care să asigure funcționarea zilnică a instituției? Succesul lui Thomas Ostermeier ca director al Teatrului Schaubühne e pomenit deseori la noi, dar nimeni nu adaugă că fără Oliver Chrzanowski, multă vreme mâna lui dreaptă organizatorică, regizorul nu ar fi atins aceleași performanțe manageriale. Chiar ne imaginăm că mai există azi, în epoca hiperspecializărilor, personaje renascentiste în care să se întâlnească o gândire artistică complexă și, în același timp, maxima capacitate administrativă necesară încheierii de contracte, achiziții, investiții, reparații, plus cunoștințele și abilitățile necesare strângerii de fonduri, dar și cele pentru organizare de turnee, promovare, comunicare și relații publice, fără de care o instituție de cultură nu poate înflori? De ce nu ar putea prelua conducerea unui teatru echipa unui ONG care a demonstrat de-a lungul unei perioade de câțiva ani că poate construi un teatru independent sau că poate produce evenimente teatrale relevante? Echipele de la Replika - Centrul de Teatru Educațional din București sau Reactor de creație și experiment din Cluj au fost premiate pentru reușitele lor în plan artistic, educațional, al dezvoltării relației cu publicul. Viziunea și priceperea administrativă dovedite îi recomandă pentru a relansa oricând un teatru care și-a pierdut direcția. Dacă admitem că și practicile de funcționare ale instituțiilor culturale ar trebui simplificate, flexibilizate și puse în acord cu cele europene, experiența ONG-urilor culturale de succes poate fi folosită pentru reformarea instituțiilor culturale publice. Altfel, izolarea scenei locale va continua și se va agrava, în primul rând din cauza imposibilității acestor instituții de a face față, din cauza birocrației și a frânelor administrative, ritmului de funcționare mult mai alert la care aderă instituțiile europene. Când ne întrebăm de ce filmul românesc e recunoscut internațional și teatrul a căzut în uitare, n-ar trebui să uităm că o bună parte din „secretul” succesului filmelor românești din noul val stă în producerea lor de către case de producție independente, capabile să colaboreze cu entități similare din spațiul european.

Celor care vor contraargumenta că prea multă deschidere ar putea lăsa loc unor eventuale abuzuri le recomand să arunce o privire în jur ca să vadă că experimentăm deja o cultură a abuzurilor morale și administrative, cultură dezvoltată în instituțiile teatrale de către manageri ajunși în funcție pe baza actualei legi și în multe cazuri uitați acolo de decenii, tot pe bază de lege, chiar și când sunt contestați public de către angajați (exemple: Teatrul Național din București, Teatrul Național din Iași, Teatrul Dramatic din Brașov, Opera Națională din Iași).

De ce nu am avea deci curajul, după 30 de ani de evitare a reformei, să ne asumăm un model de instituție teatrală cu adevărat europeană, în care energii din domenii diferite să fie puse la lucru în mod onest, evaluate de către specialiști nu doar locali, ci și internaționali, cu consilii artistice alcătuite din personalități recunoscute nu la cafeneaua din colț, ci în lume, și care să aibă o contribuție reală la emanciparea artistică atât de necesară pentru instituțiile teatrale de la noi? Pentru moment avem, cel puțin în București, bugete similare cu ale teatrelor europene, dar nu și performanțele artistice ale acestora.

Dincolo de problemele administrative grave provocate de incompetență, când nu de corupție, majoritatea teatrelor publice de la noi au în acest moment repertorii prăfuite, irelevante și care nu mai atrag un nou public. Ele trăiesc din inerția unui respect moștenit de dinainte de 1989, care s-a diluat îngrijorător în ultimul deceniu, conform recentelor barometre de consum cultural (3). Oare în cât timp moare un mit teatral? Câtă vreme povestea miraculoasă țesută de creațiile legendare ale unor artiști își poate prelungi vraja asupra spectatorilor? În timp ce scena locală cucerește noi teritorii prin companiile independente care își cresc propriul public și dezvoltă responsabil proiecte educaționale, în ciuda condițiilor extrem de dificile de finanțare și funcționare, teatrul românesc instituționalizat și subvenționat trăiește de multă vreme din amintiri. Cu o expresie în limba engleză: it lives on borrowed time/ continuă, adică, să trăiască și după punctul în care e ca și cum ar fi murit deja. Și dacă nu va reînvia în curând cu noi energii, el riscă să expieze cu adevărat, să dispară cu totul din orizontul publicului din ce în ce mai redus pe care îl are. //

(1). Cristina Modreanu – O zi de audieri pentru bugetul culturii. Serial în 17 episoade, 2 februarie 2021

(2). Vezi cazul grupului infracțional de la Iași https://www.hotnews.ro/stiri-esential-24635087-perchezitii-opera-nationala-din-iasi-privind-presupuse-fraude-finaciare-surse.htm?fbclid=IwAR37W68Bn9C13h0THf_ROK-XvHGa0_DqdSxmps5V8DwsZBovVpyDmEcHWxo

(3). Barometrele de consum cultural pot fi consultate online pe site-ul www.culturadata.ro

Vezi ultimul barometru aici: https://www.culturadata.ro/barometrul-de-consum-cultural-2019-experienta-si-practicile-culturale-de-timp-liber/