Temă savantă cu variaţiuni

Cine a citit deja romanul Un an din viaţa Liubei B., apărut la Editura Trei în 2017, este familiarizat cu îndrăzneala Ioanei Scoruş de a scrie proză la persoana I. Fără ca autoarea să se confunde cu naratoarea, avem un text de autoanaliză în care luciditatea iese învingătoare, deşi se grevează pe un suflet de-a dreptul slav.

După ce anul trecut a publicat o carte–interviu cu Ion Vianu, anul acesta Ioana Scoruş revine pe scena literară cu un volum de povestiri, Freud Mu­seum, la Editura Polirom. Sunt 21 de povestiri, unele foarte scurte, altele ceva mai lungi, care pot fi abordate şi separat, dar trebuie totuşi citite ca un întreg. Este vorba în toate de un cuplu în care bărbatul este mai în vârstă şi are o meserie intelectuală: profesor universitar, scriitor etc. Toate se petrec la Londra, cea din zilele noastre, unde politica corectitudinii şi excesele stângiste fac ravagii, iar Brexit-ul e un coşmar în devenire.

Aş spune că prima atracţie a cărţii este aceea că ne oferă o evadare binecuvântată din obsesiile româneşti. Complexele de inferioritate pe care le avem faţă de occidentali sau drama de a fi român proeuropean - când Europa scârţâie din toate încheieturile - sunt inexistente în proza Ioanei Scoruş. Eroii ei sunt englezi de baştină sau prin adopţie, dar occidentali „bien dans leur peau“ care, în plus, nu au nici probleme financiare. Cartea respiră astfel, întâi de toate, un aer de libertate. Apoi, de mentalităţi evoluate, de educaţie înaltă, de stiluri de viaţă rafinate, ceea ce îi oferă cititorului o senzaţie de confort. Confortul e, desigur, material, pentru că personajele autoarei apreciază un mod de viaţă stilat şi se înconjoară de obiecte preţioase şi consumă produse scumpe, dar există şi un confort psihologic, sunt oameni relaxaţi. Iată ceea ce nu poţi exprima atunci când scrii despre România...

Apoi, tema cuplului dintre un bărbat şi o femeie e cea care străbate toate cele 21 de povestiri. De cele mai multe ori, vocea naratorială aparţine bărbatului, aşa că avem un volum care face pandant cu Un an din viaţa Liubei B., în care vocea naratorială era exclusiv feminină. Bărbatul trecut bine de prima tinereţe care apare în proza scurtă din Freud Museum este preocupat de îmbătrânire. Nu de moarte, ci de transformarea inevitabilă pe care o aduce trecerea timpului şi care trebuie acceptată. Relaţia cu o femeie mult mai tânără este soluţia veşnic eşuată a încercării de a evita acest fenomen. Aceste femei care apar în calea bărbatului, care e cam acelaşi în carte, în diverse ipostaze, sunt superbe, sunt nu doar frumoase, ci şi inteligente, intuitive, senzuale, carismatice. Văzute cu ochii unui bărbat experimentat, sunt adevărate minuni, întruchipări diferite ale feminităţii, şi care dispar misterios (temporar?) - sau nu - din viaţa lui, la finalul poveştii. Toate finalurile de povestire sunt, de altfel, imprevizibile - situate dincolo de noţiunea de (un)happy end - şi în asta constă o altă calitate a cărţii.

Tema cuplului este tratată cu dezinvoltură de această autoare emancipată (care practică psihanaliza) şi cititorii pudibonzi ar trebui să se abţină! Cu toate astea, nu există nici urmă de vulgaritate, ci doar o incursiune degajată şi sinceră în sexualitatea masculină. Trupul partenerei este descris de fiecare dată prin prisma unui bărbat care ştie să iubească femeile şi există câteva fragmente care ar putea intra oricând într-o antologie de proză erotică de artă.

Sunt citate locuri din Lon­dra, parcuri, cafenele, mărci de haine de firmă, mărci de porţelanuri, mărci de cafea, de ceai, mobilă de colecţie, toate formând un ambient care se potriveşte structurii interioare a eroilor şi educaţiei lor îngrijite. Este lumea occidentală la care visăm noi, românii, de atâta timp şi pe care autoarea ne-o oferă cu o precizie care, dat fiind că a trăit mereu în România, este o adevărată abilitate, dacă nu e chiar o artă în sine. Atunci când eroii masculini se confesează, într-o adevărată temă cu variaţiuni, avem, graţie sincerităţii lor, un discurs adesea cinic, de cuceritori tomnatici, care îşi savurează relaţia cu o femeie mai tânără tocmai pentru că, intelectuali fiind, nu reduc totul la satisfacţia carnală. Ei ştiu să aprecieze feminitatea, ştiu să o provoace, să se lase pradă ei, din când în când, să participe la această experienţă de viaţă jucând succesiv mai multe roluri, alături de partenera lor. Duelul între sexe este în proza scurtă a Ioanei Scoruş ca un meci de scrimă, în care eleganţa şi pericolul se îmbină. Graţie timpului pe care îl au în faţă şi graţie faptului că vorbesc la persoana I mult mai puţin, femeile din această carte sunt mai cu seamă nişte apariţii răscolitoare, dar pe care cititorul le vede de la o anumită distanţă.

Vocea naratorială masculină îşi asumă cinismul, dar şi sentimentul unei înfrângeri. Aceea în faţa Timpului. Toate referinţele culturale, fie că sunt literare, fie că sunt muzicale, şi care estetizează existenţa eroului, tot vârtejul unei relaţii cu o femeie tânără, totul ajunge să primească un bemol în faţa ideii de precaritate a vieţii omenești. Care e amânată... până nu mai poate fi evitată: „Privesc oraşul prin bucata mea de fereastră şi realizez că e construit nu precum viaţa unui om, ci precum viaţa multor milioane de oameni, fiecare cu epoca sa, cu noutăţile ei, cu materialele ei inovatoare, ci inadecvările ei, cu greşelile ei adăugate greşelilor celorlalţi şi oraşul, asta e viaţa mea, e mica mea viaţă, adică nimic la scara Vieţii şi a Timpului, nimic în marea orânduire a lumii, nimic la scara planetei şi a galaxiei, absolut nimic la scara cosmosului, nimic, nimic, nimic...“.

O palmă dată eternităţii este o ceaşcă din cleştar, veche de 1500 de ani, de pe vremea împăratului japonez Ankan, care e sustrasă dintr-un muzeu, pentru un ceai, şi care se sparge în bucăţi, scăpată din mâinile femeii iubite. Există multe asemenea momente spectaculoase care sunt create de personaje sau care le surprind şi pe ele şi care ilustrează iraţionalul vieţii.

Luxul de care se bucură personajele nu este supraestimat, ci, dimpotrivă, după ce asigură rolul de ambient polisat şi cam extravagant, în orice caz excentric, lasă loc reflecţiei despre adevărata esenţă a lucrurilor: „O lume de obiecte inutile, de relaţii inutile, de obiceiuri inutile, de acumulări inutile, de concepte inutile, de dorinţe inutile, devoratoare, care ucid. (...) Trebuie să tăcem, zice, căci, dacă viaţa ne vede, ne împuşcă drept în inimă, ca pe nişte dihori, trebuie să tăcem. Şi, în tăcere, trebuie să plecăm departe, acolo unde nimeni nu ne poate ajunge, doar timpul. Acolo unde nu există dorinţe, nu există cerinţe, nu există concepte (...) Acolo unde există petale albe de flori albe care rămân petale albe de flori albe care mor, acolo unde există un far care să lumineze nesfârşirea unei ape, acolo unde există o apă pentru că există, şi nu pentru a fi admirată, iubită sau urâtă. Acolo unde marea pe care nu pluteşte nicio corabie să-şi zdrobească valurile de ţărmuri indiferente şi mute (...) Acolo unde nu există ceasuri şi unde cuvintele pot fi inventate din nou“.

Acestei meditaţii melancolice i se opune, desigur, plăcerea clipei prezente, care e delicioasă, chiar dacă efemeră: „Spun unii că frumuseţea s-a întrupat din apa mării. Frumuseţea din faţa mea sunt sigur că se întrupase din fructe pârguite, gălbenuş de ou cleios şi dulceaţă zaharisită. Când eram copil mama îmi dădea, o dată pe săptămână, o lingură de şerbet de trandafiri făcut de ea în casă, din petale proaspăt culese şi frecate cu suc de lămâie, o lingură de şerbet şi un pahar cu apă rece. Cam aşa era şi nobila căprioară care tocmai deschisese ochii ei de plumb, ca o lingură de şerbet de trandafiri cu un pahar de apă alături“.

Un permanent dialog între epicureism şi scepticism, pe tema cuplului, cartea Ioanei Scoruş este, literar vorbind, pentru „les fins gourmets“. Gustul fin al papilelor, dar mai ales al gândirii este cultivat în „Freud Museum“ şi oferă o delectare dulce-amăruie. Fără analize psihanalitice, în ciuda meseriei autoarei, o carte de literatură de foarte bună calitate.