Pe aceeași temă
Festivalul International de Film Transilvania a ajuns anul acesta la editia (semi)jubiliara cu numarul 5. Ceea ce observa mai ales invitatii straini e ca festivalul a crescut mult mai repede ca altele din zona, în 5 ani precum altii în 10. Printre acesti „altii“ se numara, de exemplu, festivalul de la Sofia, care dupa 10 ani (editia de anul acesta, din martie) înca n-a reusit sa construiasca o selectie uniforma, cu filme de calitate. Filmele, la Sofia, au nivel foarte inegal, iar acesta e probabil rodul unei selectii colective.
Unul dintre punctele forte ale selectiei de la Cluj e coerenta programelor si sectiunilor, pastrata de la an la an de Mihai Chirilov (care anul acesta a preluat postul de director al festivalului de la Tudor Giurgiu). Cresterea festivalului e însa vizibila si impresionanta la capitolul „activitati conexe“: concursul de scenarii, programul Let’s Go Digital, petrecerile, invitatii (invitat de onoare a fost, anul acesta, Vanessa Redgrave).
Competitia a grupat, ca de obicei, 12 filme de debut (prim sau al doilea lung-metraj), Marele Premiu (Trofeul Transilvania) revenindu-i lui Corneliu Porumboiu pentru A fost sau n-a fost?. Porumboiu si-a atras si simpatia publicului, nu doar pe cea a juriului, tot el obtinand Premiul Publicului (pe baza de vot). Si tot Porumboiu a obtinut Premiul pentru film romanesc! A fost sau n-a fost? se contureaza deja drept filmul romanesc al anului, cu premiile de la Cannes si de la Cluj.
N-a obtinut nici un premiu Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii, al lui Catalin Mitulescu, desi ar fi meritat, macar pentru rolul Dorotheei Petre (care obtinuse si la Cannes mentiunea de interpretare în cadrul sectiunii Un Certain Regard).
Unul dintre filmele favorite ale competitiei a fost georgianul (coproductie cu Franta) 13-Tzameti, de Gela Babluani. Filmat în alb-negru, cu o imagine foarte buna, pentru care a si obtinut un premiu - Tarrel Meliava, cu un rol principal (George Babluani, fratele regizorului) surprinzator de bun si cu o poveste stranie care se încheaga foarte bine mai ales în a doua jumatate a filmului, Tzameti a obtinut si Premiul Criticii Internationale - FIPRESCI.
Danezul En Soap (regia Pernille Fischer Christensen) respira un aer à la Christoffer Boe (Reconstruction, Allegro) si a fost un alt favorit din competitie. E îmbibat cu tristete si singuratate - povestea prieteniei dintre un travestit ce vrea sa devina transsexual si vecina de deasupra, care vrea sa-si traiasca singuratatea dupa despartirea de prietenul/sotul ei. David Dencik a obtinut premiul de interpretare pentru rolul travestitului.
Ungurul Pálfi György realizase acum 4 ani un film-revelatie - Hukkle. Iese din nou anul acesta la rampa cu un film-soc - Taxidermia, premiat pentru regie la Cluj. Extrem de controversat la Cannes (unde fusese proiectat în sectiunea Un Certain Regard), filmul prezinta destinul a trei generatii (bunic-tata-fiu), fiecare marcata de o ciudatenie grotesca. Bunicul (un personaj à la Woyzeck) frustrat, obsedat sexual, victima a constrangerilor sociale, da nastere unui fiu cu coada de porc, pe cand facea sex cu sotia stapanului, pe niste sunci de porc. Stapanul îl omoara cand îl prinde în flagrant, dar îi creste copilul. Acesta, la randu-i, face „sport“ în perioada comunista - întreceri cu mancare. Ajunge super-obez si e mancat de pisici. Fiul lui e împaietor de animale. Isi împaiaza tatal (n-are prea mult de lucru, pentru ca interiorul îl curatasera deja pisicile - îi mancasera toate matele), apoi se împaiaza pe el însusi, ridicand împaierea la rang de arta suprema. Grotesc, la limita suportabilului, cu imagini socante, Taxidermia e totusi un film de exceptie, cu o fantezie debordanta (ecranizare dupa niste povestiri) si o imagine de nota 20. Am ales sa povestesc filmul pentru ca nu cred ca vreun distribuitor din Romania se va încumeta sa-l cumpere pentru salile romanesti...
Printre atractiile festivalului, din afara competitiei, Sympathy for Lady Vengeance, al lui Park Chan-Wook, a fost probabil unul dintre cele mai asteptate. E partea a treia din trilogia razbunarii, în care mai intra Sympathy for Mr. Vengeance si Oldboy (ambele prezentate la festivalul de la Cluj în anii trecuti) si e, ca si celelalte doua, un film de exceptie, cu care Park Chan-Wook îsi continua o cariera brilianta, în permanenta ascendenta.
The Pianotuner of Earthquakes e cel mai recent film al fratilor (britanici) Quay, carora anul trecut li se dedicase la Cluj o cvasi-integrala. The Pianotuner of Earthquakes e acel gen de film care vine din si te plonjeaza în alta lume, un cinema pur, desprins de tot ce e prozaic, de o frumusete ce-ti taie respiratia si o atmosfera din care n-ai vrea sa mai iesi niciodata. E genul de film care se face o data la 10 ani, fara mare aderenta - nici la public, nici la critica; filmul care traieste prin el însusi, opera dincolo de notiunea de perfectiune. E genul de film care nici nu se poate povesti, nici nu se poate comenta, pentru ca a plonja în el nu se compara cu nici un comentariu.
O lume aparte - amestec de copilarie si grotesc - propune si Tideland, al lui Terry Gilliam. Inrudit îndeaproape cu Fear and Loathing in Las Vegas, Tideland e oglinda unei lumi care se prabuseste si se descompune din cauza drogurilor, vazuta prin ochii unui copil si ai unui adult. De o fantezie morbida, cu o imagine de exceptie, Tideland e unul din cele mai bune filme ale lui Gilliam.
Revenind la competitie, mentiuni speciale au fost acordate pentru doua filme: documentarul italian Viva Zapatero!, de Sabina Guzzanti, despre cenzura din Italia din vremea guvernului Berlusconi; si egipteanul de aproape trei ore Cladirea iacubiana, de Marwan Hamed. Daca mentiunea poate avea eventual justificari politice în cazul documentarului italian, e greu de gasit vreo justificare în cazul egipteanului, care nu se ridica la nivelul unui film demn de a obtine un premiu.
In sfarsit, printre alte premii - cel pentru scurt-metraj romanesc lui Cristian Nemescu, pentru Marilena de la P7; Premiul de excelenta lui Stefan Iordache; si Premiul pentru întreaga activitate - Vanessa Redgrave.
