Tompa Gabor - schita de portret (I)

Remarcabila initiativa Teatrului de Comedie de a ingloba in repertoriul permanent o micro-stagiune Tompa Gabor. Pentru cunoscatori nu doar un "nume", altminteri intens vehiculat, cat mai ales, preluand sintagma unui reputat spirit critic, "un om de teatru complet", asemenea lui Liviu Ciulei sau György Harag, pe care si-l revendica drept maestru. Este, prin cultura umanista si substanta interogatiilor sale, un explorator ce-si calculeaza minutios traseul, mijloacele, infruntand in cunostinta de cauza riscurile. Printr-o fericita conjunctura, a asimilat experiente exemplare in istoria moderna a scenei romanesti, de la Lucian Pintilie, David Esrig... Face parte din aceasta elita. Creator cu o identitate consolidata printr-o opera, este fondatorul unei veritabile "scoli a comunicarii". O disciplina rara astazi la noi, capabila sa justifice consistenta demersului artistic reunind consecvent spiritul de echipa si un ideal de perfectiune. A exersat-o incepand din 1990 in calitate de director al TMS-Cluj - adica Teatrul Maghiar, unde a dezvoltat o trupa de excelenta -, institutie dinamica, desi poarta atributul "de stat", ce ramane un reper chiar si in inflatia de companii particulare mai mult sau mai putin independente pe fondul crizei structurale a unui intreg sistem. De la Cantareata cheala, de pilda, montare a teatrului clujean distinsa cu Premiul Uniter, la Jacques sau supunerea, care a onorat in sensul deplin al cuvantului Anul Ionesco, s-a scris deja o istorie, inmagazinata intr-o cariera prodigioasa. Publicul bucurestean a mai avut prilejul, in stagiunea trecuta, sa asiste la reprezentatia Play, in coproductie cu Teatrul Thalia din Budapesta, pe care nici chiar scrupulosul autor al piesei (Beckett, se stie, isi cronometra scenele atunci cand era invitat sa faca oficiul de regizor) nu ar denega-o. Spectacolul, percutanta incizie in facticitatea triunghiului amoros al povestii reluate de protagonisti cu "zgomot si furie", a avut loc la Comedia, pe scena Studio, unde acum se joaca Ce zile frumoase! (piesa montata in urma cu 25 de ani de studentul, pe atunci, in Capitala, avand-o in distributie pe Aurora Leonte), re-creand in filigran dialectica paradoxala a fragmentarului. In acest univers, metafora e continuta in "peisaj", taram calcinat ce debordeaza magmatic rampa. O lume de dupa apocalipsa, in care subzista, prin insasi rutina existentei blocate, un miraj al redescoperirii. Scenografia lui Helmut Sturmer focalizeaza ca o lentila convexa inexorabila scufundare in asteptare. Figurat de planul oglinzilor joase, aruncand o lumina ne-miloasa asupra personajului ingropat (asociat nu o data biblicului Iov si, in egala masura, expresie definitorie a poeticii beckettiene), orizontul e chiar masura lucrurilor, dar si reflexul lor in oglinda vie a timpului. Pentru Winnie cerul a disparut. Monologul eroinei este ultima posibilitate de a supravietui, reinventand o istorie moarta, agatandu-se de obiectele care i-au insotit marunta ei existenta, sau ar putea-o anihila, abulica si totusi stapana peste tot ce pare sa se intample in jur, cand nimic nu mai e cu putinta. In interpretarea actritei Aurora Leonte, totul are pregnanta detaliului indelung cizelat, marcand in aceasta ipostaza inconfortabila, fiindca retorica "clasica" prin intrebuintare nu-l mai ajuta pe interpret (ceea ce pentru public poate fi, inca, o servitute, daca nu-si injecteaza doza de snobism salvator), pulsul de metronom al extinctiei. Este momentul cand lucrurile dobandesc o viata aparte, asemenea unei jucarii care se pune singura in miscare. Jocul cu umbrela rostogolita in jurul gropii, nimicurile din geanta de calatorie care isi pierd semnificatia, incercarea de a-l resuscita pe Willie, cel din groapa alaturata raspunzand inarticulat si grotesc si totusi aducand, cu fiecare iesire din adancuri, amintirea altor vremuri sau stigmatul damnarii eterne - sunt tot atatea motive care trimit spre altceva, preexistent si tenace. Winnie parcurge traiectoria sfarsitului si revelatiei pana la ultima sansa data fapturii umane, aceea de a se percepe ca atare, si aici Aurora Leonte atinge, prin mijloace din domeniul "comediei mute", ambivalenta esentiala proiectului regizoral. Actorul Eugen Racoti e, in rolul Willie, prezenta intermitenta a "celuilalt", martor involuntar si clovn al divinitatii, inaltandu-se in clipa finala in chip de sperietoare de ciori, imbracat in frac, pentru o alinare imposibila. Reflectand asupra acestei piese si a autorului sau, Giorgio Strehler pare sa citeze din Emil Cioran, prieten al solitarului irlandez, cand scrie: "Marii pesimisti iubesc profund viata". Spectacolul de la Teatrul de Comedie este o confirmare in plus, vorbindu-ne in fond despre demnitate. Despre Tompa Gabor se poate spune pe buna dreptate ca stie ce face si face exact cum/cat stie, dar in genul rigorii lui Eugène Ionesco si luciditatii lui Samuel Beckett, probata vizionar in eseul de tinerete dedicat operei proustiene. Nu-l intereseaza efectele decat in masura in care ii apar ca o "deschidere" in orizontul lecturii. Iar atunci ele trimit cumva spre miraculos si fantastic, un mister ascuns in relativitatea conditiei umane pe care o sondeaza cu aplicatie, intr-un pariu cu limita.