Vocile Ioanei Nicolaie

Ioana Nicolaie, o voce inconfundabilă în poezia generației ei, a trecut către proză într-un fel foarte special. Prima carte, O pasăre pe sârmă (2008), păstra intactă sensibilitatea dureroasă din poezie, încercând să o combine cu ceea ce se presupune că este, în genere, un roman: personaje, situații, destine, deznodăminte. Povestea încercănată a Sabinei Seni n-a reușit atât saltul spre realitatea crâncenă și grăbită a căminelor studențești din anii nouăzeci, cât a atras atenția prin fuga necontenită în propria voce, melodioasă, tenace, încărcată de învățăturile și dezvățurile lumii fastuos rurale din care venea și care nu se regăsește în niciun fel în jungla stearpă a Bucureștiului.

Pe manșeta celui mai recent roman, Cartea Reghinei*, Ioana Nicolaie așază hotărât Cerul din burtă (2010) între romane, cu toate că sunt destule liste bibliografice care pun volumul la capitolul poezie. Și totuși, opțiunea autoarei e de luat în seamă: acum se vede că acolo s-a forjat stilistic prozatoarea, asumându-și inteligent materia intens lirică a fiecărui rând pe care îl scrie. Și Pelinul negru (2017), și Cartea Reghinei torc din acest caier inepuizabil, cu unelte nevăzute, dar care sunt ale timpului de acum, ale acestui postmodernism proteic, generos, învățat și alunecos, în care libertatea scriitorului e mai mare ca oricând.

Transilvania coboară în fiecare cuvânt scris de Ioana Nicolaie, cu ritmul ei cuminte, cu blândețea ei apărată cu strășnicie – căci iertarea e legea de neocolit – și capătă ceva din puterea de convingere a scriiturii sadoveniene, profund elaborată, alchimizând literar o lume de-acum dispărută.

Altminteri, deocamdată, Ioana Nicolaie scrie extraordinar voci. Am avut vocea autoarei, în cantilena anxioasă a romanului celor nouă luni de consubstanțialitate cu propriul copil (Cerul din burtă). Am avut vocea neîntreruptă, suavă, nevinovată, curajoasă și vulnerabilă, de neuitat, a Agustinei, fetița „educată“ într-un așezământ pentru copii cu handicap, din Pelinul negru. Acum avem vocea Reghinei-mamă, regină peste toate suferințele unei vieți fără alt noroc decât bucuria celor doisprezece copii, cărora le-a jurat bună primire și dăruire încă de când nu era decât o codană măritată la 16 ani.

Despre cartea Agustinei, Doru Căstăian spunea că e „un cântec de leagăn și un rechizitoriu“, făcut celor care calcă peste suflete de copii, acasă, în școală, în orfelinat. Ei, Cartea Reghinei vine ca un descântec disperat și-un bocet în surdină, pentru că blândețea e socotită singura platoșă împotriva cruzimii. Ochiul cu douăsprezece fațete, un uriaș ochi de muscă alcătuit din cei doisprezece copii ai Reghinei, vede din toate – și în toate – părțile chinul neîntrerupt și iubitor al mamei. Ființa lor comună, trupul acela de o mie de kilograme, cum spune Reghina, palpită continuu, dă suflu mamei care nu mai poate umbla, respiră greu, nu mai poate vedea decât înăuntrul amintirilor ei, ci doar aude ceea ce se spune și se face în jur, dar mai ales toate cele care s-au putut auzi de-a lungul anilor. Aici, Ioana Nicolaie se depășește pe sine. Discontinuitatea imaginilor, a timpilor amintirii, migrarea gingașă a părților acestui puzzle care se asamblează de la sine, fără goluri, prinzând și anotimpurile – verile mai ales, în cinstea acelei prime veri „care a durat trei ani“, vara iubirii ei cu Damian –, prinzând zumzetul uriaș, mirosul fânului cosit, perjele mustoase, mieii și caii și câinele Bălan, legendele de familie și din sat (oraș-sat, mai bine zis), covorul gros de pănuși de porumb, pe care și mama, și copiii se joacă un ceas-două în casă, până ce vine Damian și răstoarnă tot, sau, dimpotrivă, plânge și își caină păcatele, vrând să se otrăvească.

Sunt doisprezece, șase fete și șase băieți. Șase cu părul negru, șase cu părul blond. Nu au nume: „fata foc și pară“, cea mai mare, care-și ia printre cei dintâi lumea-n cap și viața pe cont propriu. „Copilul făcut să aline.“ „Fata care numai ascultă.“ „Fata pe moarte“, în care o recunoaștem pe Agustina din Pelinul negru. „Măgureanul“ (băiatul care semăna prea mult cu mama). Primul născut, frumos, cu bucle negre și cel dintâi ajuns de bătrânețe și de boli teribile. Băiatul „curentat“, mereu vesel din fire (e primul care pleacă în Spania, cu autobuzul). „Fata plină de liniște, numai blândețe.“ Ultima fetiță, alăptată un timp de o străină, „căci eu murisem câteva zile“. Când aude că femeia vrea să o înfieze, Reghina se trezește din comă.

Cei mari se pun curând între Reghina și tatăl lor. Atunci când o lovește, încasează ei. Din păcate, fără frumosul și vrednicul Damian – cel nepocăit, deși fiu de pastor pocăit, blestemat de tată în clipa morții și neiertat –, ar rămâne doar sărăcia luminoasă, dar lipsită de amărăciune.

Cartea Reghinei e o lume plină ca aerul sonor de livadă-n amiază. Suferința se vindecă, dar revine, zi după zi. Deja se risipiseră copiii când mama lor a rămas captivă în lumea ei, în creierul ei cu circumvoluțiunile reașezate dezordonat. Fără grai. Fără vedere. Acum își spune singură povești. „Ca un copil visez! Mult și numai culoare.“ Asta a spus-o tare și clar, de s-a minunat fata care era lângă ea. Unele amintiri sunt doar luminoase. Altele, triste cu împăcare. Nevastă tânără, rămasă singură, căci bărbatul era la școala de ceferiști, găsea mereu flori la poartă ori cireșe pe ghizdul fântânii. Damian se înfuria cumplit, a pus-o să arunce trandafirii pe foc, ea unul l-a păstrat și l-a băgat la fund, în lada de zestre, unde ținea și-un scaiete din ziua în care a murit sora ei Valeria, și-o pietricică dată de Valer. Valer, flăcăul plecat în armată, care o iubea și pe care-l iubea, dar era „un sărăntoc“, cum spunea tatăl ei. „Ce-ți dorești tu, oare, Reghină? se întreabă singură. – Să mă sui din nou în car, lângă Valer, și să plec cu el spre soarele care nu apune vreodată“ (s.n.).

Ioana Nicolae preia vocea blândă a mamei, se face glasul ei care niciodată n-a răzbătut sub sudălmile, loviturile, infidelitățile bărbatului, iar la sfârșit nu mai răzbate deloc. Și, din fire răsucite, înnodate, încurcate, țese până la urmă un portret migălit ca un goblen de preț. Ce arată? O viață aspră peste măsură, într-un ținut smălțuit de flori, și o fortăreață făcută din pănuși, pentru mama lor, de doisprezece copii buni și de nădejde.

O pasăre pe sârmă și Pelinul negru, ca și acest al patrulea roman au însă în fundal o lume reală, în care și noi am trăit și trăim, și pe care o rușinează cu revoltă, dar fără trufie. Greșite sunt sărăcia amenințătoare dinainte de ‘89, coruperea omului simplu până la a-l face trădător în solda comuniștilor, sărăcia urât mirositoare de după, Cernobîlul, câinoșenia care se înstăpânește până și pe sorțile copiilor năpăstuiți, dar mai ales acea ordine morală strâmbă, parcă veșnică, prin care cei ce țin calea dreaptă sunt biciuiți, iar cei care greșesc sar din piatră-n piatră.

Printre libertățile pe care le altoiește poezia în această proză a Ioanei Nicolae găsim deseori rezolvarea în mit. Băiețașul avortat din vina bărbatului, care i-a aruncat în brațe un harbuz chiar peste „harbuzul“ mititel de sub fustă, e îngropat fără știrea tatălui, cu cruce din bețe, iar după rugăciune e rugat: „Iar când o să-l ierți pe Damian, dă-mi de știre și mie, ca să-mi pot lua și eu rămas bun“. Dar „vulturoaica“, în realitate o pasăre de pradă din ghearele căreia a fost scăpat cândva ciobănescul Bălan, dă roată în fiece primăvară pe deasupra casei, însă numai spre mulțumire. Reghina o așteaptă s-o ia și pe ea, cum l-a luat în cele din urmă și pe Bălan cel bătrân și urlând de durere.

Orice am face, acest roman făcut din carne și sânge se recită, nu se citește. Pagini de o mare frumusețe transmit că splendoarea suferinței stă în iertare și în rânduială. Așa că Ioana Nicolaie alege pentru final o scenă eschatologică de o forță impresionantă.

Reghina visează puhoaie, o apă mare, care-l aduce și pe băiețașul nenăscut, îngropat în grădină. Apa-i cere să-și ierte și mama. „– Încă nu-i vremea! se luminează copilul“ și amintește că, mai întâi, Iov a repus în toate drepturile. „Reghina și-a mișcat mai întâi, cu nespusă uimire, mâna întoarsă-năuntru (...) ochii Reghinei, orbi de cinci ani, au început din nou să vadă. (...) Corpul s-a-ntins plin de vigoare (...) Căci deodată s-a făcut primăvară. (...) A luat repede făina, căci venea Paștele, și ea era atât de tânără, cum nu-și mai amintea să fi fost vreodată, și-a început s-o cearnă. (...) – Toarnă-mi lapte, Damiane!“ Dar Damian, foarte tânăr și el, după cum se făcea, spărgea butuci în curte, iar ușa casei era închisă cu lacăt. Înăuntru, copiii au turnat fiecare lapte din ulcica lui. Mama le-a frământat fiecăruia câte un cozonac. „Îl veți mânca și veți avea parte, în sfârșit, de pace.“ Apoi a deschis larg ușile spre grădină: „– Am ajuns, dragii mei! a zis la sfârșit Reghina. De-acum vom fi mereu, laolaltă, în vara de trei ani. Și i-a scos pe toți afară, în grădina care se umpluse de soare care n-avea să mai apună niciodată“ (s.n.).

E cartea pe care a scris-o cel mai greu dintre toate, mărturisește într-un interviu Ioana Nicolaie. E și firesc, e un urcuș teribil spre ceea ce ar fi trebuit să fie în adâncul ei. O scoatere la lumină, o mare victorie.