De la anticomunism la antipolitică. Proteste ale societăţii româneşti după 1989

Paul Cristescu | 08.11.2015

Protestele care au loc în aceste zile, consecinţa tragediei din clubul Colectiv, vor fi înscrise, cu siguranţă, prin dimensiunea, intensitatea, dar şi prin schimbările pe care le-au produs deja pe scena politică, în rândul celor mai importante luări de poziţie ale societăţii româneşti. Ceea ce se numeşte deja „Piaţa Universităţii 2015“ este unul dintre puţinele proteste din 1990 încoace care vizează nu revendicări punctuale, de ordin economic, ci clasa politică în ansamblul ei. Din 1990 şi până în 2012 nu au mai existat practic manifestaţii spontane ale societăţii civile, ci doar mitinguri de partid, în perioadele pre și postelectorale, sau proteste sindicale, multe dintre ele confiscate politic. Evoluţia Internetului şi explozia reţelelor de socializare a schimbat radical paradigma, protestele desfăşurate în ultimii ani scăpând într-o bună măsură manipulării mediatice, mobilizarea şi propagarea ideilor făcându-se pe Facebook.

Pe aceeași temă

 

Anticomunismul Pieţei Universităţii 1990

 

Primul miting de proporţii, care rămâne, deocamdată cel puţin, unic prin amploarea, durata şi ineditul desfăşurării sale, a început în 22 aprilie 1990, pe fondul nemulţumirilor legate de confiscarea revoluţiei de către FSN-ul lui Ion Iliescu, de transformarea acestuia în partid politic şi de participarea sa la alegerile care urmau în mai, încheindu-se odată cu venirea minerilor la Bucureşti, în 14 iunie. Spre deosebire de mitingurile desfăşurate în anii care vor urma, solicitările celor care protestau în 1990 nu erau legate de nenumăratele probleme economice sau sociale existente în acea perioadă, ci aveau un caracter ideologic pur.

 

 

Sutele de mii de protestatari din Piaţa Universităţii aveau un mesaj clar – anticomunismul – şi încercau să blocheze preluarea puterii de către membrii fostei nomenclaturi, opunându-se de asemenea continuităţii care se instala la nivelul serviciilor şi care permitea supravieţuirea vechii Securităţi. Protestatarii susţineau Proclamaţia de la Timişoara, în special Punctul 8 al acesteia, care le-ar fi interzis foştilor activişti comunişti şi ofiţerilor de Securitate să candideze pentru orice funcţie publică în viitoarele trei legislaturi.

 

Existau, de asemenea, nemulţumiri legate de absenţa presei libere, de persecuţia celor care se împotriveau FSN şi de neelucidarea crimelor din zilele revoluţiei. În cele peste 50 de zile în care a avut loc, la mitingul din Piaţa Universităţii participau zilnic aproximativ 50.000 de oameni, la balconul Universităţii au luat cuvântul peste 1.000 de persoane, existând zeci de protestatari care au intrat în greva foamei.

 

Protestele au sfârşit sub năvala minerilor, într-o baie de violenţă şi sânge, care a scos practic România de pe harta democraţiei pentru o bună perioadă de timp. Chiar dacă nu s-au materializat într-un partid de opoziţie, la alegeri Ion Iliescu fiind votat de 85% din populație, protestele au generat naşterea Alianţei Civice, în noiembrie 1990, cea mai mare organizaţie a societăţii civile din aceşti 25 de ani. Transformarea ulterioară a Alianţei Civice în partid politic – PAC – a dus la moartea mişcării. Înăbuşirea prin forţă a Pieţei Universităţii este responsabilă, poate, pentru lunga perioadă de absenţă a oricăror proteste masive în anii următori.

 

Marşul cămăşilor albe – 13 iulie 1990

 

Există însă o excepţie notabilă, a cărei origine este tot în protestele care au avut loc în Piaţa Universităţii şi în Mineriada care le-a urmat. Marian Munteanu, liderul studenţilor care au protestat în Piaţa Universităţii, fusese reţinut de Poliţie în 13 iunie 1990, fiind eliberat peste câteva ore. A doua zi, în 14 iunie, el este bătut de mineri şi internat în cele din urmă în spital. După câteva zile de internare este arestat din nou şi transferat în spitalul închisorii Jilava, unde a fost reţinut mai mult de o lună, fiind cercetat pentru instigare la violenţă, pătrundere ilegală într-un imobil public şi sustragere de obiecte. În perioada în care a fost închis a existat o permanentă presiune publică atât în ţară, cât şi în străinătate, autorităţilor române fiindu-le solicitate informaţii despre acesta.

 

În 13 iulie 1990, la o lună după înăbuşirea mitingului din Piaţa Universităţii, peste 100.000 de persoane îmbrăcate în alb participă la o demonstraţie organizată de Liga Studenților din Universitatea București, pentru a solicita eliberarea lui Marian Munteanu şi a celorlalţi studenţi arestaţi la Mineriadă.

 

 

Munteanu este eliberat în cele din urmă în 2 august, în urma unei decizii a procurorului militar Mihai Popov, urmând a fi cercetat în stare de libertate. Ulterior nu a mai existat niciun proces în care acesta să fie judecat pentru acuzaţiile care îi erau aduse.

           

Protestele anti Băsescu-Boc din 2012

 

Mitinguri spontane de amploare au loc din nou abia în ianuarie 2012, fiind provocate de atitudinea preşedintelui Traian Băsescu faţă de Raed Arafat, subsecretar de stat în Ministerul Sănătăţii. Băsescu l-a atacat pe Arafat într-o emisiune la Realitatea TV, acuzându-l că dă naştere unei „psihoze publice“ şi că ar avea viziuni „stângiste“, deoarece vrea ca sistemul de urgenţă să fie doar al statului. În urma certurilor dintre Băsescu şi Arafat, ultimul şi-a dat demisia.

 

Aceasta a fost scânteia, dar protestul venea în contextul proiectului de modificare a Legii sănătăţii şi al disputei legate de privatizarea spitalelor şi de intrarea în sistemul medical de urgenţă a operatorilor privaţi. În plus, nemulţumirile legate de măsurile de austeritate luate de premierul Boc şi de preşedintele Băsescu au alimentat serios protestele care au urmat.

 

Iniţial, câteva sute de persoane au ieşit în stradă la Târgu Mureş pentru a-l susţine pe Arafat, ulterior mișcări similare declanşându-se la Bucureşti şi în multe alte oraşe ale ţării. La mitingurile din Bucureşti, care aveau loc în Piaţa Universităţii şi în faţa Palatului Cotroceni, numărul manifestanţilor a ajuns şi la 15.000, protestele fiind însă ulterior infiltrate cu provocatori şi degenerând în violenţe, jandarmeria ajungând să folosească gaze lacrimogene.

 

 

Protestele au fost rapid confiscate politic de Antena 3, care nu doar că manipula informaţiile, dar dădea o amploare disproporţionată mintingurilor, chiar şi după stingerea lor. Esplanada din faţa Teatrului Naţional s-a transformat în cele din urmă în platou de filmare al Antenei 3, câteva zeci de persoane, mereu aceleaşi, repetând la nesfârşit frazele moderatorilor postului de televiziune. Premierul Boc și-a dat demisia, Cabinetul Ungureanu a fost doborât prin moțiune de cenzură, iar USL și Victor Ponta au preluat puterea, organizând apoi suspendarea și referendumul de demitere a președintelui Traian Băsescu.

 

Roşia Montana şi primele proteste Facebook

 

Protestele masive împotriva proiectului minier de la Roşia Montană au început în septembrie 2013, după ce, în luna august, Guvernul USL aprobase un proiect de lege care ar fi permis începerea exploatărilor cu cianură, acesta urmând să fie votat de Parlament în septembrie. Sunt primele mitinguri în cazul cărora reţelele de socializare încep să aibă o importanţă covârşitoare, mobilizarea făcându-se pe Facebook. Mari proteste au avut loc nu doar în Bucureşti, ci şi în Cluj, Iaşi, Timişoara şi în unele oraşe din străinătate.

 

Mii de persoane, în special tineri, participau duminică de duminică la marşuri lungi care blocau marile bulevarde ale Bucureştiului, numărul acestora ajungând și la 20.000. Numite şi „proteste ale hipsterilor“, mitingurile adunau în realitate un grup extrem de eterogen de manifestanţi: de la stânga anticapitalistă, reprezentată de diferiţi activişti ecologiști, la dreapta ultraconservatoare, reprezentată de preoţi şi de alte grupuri apropiate de BOR.

 

S-a încercat și atunci confiscarea politică a protestului, dar fără reușită, probabil și din cauză că oamenii erau mai deconectați de media tradiționale. Manifestanții au refuzat cu obstinație să dea orice fel de conotație politică protestelor, atunci apărând sloganul „toate partidele, aceeași mizerie“. Ulterior, nucleul dur al protestatarilor a refuzat să participe la mitingurile de susținere a justiției și a DNA.

 

 

Protestatarii acuzau distrugerea mediului înconjurător prin utilizarea cianurilor, exproprierea forţată a locuitorilor, dar și o serie de neclarități din proiectul de lege, existând suspiciunea că Gold Corporation este favorizată în detrimentul statului român, care urma să primească o redevenţă de doar 6%. 

 

Ca urmare a protestelor, Camera Deputaţilor a respins proiectul Roșia Montană, în data de 3 iunie 2014, cu 301 voturi „pentru“, 11 „împotrivă“ şi 3 abţineri.

 

Mitingul Colectiv, coruptia care ucide

 

Protestele desfăşurate în aceste zile, produse de tragedia din clubul Colectiv, în care 46 de tineri şi-au pierdut viaţa şi alte câteva zeci de răniţi sunt în stare gravă, sunt cele mai mari proteste spontane din ultimii ani, o revoltă împotriva întregii clase politice, desfăşurată sub sloganul „corupția ucide“. Incendiul din Colectiv a avut loc la scurt timp după ce poliţistul Bogdan Gigină, care deschidea coloana oficială a ministrului Gabriel Oprea, şi-a pierdut viaţa, căzând cu motocicleta într-o groapă săpată de Distrigaz, pe str. Ştirbei Vodă. Evenimentul stârnise deja reacţii de furie, provocate în special de modul lipsit de transparenţă în care instituţiile statului şi ministrul Oprea au considerat de cuviinţă să facă publice informaţii despre ceea ce s-a întâmplat.

 

Prima zi a protestelor a adunat în Piaţa Universităţii aproximativ 25.000 de persoane, acestea solicitând demisia premierului Victor Ponta, a ministrului Gabriel Oprea şi a primarului Sectorului 4, Cristian Popescu Piedone. În dimineața următoare, atât premierul Ponta, cât şi primarul Sectorului 4 şi-au dat demisia. În ciuda acestui fapt, însă, a doua zi de proteste a adunat cel mai mare număr de protestatari, peste 35.000 de mii în Bucureşti şi alte zeci de mii în oraşele din ţară. Vineri, Gabriel Oprea, liderul UNPR, a anunţat că renunţă la funcţia de ministru de Interne.

 

 

Mai mult decât oricând în trecut, actualele proteste par să fie rezultatul unui sentiment de revoltă împotriva întregii clase politice, protestatarii cerând o reformă radicală a acesteia. Manifestanţii vor oameni noi, care să nu facă parte din actualele partide, considerate incapabile să producă schimbarea de care e nevoie, lucru dovedit cu vârf şi îndesat în ultimii 25 de ani. După primele trei zile, din multitudinea de cerințe s-a coagulat în Piață un set de solicitări clare, care s-au regăsit și în cele înaintate de cei care au reprezentat societatea civilă la întâlnirea cu președintele Iohannis. Dizolvarea actualului parlament şi reducerea numărului de parlamentari la 300, organizarea de alegeri anticipate, guvern tehnocrat, schimbarea legilor electorale, înlocuirea lui Victor Ciorbea din funcţia de Avocat al Poporului şi a Laurei Georgescu de la șefia CNA sunt doar câteva dintre cerințe. S-a conturat, de asemenea, o revoltă pronunţată şi împotriva BOR, pe fondul unor declaraţii total neinspirate ale Patriarhiei.

 

Dincolo de această efervescenţă însă, este destul de evident că, după cele câteva demisii care au venit destul de repede, protestarii au pierdut o ţintă unică, împărţindu-se în nenumărate grupuri şi grupuleţe. Protestele au scăzut în amploare, pe fondul apariţiei a tot felul de diversioniști și a instalării unei stări de așteptare a unor decizii din partea președintelui și a partidelor, care să arate că mesajul a fost înțeles. Intensitatea acestor proteste ar putea fi dusă însă mai departe de grupurile care au început să se organizeze în această perioadă, fiind evident că oamenii au învățat lecția străzii care pune presiune pe politic, producând schimbări, fie ele și punctuale, cum ar fi demisia unui guvern.

 

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22