Dobro pojalovaţ, gospodin Putin!

(fragment din cea mai recentă conferinţă de presă susţinută de preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin)

În anii ’80, în Occident făcea furori o car­te scrisă de un defector KGB pe nume Ana­to­li Golițîn. Intitulată (în traducere apro­xi­ma­tivă, pentru că, din păcate, nu a fost în­că publicată în limba română) Minciuni noi pentru (la schimb cu...) unele vechi (New lies for Old, Dodd, Mead, 1984), ea este, după 33 de ani de la prima sa apa­ri­ţie, teribil de actuală. Dacă unii specialişti eti­che­tează afirmaţiile din această carte drept „elucubraţii“, iar alţii drept „vi­zio­nare“, există totuşi un consens asupra lor: sunt spectaculoase şi extrem de in­co­mo­de. Lu­cru demonstrat, dincolo de orice dubiu, de tentativele de asasinat asupra au­torului puse la cale de KGB încă înainte ca el să ajungă să le facă accesibile pu­bli­cu­lui larg.

Mark Riebling, fost şef al Center for Po­li­cing Terrorism între 2002-2006, reputat ana­list pe probleme de securitate, a pro­ce­dat, în cartea sa Wedge. From Pearl Har­bour to 9/11 (Knopf, 2002) la o evaluare post factum a dezvăluirilor pe care Golițîn le făcea, în anii ’60, celor de la CIA. Re­zul­ta­tul a fost incredibil: 94% dintre acestea s-au dovedit adevărate (dintre cele 194 pre­dicţii făcute, 139 se îndepliniseră deja pâ­nă în 1993, doar 9 erau „complet gre­şi­te“, iar 46 nu aveau „şanse rezonabile“ să se îndeplinească în viitorul apropiat). O rată de realizare care, în opinia autorului, ar justifica pe deplin reevaluarea lui Go­li­țîn. Şi a dezvăluirilor sale.

Cea mai importantă  informaţie pe care fostul KGB-ist le-a li­vra­t-o americanilor în anii ’60 nu pri­vea identitatea unor agenţi ai so­vieticilor infiltraţi în cele mai înal­te poziţii ale serviciilor secrete din Vest, ci existenţa concretă a unui master plan conceput în Lubyanka pentru câş­ti­ga­rea Războiului Rece. Acest plan complex avea obiective concrete şi era elaborat pe ter­men lung. Atunci când, după dez­mem­brarea Uniunii Sovietice, chiar şi acea parte ultrasecretă a arhivelor ruseşti a de­venit, pentru o scurtă perioadă, accesibilă, unele dintre afirmaţiile lui Golițîn au pu­tut fi verificate. Şi s-a confirmat, de exem­plu, că sovieticii au sprijinit şi au încurajat transformarea Comunităţii Economice Eu­ropene într-un stat federal (UE), prin in­termediul legăturilor cu partidele socia­lis­te din ţările occidentale, şi dirijarea ei spre ceea ce Gorbaciov numea în 1988-1989 „Casa noastră comună europeană“.

Ţinta iniţială era, ca s-o spunem în mod plas­tic, „scoaterea americanilor din Eu­ropa“ şi era grefată pe vechiul concept al „echilibrului european“ (o reşapare a în­ţe­legerilor continentale care au marcat is­toria modernă şi contemporană între Fran­ţa, Anglia, Germania şi Rusia). Evident, nu a reuşit. Americanii nu au plecat din Europa, UE nu a devenit un cal troian, ci un aliat strategic care a contribuit decisiv la înfrângerea URSS. Mai mult, americanii au rămas aici şi după ce sovieticii au pier­dut Războiul Rece şi au extins NATO până la graniţele fostului imperiu.

Acest vechi plan nu a fost însă abandonat. Era, trebuie să re­cu­noaştem, destul de bun şi, chiar dacă nu a reuşit, a creat la vremea lui destule probleme. A trebuit să aştepte puţin la sertar, cam cât i-a luat fostului KGB să se replieze şi să facă Rusia „Great Again!“. De data asta în beneficiu propriu. De asemenea, el a trebuit să treacă printr-o obligatorie ope­ra­ţie de actualizare şi cosmetizare. A rea­părut, păstrând metodele, care au fost efi­ciente, dar, datorită contextului istoric, are acum două obiective în loc de unul. Aparent diferite, deşi decurg logic unul din altul şi se susţin reciproc, ele sunt: re­facerea URSS, într-o variantă 2.0, lipsită de constrângerile ideologiei comuniste (iden­tificată de Vladimir Putin ca principal vi­novat al căderii²) şi distrugerea veşnicului şi unicului inamic al oricărui stat auto­cra­tic: democraţia. Indiferent unde se află ea. Căci lecţia pe care a învăţat-o foarte bine fostul locotenent-colonel KGB, pentru că a trăit-o personal în 1989, este că prin­ci­pii­le democratice, în varianta lor clasică, sunt mai periculoase decât o armată de tan­curi. A ajuns la concluzia că cel mai si­gur mod de a îngropa democraţia nu este să o ataci direct, ci să o înlocuieşti cu o copie golită de conţinut. Un fel de de­mo­craţie-replika (asemenea unei copii chi­ne­zeşti a unui produs occidental). Apoi, du­pă ce a testat-o în Rusia, a început să-o ex­porte, frumos ambalată, sub sloganul: „De­mocraţia vestică este un sistem po­li­tic slab şi ineficient. Noi avem o variantă mai bună!“. Fără scandal, fără prea multe dezbateri obositoare, fără să li se ceară cetăţenilor să-şi bată capul în fiecare zi cu probleme complicate. E suficient să bifeze „democratic“ o căsuţă o dată la patru ani. Ce poate fi mai comod?

Revenind la primul obiectiv, el se află în stadiu avansat de realizare. Ce au re­pre­zen­tat Uniunea Vamală Eurasiatică şi ulterior Uniunea Economică Eurasiatică, dacă nu primii paşi spre un stat trans­na­ţional? Care să fie scopul acestei alter­na­tive plagiate după modelul de construcţie al Uniunii Europene, dacă nu refacerea Uniunii Sovietice, cea pierdută „prin tră­da­rea cetăţenilor săi“ de către „ideologia comunistă“? Urmează în mod sigur câ­te­va operaţiuni combinate de diplomaţie ar­mată pentru „protejarea etnicilor ruşi“, puţină propagandă şi istorie „alter­na­ti­vă“³. Apoi „popoarele“ îşi „vor dori sin­gure“ să se simtă, ca odinioară, în si­gu­ranţă şi măreţe împreună.

Al doilea obiectiv este mai puţin vizibil, dar este foarte aproape să fie şi el bifat. Şi asta chiar a fost greu şi a necesitat multă muncă. Un punct esenţial în planurile KGB din timpul Războiului Rece, dez­vă­luite de Anatoli Golițîn, era „slăbirea la­gă­rului capitalist“. Această „slăbire“ nu se referea la operaţiuni clasice de spionaj, la compromiterea sau asasinarea unor lideri occidentali sau a unor figuri emblematice şi la crearea şi sprijinirea unor formaţiuni politice favorabile Moscovei. Metodele uti­lizate de KGB erau extrem de diverse: de la susţinerea criminalităţii organizate (prin colaborarea directă cu grupări ma­fio­te, sprijinirea traficului cu stupefiante, a reţelelor de prostituţie, a traficului cu ar­me etc.) la campanii de presă şi mituirea unor oficiali şi, dacă era posibil, racolarea lor. Ţinta acestor campanii nu era obţi­ne­rea de informaţii, ci influenţarea opiniei pu­blice, cu scopul manipulării populaţiei din respectivele ţări. Se dorea crearea unui sentiment de insecuritate, dezordine, tea­mă şi, mai ales, neîncredere în au­to­ri­tăţi. Apoi, în mod direct, neîncrederea în sistemele politice şi reprezentanţii lor. Această componentă a vechiului plan con­ceput de KGB în timpul Războiului Rece ne duce direct la zilele noastre.

Puţini români au făcut vreo le­gătură cu evenimentele externe ce se desfăşurau în jurul nostru, în momentul în care „corupţia“ a fost inclusă oficial, prin ho­tă­râre a CSAT, în categoria ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale. Eram atunci, ca şi astăzi, convinşi că singura noastră pro­blemă o reprezintă suma furată de X sau Y, manevrele executate pentru a-l pro­teja, conflictele dintre taberele politice şi războiul televizat dintre „hoţi“ şi „var­dişti“. Şi mai puţini au avut curiozitatea să se întrebe de ce SRI-ului i s-a ordonat, tot prin hotărâre CSAT (şi nu în mod ocult, cum sugerează astăzi susţinătorii interesaţi ai unor găselniţe geometrice), să îşi pună cu prioritate resursele logistice şi umane la dispoziţia instituţiilor abilitate să lupte împotriva corupţiei⁴. Răspunsul a fost mereu transparent şi oricine ar fi ur­mărit documentele oficiale sau declaraţiile şefilor SRI din ultimii ani ar fi înţeles care este miza jocului.

Un exemplu. Iată ce declara George Maior în februarie 2014: „Corupţia este o ame­ninţare la adresa securităţii naţionale pentru că vulnerabilizează statul, aduce pre­judicii economiei, creează dezechi­li­bre în societate şi frustrări. (...) Sis­te­me­le politice profund corupte au dus la re­volte ale populaţiilor“. Să fie vreo legă­tu­ră între afirmaţiile fostului şef SRI şi mo­dul în care s-a produs disoluţia Ucrainei sau, în zilele noastre, scoaterea Republicii Moldova de pe axa Bucureşti-Bruxelles? Nu cumva tocmai „frustrarea“ populaţiei şi pierderea încrederii în clasa politică şi în instituţiile statului a fost factorul de­ci­siv care a condus la aceste efecte? Câţi din­tre cetăţenii ucraineni exasperaţi de fur­turile guvernelor succesive au fost dispuşi să moară pentru a apăra Crimeea? Şi cine a fost acolo la momentul oportun să ofere o alternativă dezamăgiţilor de prea mult „europenism corupt“? Nu cumva ideea că democraţia este inutilă şi ineficientă, un sistem politic impus de la Bruxelles, care nu ţine cont de realitate, străbate astăzi Europa de la un capăt la altul susţinută cu inconştienţă de „euro-sceptici“ (care cri­ti­că foarte frumos şi plastic birocraţia euro­peană, dar uită să ne spună că alternativa este democraţia-replika). Sună cam ca în cartea lui Golițîn?

Există, în opinia mea, o legătură directă între strategiile actuale ale Moscovei şi fenomenul co­rupţiei din statele europene. Nu vreau să sugerez deloc că actele de corupţie sunt puse la cale şi executate ca parte a unei conspiraţii planetare con­cepute de „noul KGB“. Corupţii noştri, ca şi cei europeni, nu au deloc o viziune atât de complexă şi nici nu sunt în mod con­şti­ent parte a acestui plan. Ceea ce fac, în schimb, vine exact în întâmpinarea lui. Iar Vladimir Putin a demonstrat că apre­ciază cadourile.

În România anului 2017, din fericire un stat NATO şi UE, este în plină desfăşurare un conflict deschis între majoritatea ro­mâ­nilor (să nu ne lăsăm păcăliţi că doar cei din stradă sunt împotrivă şi nici că ar exista un număr măcar egal care să sus­ţină din convingere ordonanţele) şi un gu­vern care a arătat că este dispus să vul­ne­rabilizeze statul pentru a proteja o singură persoană.

Prin obstinaţia de a-şi pune în aplicare obi­ectivele, care au devenit transparente pentru toată lumea, Guvernul Grindeanu a deschis o uşă spre un coridor întunecat care adânceşte neîncrederea populaţiei, afla­tă oricum la limită, în instituţiile sta­tu­lui şi în clasa politică. Iar la capătul aces­tei spirale, ale cărei rotiri au devenit im­previzibile odată cu mutarea dialogului în stradă, nu stă decât un singur câştigător. Dar poate că istoria ne va feri din nou, aşa cum noi nu ştim să o facem, de consecinţe cu adevărat dramatice.

note

1. Bine aţi venit, domnule Putin!

2. În aprilie 2014, un grup de parlamentari ruşi cerea condamnarea lui Mihail Gorbaciov pentru „implicarea în dezmembrarea fostei Uniuni Sovietice“. Între altele, plângerea penală, adresată procurorului general, lansa ideea că independenţa fostelor republici sovietice a fost obţinută în mod fraudulos şi contrar voinţei populare. Într-un interviu din septembrie 2016, Vladimir Putin a afirmat că dezmembrarea URSS „nu era necesară“ şi că s-a produs din „vina partidului comunist“. Recent, un grup de parlamentari ruşi a anunţat că va milita pentru „refacerea URSS“.

3. În ianuarie 2016, în cadrul unui forum regional, Vladimir Putin a lansat un atac fără precedent la adresa lui I.V. Lenin, acuzându-l pe fostul idol comunist că „a plasat o bombă atomică sub casa pe care o denumim Rusia şi această bombă a explodat mai târziu“. Declaraţia se referea la dreptul la secesiune al popoarelor care alcătuiau URSS, drept inclus de Lenin în prima Constituţie comunistă. Este foarte posibil să asistăm, în viitorul apropiat, la o „reconfigurare“ a obiectivelor turistice din Piaţa Roşie. Există deja numeroase opinii fundamentate „ştiinţific şi economic“ (s-a propus şi un referendum) care susţin mutarea trupului îmbălsămat al lui V.I. Lenin din Piaţa Roşie într-o altă parte, unde să fie „mai bine protejat“ şi „să se cheltuiască mai puţin cu întreţinerea“.

4. În acest context, episodul Ghiţă-Coldea poate fi privit ca o consecinţă directă a unor operaţiuni informative complexe desfăşurate în anii precedenţi. Este puţin probabil ca Florian Coldea să fi acţionat, inclusiv în episodul vacanţei, dincolo de limitele unui mandat aprobat. Demisia lui a avut drept scop întreruperea campaniei împotriva SRI, campanie care, iată, s-a dovedit a fi doar „o pregătire de artilerie“.