O vizită la muzeu, la celebrul Meţereu

Mirel Banica | 05.06.2012

Duminică ploioasă, plumb bacovian în plină vară. Nimic mai nimerit decât o vizită la muzeu. Muzeul Ţăranului Român. Me-Ţe-Re-ul, mândria Bucureştiului. Muzeul fenomen al anilor ‘90, concentratorul de energii al anilor 2000, magnetul hipsteriei bio-eco, astăzi, la 20 de ani de la înfiinţare. Mai mult decât un muzeu, un veritabil loc memorial, unde pasiunile, neliniştile, melancoliile noastre se întâlnesc, se împletesc, explodează, fascinează, se corodează...

Pe aceeași temă

Duminică ploioasă, plumb bacovian în plină vară. Nimic mai nimerit decât o vizită la muzeu. Muzeul Ţăranului Român. Me-Ţe-Re-ul, mândria Bucureştiului. Muzeul fenomen al anilor ‘90, concentratorul de energii al anilor 2000, magnetul hipsteriei bio-eco, astăzi, la 20 de ani de la înfiinţare. Mai mult decât un muzeu, un veritabil loc memorial, unde pasiunile, neliniştile, melancoliile noastre se întâlnesc, se împletesc, explodează, fascinează, se corodează...

Urc încet panta acoperită cu piatră cubică, calea de acces spre intrarea principală a clădirii. Frumoasa clădire a MŢR-ului este unul dintre simbolurile României Mari, cu elite şcolite la Paris şi Berlin care ştiau că forţa şi slă­bi­ciunea acestei ţări sunt con­centrate în ţăranul român. Păşesc peste cuburile de granit cioplite şi îmbinate atent şi gândul îmi zboară la recenta asfaltare a zonei Aviatorilor. O crimă ur­ba­nis­tică, ce a ucis nu doar piatra cubică de la Şosea, ci şi o anumită idee de măreţie, de mândrie naţională a perioadei interbelice. Nimic nu se compară cu zgomotul scos de pot­coava de oţel a unui cal de paradă, în contact cu granitul. Pentru ca Ei şi ma­şinile Lor minunate, cu nume sonore, să poată rula mai lin, mai nestingherit, mai rapid. Dar ce cuvânt mai este şi acesta, mândrie naţională, mai interesează pe ci­neva aşa ceva? Sună demodat sau, din contră, prea electoral. Să fim mulţumiţi că Arcul de Triumf este încă la locul lui şi nu s-a ridicat un „mol“ în locul său...

Revin la MŢR, scuzaţi-mă, dragi cititori, pentru această mică paranteză cu parfum de ran­chiună electorală, să zicem. Cu ochii-n pavaj, nu pot totuşi să nu remarc geamurile termopan de la demisolul clădirii proiectate de Ghika-Bu­deşti. Clădire monument istoric, de gradul zero, gradul A sau cine ştie cum se mai spune prin actele Ministerului Culturii. Acte care oricum nu interesează pe ni­meni, în cazul acestui loc sau aiurea. Geamurile termopan râd plastic către razele unui soare anemic, provizoriu, ivit pe neaşteptate dintre norii plini de ape. Pe unele dintre ele încă mai sunt lipite etichete zdrenţuite pe care scrie Gealan (Ghealan, cum ne spune vocea din re­cla­mă, calitate „germană“ vândută sub nu­me asiatic). Poate că nu trebuia să mai adaug acest lucru, dar ele sunt în total cumplit dezacord cu arhitectura an­sam­blului. Bănuiesc că un nene de la tehnic, cu halat albastru, fan al echipei naţionale de fotbal şi al berii la 2,5 litri, a fost tras de curent. Iar inamicii ereditari ai po­porului român sunt, după cum bine ştim, curentul şi vecinii apropiaţi. L-a tras per­fidul de ceafa groasă, el a reacţionat, mon­tând un strat protector de ghealan la geam, antijunghi, antitot. Sau poate mă în­şel, cine ştie.

Chiar la intrarea în muzeu, amabila doam­nă de la bilete mă întreabă dacă am venit cu copilul „la activităţi“. Am uitat să vă spun că eram însoţit de fiul meu mai ma­re, cam preşcolar de felul său. Pe moment, nu am înţeles sensul întrebării sale, mis­terul s-a lămurit însă rapid. O domnişoară mignonă, gen studentă-la-Istoria-Artei, înconjurată de un grup de 10-12 băieţei şi fetiţe de oraş, frumos îmbrăcaţi şi par­fumaţi, poartă de colo-colo un teanc de perne din burete, colorate în portocaliu, imprimate cu elefanţi mici, negri, cântând la flaut. Copiii se aşază cuminte şi aplicat în jurul ei, parcă sunt cloşca cu puii de aur. E plăcut să-i vezi cum ascultă atent tot ceea ce li se spune. Tânăra rosteşte, clar şi aplicat, cu convingerea pe care doar cunoaşterea ţi-o poate furniza: ţă­ranul nu-şi cumpăra hainele, ca noi, el şi le fabrica singur! Exem­plifică apoi cu gesturi largi pe bogatul „material di­dactic“ pe care-l are la în­demână în muzeu. Părinţii aprobă tacit, serioşi şi tă­cuţi, pentru a nu-i deranja pe micii îngeraşi dornici de cunoaşterea tradiţiei textile a poporului român. Cea mai convinsă de teh­nologia ţăranului pare a fi o superbă mă­mică echipată cu ochelari mari de insectă, taior cu tăietură perfectă şi o geantă Her­mes Marwari, dacă nu mă înşeală me­moria mea glossy-tabloidă. Râd amar, în sinea mea. Oare cât vom mai idealiza „ţă­ranul român“? El este mort şi îngropat, fie în muzee, fie în cimitire de ţară, pline de buruieni şi sticle de plastic, aşa-zisele Pet-uri. Iar hainele, ei bine, hainele nu şi le mai fabrică singur de multă vreme, ci le cumpără în marea majoritate a cazurilor de la „secondhendurile“ din capitalele de judeţ, atunci când mai ajunge pe acolo, cu treburi la doctori sau la prefectură. Astăzi, nici măcar oaie nu mai este capabil să crească eroicul ţăran român, pentru că l-ar încurca lâna, nu o mai trage nimeni la darac. Nu oaia, lâna. Vă las plăcerea de a căuta singuri ce înseamnă cuvântul da­rac, recent intrat în nobila galerie a ar­haismelor. Rimează cu pui de drac, numai că era un drăcuşor mecanic, scoatea pe gura sa înarmată cu sute de dinţi metalici lâna dărăcită a mănuşilor, ciorapilor şi vestelor de altădată. Nu chinezeşti.

Începem vizita în muzeu. Acelaşi minunat muzeu pe care-l ştiu de 20 de ani, locul în care şi zidurile vorbeau, în numele Tra­diţiei. Muzeu-biserică, muzeu-metaforă, muzeu-ghicitoare, muzeu-catacombă, mu­zeu de muzeu. Dacă zidurile ne vorbeau acum două decenii, acum vorbesc ne­stingherite supraveghetoarele la te­le­foa­nele mobile din dotare, în colţuri, şoptit, cu mâna făcutăstreaşină la gură. Au mi­nute din belşug şi imunitate la frec­venţele telefonului mobil. Mai vorbesc şi crainicii de la radio, se mai aud şi manele pop gen Mandinga din mici „tranzistoare“, as­cun­se pe niciunde. Timpul trece greu, salariul este mic, după buget, muzeul este unul de arte şi tradiţii, dar oameni suntem... Uni­tatea organică a Tradiţiei, umbra lui Horia Bernea pe coziile acestor ziduri tăcute, toate sunt dinamitate de oferta minutelor, gratuite minute, inepuizabile.

Ceva s-a rupt, ceva nu mai este în regulă cu acest muzeu pe ca­re-l iubim cu toţii atât de mult. Sala Timpul, celebra sală Timpul dominată de figura aspră a Pă­rintelui Paisie de la Sihla, este închisă cu un fel de capră de lemn, aşezată de-a curmezişul intrării. Mulţimea de vizitatori străini nu mai înţelege nimic, tainic atrasă de atmosfera aparte a acestei săli, cheie de boltă a întregului muzeu. Aşa cum nu mai înţelege la ce mai sunt de folos tă­bliţele de lemn cu notiţe explicative, cu grafia arhaică a lui Horia Bernea sau a Irinei Nicolau. Il n’est pas du tout in­teractif, ce musée, susură dulce o turistă francofonă, dezorientată de lipsa de „in­teractivitate“, adică monitoare, leduri, beculetze şi sisteme tactile. În lumea lui Feisbuc’, locul pare a fi o balenă me­mo­rială eşuată pe uscatul tehnologiei de vârf. Exponatele sunt prăfuite, vlăguite, un ce­va acolo, greu de explicat în cuvinte, nu mai funcţionează. Ca şi cum un sat de munte ar fi părăsit de locuitorii săi, iar în locul lor s-ar aduce figuranţi de ceară pentru a răspunde nevoii omului modern de autentic. Tradiţia a murit, iar resturile ei muzeificate ne hrănesc, ne intrigă sau ne fac să devenim nostalgici, după caz. MŢR-ul este în acest moment un muzeu depăşit. Şi nici nu văd prea bine cum declinul său lent, dar sigur, ar putea fi oprit. Moştenirea „tatălui“ Horia Bernea, doliul său imposibil şi incomplet mi se par incompatibile cu cerinţele şi interesele momentului.

Curtea interioară. O altă tânără zăreşte copilul-resursă agăţat de mâna mea şi îmi întinde un pliant cu „activităţi“. Mai exact, copilul este îndemnat, citez „să se familiarizeze cu pereţii înnegriţi, cu mirosuri specifice (tămâie şi lumânări), clopot, toacă şi alte instrumente care să le stimuleze imaginaţia şi simţirea“. Aţi ghicit, este vorba de o altă „activitate“ propusă de un organism privat, mai exact vizita unei biserici de lemn, totul fiind gândit în logica „dezvoltare personală“. Ade­vărata secularizare a ajuns şi la noi, în mediile elevat-urbane. Adică nu trebuie să ne îngrijorăm atunci când pierdem gesturile rituale sau nu mai mergem aşa de des la biserică, ci atunci când mo­dernitatea muşcă adânc din memoria unei religii, transformată în bun personal, mu­zeu sau loc de joacă. În jur se află în plină desfăşurare un „târg al ţăranului“. Încă unul. Lume pestriţă, miros de mici şi colaci, obiecte amestecate. Dar unde sunt ţăranii? Un vânzător de palincă şi oale de lut muşcă cu poftă dintr-un hamburger (rece) de Mac’do, cu ochii după potenţialii clienţi. O pictoriţă de icoane spune că movul nu se mai poartă anul acesta. Aici, tradiţia idealizată de bucureştenii sufocaţi de betoane vinde orice, de la mici la nuci de lemn pictate manual. Nu mai continui, nu mai are sens, dar pe mine personal frecvenţa acestor târguri a început să mă obosească, la fel cum mă oboseşte pu­blicitatea la iaurtul făcut prin Dealurile Chimiei, dar vândut ca fiind din „inima Ardealului“ sau aiurea, la ţară. Tradiţia nu a murit aici, doar că agonizează, fiind stoarsă ca o lămâie, haideţi deci să o lă­săm să se mai odihnească puţin. Iaurtul nu este un muzeu, muzeul nu este un iaurt. Dacă vom continua tot aşa, ge­neraţiile mai tinere vor risca să le con­funde.

Ce final să găsesc unei zile plo­ioase? Iată unul posibil: „Colegii mei şi cu mine avem cer­ti­tu­dinea că Marele Premiu de anul acesta trebuie să revină Mu­zeului Ţăranului Român din Bucureşti. Minunatele colecţii de obiecte sunt pre­zentate şi interpretate cu o măiestrie şi imaginaţie excepţionale, într-un stil pro­priu, cu impact puternic asupra vizi­ta­torului. Directorul muzeului este iubit şi respectat de colegi, iar formaţia sa de artist l-a ajutat să creeze un muzeu care depăşeşte nivelul tradiţional de pre­zen­tare şi care creează un întreg cu mult mai important decât suma părţilor. Ho­ria Bernea este un om excepţional şi sun­tem siguri că lumea muzeelor europene va mai auzi multe despre el în viitor. El, ca şi muzeul său, este destinat să exer­cite o influenţă internaţională“. Kenneth Hudson, preşedintele EMYA, European Mu­seum of the Year Award, 1996. Au tre­cut 16 ani de atunci. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22