Primăvara arabă

Filon Morar | 08.02.2011

Pe aceeași temă

În toate cafenelele, birourile şi casele din Khartoum televizoarele sunt încremenite pe canalul Al Jazeera, care transmite aproape neîntrerupt revoluţia din Egipt. La fel a făcut cu precursoarea sa din Tunisia. Nu poţi să nu te gândeşti că în minţile şi sufletele acestor oameni încolţesc, probabil, aceleaşi gânduri şi speranţe pe care le nutream şi noi ascultând Europa Liberă şi urmărind căderea regimurilor nepopulare comuniste. Intuiţie ce se fondează, însă, pe prezumţia că toţi oamenii, indiferent de particularităţile culturale, etnice, sociale, confesionale, de regimuri politice, aspiră în mod universal şi natural spre libertate, democraţie şi guverne reprezentative. Este exact ce afirma atât administraţia republicană, căreia i-a succedat Obama, cât şi actualul preşedinte american.

Vântul schimbării

În ultimii 20 de ani, au existat trei pusee revoluţionare democratice, care, deşi diferite ca amploare şi circumstanţe generale, tind să influenţeze modul în care se reaşează relaţia dintre guvernaţi şi guvernanţi în zona extinsă, cuprinzând Caucazul şi Asia Centrală, zona Mării Negre, Orientul Mijlociu şi Africa de Nord.

Mişcările de masă din 1989 au adus prăbuşirea regimurilor comuniste, au reînnodat procesul de democratizare în Estul Europei şi integrare instituţională europeană. Revoluţiile din Georgia (2003) şi Ucraina (2004) au deschis seria mişcărilor pentru schimbare în spaţiul ex-sovietic. Revoluţia din Republica Moldova din 2009 şi încercările de revoltă din Belarus completează un tablou încă incert în zonă şi poate şi mai incert în Caucazul de Nord şi Asia Centrală. În 2009, protestele antiregim după alegerile din Iran, chiar dacă nu încununate de succes, au anticipat revoluţiile din Tunisia şi Egipt, mişcări care nu sunt lipsite încă de reverberaţii regionale.

Cel mai nou val de democratizare pare să fi început sub forma „Primăverii de la Tunis“, iradiind în întreaga lume arabă. În 2005 şi 2008, problemele economice au mai iscat proteste în Egipt, dar nu de amploarea celor inspirate după exemplul Tunisiei. Sub presiunea tsunamiului popular, unele regimuri arabe se vor grăbi însă să mimeze schimbarea până se domoleşte avântul popular, altele nu vor ceda tentaţiei de a-şi întări controlul în speranţa că frica va fi mai puternică decât frustrarea.

Libertate vs. stabilitate

Un comentariu pe website-ul revistei 22 al unui cititor care reacţiona la un articol privind revoluţia din Tunisia afirma că tot ce putem face rezonabil în legătură cu lumea arabă, presupus incompatibilă cu democraţia, este să sprijinim regimuri laice care să nu fie ostile SUA şi UE. Altminteri, libertatea importată forţat ar aduce cu siguranţă la putere regimuri radicale islamice: „Avem obiceiul să operăm cu noţiuni cu totul străine lumii arabe. Aici democraţia sau statul de drept sunt poveşti“, susţine cititorul respectiv. Pentru unii care am trăit într-un regim opresiv, am uitat cam repede. Chiar dacă acum suntem asimilaţi „Occidentului“.

Reacţia cititorului mărturiseşte un stereotip larg răspândit, dar nu mai puţin cinic: să nu ne pese dacă cetăţenii arabi sunt oprimaţi de guvernele lor. Este în firea lucrurilor în regiune. Situaţia nu se poate schimba. Să ne pese doar de stabilitatea noastră. O mână forte favorabilă Occidentului, cum e în Egipt, este de preferat unei teocraţii neprietenoase, ca în Iran. Soluţia ar fi să fim complicii unor regimuri care sunt răul cel mai mic şi să sperăm că astfel radicali islamişti nu vor veni la putere. Urmând această logică strâmbă, tocmai efectul nedorit riscă să se producă. După decenii de privaţiuni economice şi politice, alternativa faţă de regimuri care nu permit libera exprimare şi existenţa altor partide laice nu pot fi decât mişcările subversive radicale islamiste, care nu au colaborat cu regimul, au fost asuprite şi care promit justiţie şi echitate unei populaţii exasperate, care, în plus, poate percepe Occidentul ca pe un sprijinitor al fostului regim. Ca în Iran, în 1979.

Valul schimbărilor din lumea arabă nu suscită în Occident un entuziasm similar cu cele din Europa de Est. În Vest, există o tensiune pronunţată între dorinţele divergente care nu pot fi întrunite sau împăcate simultan: pe de-o parte, simpatie pentru dorinţa oamenilor de libertate, pe de altă parte, precauţie pentru efectele nedorite şi reafirmarea nevoii de stabilitate. Există riscul destabilizării Egiptului, ţara din regiune cu populaţia şi armata cele mai mari: poate fi repusă în discuţie recunoaşterea Israelului, revizuită relaţia cu Hamas şi Iran, oprirea exportului de gaze către Israel. Prin urmare, în Tunisia şi în Egipt, eşalonul doi al puterii este chemat să conducă tranziţia, să asigure stabilitate în faţa pericolului alunecării puterii în mâinile radicalilor islamişti. Cel mai probabil acest curs va fi sprijinit de americani şi europeni: gradualism al schimbării pentru a evita capcanele extremismului. Totuşi, rămâne riscul ca reformele să nu fie decât parţiale şi după o vreme, în numele stabilităţii, să se revină la regimuri care nu acceptă pluralismul. Revoluţiile neterminate sau confiscate sunt şi ele o realitate. Neatingându-şi obiectivul aşezării pe un curs al schimbării, momentele de ruptură se pot dovedi a posteriori nerevoluţionare prin efectele lor pe termen lung. S-ar relua astfel ciclul neîmplinirii democraţiei în sol arab. Mai mult, în ciuda puterii de atracţie în lumea culturii şi civilizaţiei globalizante occidentale, sentimentul antiamerican poate fi substanţial alimentat, dacă populaţia arabă percepe că regimurile nepopulare intern sunt menţinute la putere cu sprijinul Occidentului. Este ca şi cum, în anii 80, când paroxismul regimului devenise halucinant, Occidentul ne-ar fi propus să îl mai ţinem pe Ceauşescu pentru că este bun pentru echilibrul geopolitic al regiunii. Reformele graduale pot fi soluţia în lumea arabă cu condiţia să şi aibă loc. //

5 februarie 2011, Khartoum şi Abyei. Opiniile exprimate în acest articol îl angajează pe autor exclusiv în calitate personală.

* * *

Echilibristica Occidentului

Vestul a performat în percepţia multora o echilibristică necesară în regiune, în opinia altora ipocrită şi periculoasă.

Revoltele din ţările arabe nu sunt generate doar de lipsa guvernării reprezentative, ci şi de exacerbarea problemelor economice. Criza economică profundă din ţările sovietice şi Estul Europei au fost cauze care au declanşat căderea regimurilor comuniste. Nu numai lipsa libertăţilor şi drepturilor politice şi civile, dar şi lipsa speranţei de mai bine, a unui trai decent au provocat şi mişcările din Tunisia şi Egipt. Pe fondul crizei economice mondiale, majoritatea regimurilor din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord nu au mai putut menţine subvenţiile de stat, iar preţul produselor de bază a crescut.

În 2009, preşedintele Barak Hussein Obama, cu rădăcini africane şi musulmane, a ţinut, la Cairo, un discurs simbolic adresat lumii arabe şi islamice. Cu toate că a admis că schimbările necesită timp în lumea arabă, a afirmat că Islamul poate coexista cu inovaţia, dezvoltarea, toleranţa şi democraţia. Una dintre premisele esenţiale ale politicii externe americane a fost reafirmată: oamenii de pretudindeni, indiferent de geografie, istorie, cultură sau stare socială aspiră spre pace, securitate, viaţă demnă şi libertate. Aceste drepturi umane fundamentale sunt universale şi trebuie sprijinite. Astfel, nu ar exista incompatibilitate inerentă între Islam şi democraţie. Totul este ca reformele necesare să fie aplicate, guvernele să reflecte voinţa poporului şi puterea să fie deţinută prin consimţământ, nu prin coerciţiune. Exact ce ne sugera în secolul al XVII-lea şi John Locke. Iar Hobbes ne reamintea, înaintea sa, că temerile oamenilor, frica de abuzuri, frica de insecuritate, frica pentru viaţa şi bunurile personale sunt resorturi generale, esenţiale ale acţiunii umane.

Vestul a performat în percepţia multora o echilibristică necesară în regiune, în opinia altora, ipocrită şi periculoasă. Având nevoie de lideri moderaţi în relaţiile internaţionale, au tolerat modul în care aceştia gestionau situaţia internă, atâta timp cât monopolul accesului la putere asigura stabilitate regională. Problema cu multe necunoscute din aceste regimuri este nu numai că îşi pierd legitimitatea prin abuzuri şi corupţie, dar nu reuşesc să genereze nici dezvoltare economică. Resursele sunt canalizate spre menţinerea la putere a regimului, nu spre bunăstarea populaţiei. Iar stabilitatea prin controlul autoritar al societăţilor arabe, stabilitate preferată de Vest în ultimele decenii (în paralel cu încurajări periodice, dar nu foarte ferme pentru reforme), nu este decât o stabilitate înşelătoare, precară, care stă sub semnul răbufnirii nemulţumirilor populaţiei. În absenţa schimbărilor, nu poate sfârşi decât ca în Tunisia şi Egipt.

După 9 septembrie 2001, ţările musulmane au început să fie privite prioritar din perspectiva cooperării în lupta împotriva terorismului şi mai puţin în virtutea respectului libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor lor. După ce anii 90 au fost marcaţi de accentul pe democratizare şi drepturile omului, acestea au trecut în plan secund în faţa noului imperativ al luptei împotriva terorii. Securitatea regională a fost pusă în faţa securităţii umane din ţările arabe: legile antiteroriste au justificat limitarea unor libertăţi fundamentale. Este momentul să se reconsidere priorităţile? Să fim corecţi: nu este vorba de o demisie, ci mai curând de o chestiune de tonalitate. Democratizarea nu a dispărut din intervenţiile americane sau europene, dar nu mai constituie nota dominantă în partitura discursului internaţional. Administraţiile succesive din SUA susţin că există drepturi, valori şi principii care trebuie să fie accesibile tuturor oamenilor. Ceea ce sugerează, în termenii lui Tocqueville, un marş implacabil al democraţiei.
Occidentul, în special SUA, va putea pune o presiune crescândă asupra regimurilor aliate din zonă pentru a se reforma, astfel încât să nu se repete scenariul din Tunisia şi Egipt. Dar tot Occidentul va trebui să sprijine substanţial aceste reforme, mult mai hotărât decât a făcut-o, când a avut ocazia, în ultimii ani, cu ţările din vecinătatea estică a UE: Georgia, Ucraina, Republica Moldova sau Belarus. Dacă Tunisia, Egiptul şi alte ţări care ar putea urma în noul val al schimbării în lumea arabă cad pradă extremismului religios, atunci închistarea politică a regimurilor din Orientul Mijlociu va spori, proporţional cu scăderea influenţei occidentale şi acreditarea ideii că ţările arabe nu sunt pregătite pentru democraţie. Iranul a salutat revolta din Egipt ca o mişcare de eliberare islamică. Egiptul ar avea însă a priori şansa să devină cea mai mare democraţie arabă. //

* * *

Reforme necesare

Raportele PNUD privind dezvoltarea umană în ţările arabe arată că dominarea Executivului asupra puterii legislative şi judiciare, limitarea presei, restricţionarea libertăţilor individuale, alături de creşterea demografică, sporirea şomajului şi nivelul de trai pauper al majorităţii populaţiei impun reforme.

Pragul sărăciei

Între 1980 şi 2004, ţările arabe au cunoscut o creştere economică anuală de doar 0,5%. Dependente de fluctuaţiile preţului petrolului, majoritatea ţărilor arabe au economii orientate spre import şi servicii. Aproape 20% din cei 350 de milioane de arabi trăiesc sub pragul sărăciei. În Egipt, rata este de 41%.

* * *

După revoluţie: ce fel de normalitate?

Reacţiile de autoapărare ale regimului şi de creare de naraţiuni paralele prin apelul la frică, anxietăţi şi relativizare nu trebuie subestimate. Fisurile se pot induce uşor în sânul familiilor, al grupurilor sociale, fracturând societatea. În Egipt, actualul vicepreşedinte, fost şef al serviciilor secrete, susţine că tinerii au reacţionat impulsiv şi că sunt manipulaţi de forţe externe („agenturi“?) interesate în destabilizarea ţării. Reţeta a fost aplicată şi în alte părţi: contramanifestaţii sunt organizate pentru a arăta că revoltele nu sunt de fapt populare, se provoacă înfruntări violente, confuzie, incertitudine care necesită apoi, fireşte, intervenţia forţelor de ordine. Strategia din Iran, în 2009. Dacă nu funcţionează, aceeaşi metodă poate avea drept corolar menţinerea în sfera puterii a liderilor experimentaţi (eşaloanele inferioare ale guvernului „răsturnat“) pentru a evita „haosul“, aşa cum se încearcă în Tunisia şi Egipt şi cum s-a reuşit în România la începutul anilor 90.

Vicepreşedintele Omar Suleiman, până deunăzi mâna dreaptă a preşedintelui Mubarak, îi îndeamnă pe tineri să se întoarcă acasă. Treburile înalte ale ţării vor fi rezolvate de „oficiali“. Adică lucrurile vor reveni la normal. La o normalitate împotriva căreia oamenii s-au revoltat. Mai mult, proaspătul-nu-atât-de-nou lider de tranziţie al ţării afirmă public că nu este în caracterul poporului arab ca liderul să demisioneze. Egiptenii şi-ar iubi conducătorul care este ca un tată pentru ei. Astfel de cerinţe sunt străine de spiritul locului, de natura arabilor, fiind inspirate din afară. Nu problemele economice şi politice din interior au generat revoluţia, ci forţele străine care vor rău naţiunii, destabilizând regimul. Instrumentele involuntare ar fi tinerii naivi care se lasă manipulaţi. Nu numai în Egipt, ci şi în Tunisia, tinerii insistă însă ca toţi reprezentanţii fostului regim să nu se mai regăsească la guvernare. Vor, în fond, o revoluţie.

Problema este că liderii autoritari sunt precum stejarii bătrâni la umbra cărora nu poate să crească niciun alt lider de opoziţie. Aceştia sunt de regulă înlăturaţi sau expulzaţi, iar diaspora este uşor de discreditat ca trăind o viaţa liniştită în Vest şi nefiind conectată la problemele ţării. La umbra lor nu pot creşte decât ferigile unor organizaţii clandestine religioase, fără lideri marcanţi cu vizibilitate verticală, dar cu ramificaţii orizontale întinse prin reţeaua de moschei şi madras-uri. Frăţia Musulmană, organizaţie panarabă care a inspirat Hamas şi este prezentă în Egipt, Iordania şi alte ţări arabe propune o soluţie politică islamică. La primele alegeri pluripartinice din 2005 a câştigat 20% din voturi în Egipt, în condiţiile unor alegeri considerate doar parţial libere. Cât ar obţine acum? Trebuie să se îngăduie un timp mai extins pentru organizarea de alegeri credibile şi transparente, atât pentru a amenda cadrul legislativ – constituţia, legea electorală şi a partidelor politice -, cât şi pentru că forţele politice seculare trebuie să se poată organiza. Altminteri, Frăţia Musulmană are un avantaj.

Pentru perioada de tranziţie până în iulie sau august, comunitatea internaţională va susţine, cel mai probabil, o formulă politică a „stabilităţii“, cu cooptarea opoziţiei alături de fostele structuri ale statului tunisian şi egiptean. Prudenţa şi prevederea, echivalate cu realismul, vor prevala. Desigur, pericolul radicalismului islamist nu trebuie ignorat. În Algeria, în 1991, era să vină la putere prin alegeri libere. În 1979, a fost propulsat de valul nemulţumirilor faţă de regimul prooccidental ineficient al şahului iranian. Hamasul a câştigat şi el alegeri în 2005 şi 2006.

Vor exista neîndoielnic efecte asupra procesului de pace israeliano-palestinian, mai ales în contextul dezvăluirilor WikiLeaks şi al celor recente ale canalului Al Jazeera asupra negocierilor de pace. Liderii arabi par să aibă două opţiuni majore. Fie să fie tentaţi să încurajeze imobilismul în chestiunea palestiniană, pentru a continua să îşi mobilizeze populaţia în jurul pericolului Israel. Fie să susţină deschis soluţionarea procesului de pace pentru a obţine credit intern, în paralel cu reforme interne. Cu toate că primul scenariu pare mai probabil pentru moment, ceea ce contează primordial va fi reacţia Israelului. Acesta ar putea utiliza vulnerabilitatea liderilor palestinieni şi a guvernelor arabe, pentru a îngheţa orice concesii şi aştepta. Efectele unei primăveri democratice în zonă includ şi Turcia, care ar putea juca şi mai mult cartea democraţiei musulmane funcţionale pentru a-şi spori influenţa în zonă şi în Occident. //

Citeste si despre: revolte in Egipt, Cairo, Mubarak, CNN, Al Jazeera.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22