Revizitând Procesul de la Nürnberg

Există toate motivele pentru ca Procesul de la Nürnberg să fie considerat esențial pen­tru justiția postbelică. A fost prima da­tă în istoria modernă când liderii unei țări au fost aduși în fața justiției pentru că au por­nit un război și pentru că l-au purtat cu bestialitate, conduși de o ideologie cri­minală, încălcând norme internaționale și valori universale. Deși voci importante din rândul puterilor câștigătoare cereau exe­cutarea sumară a celor considerați vi­novați, până la urmă ideea de justiție a tri­um­fat, fiind slujită rezonabil în cele 11 luni de proces. Acuzațiile aduse liderilor na­ziști, deși se bazau pe principii juridice vechi și împărtășite de lumea civilizată, constituiau la rândul lor o noutate: cons­pirație pentru declanșarea războaielor de agresiune, crime împotriva păcii, crime de război și crime împotriva umanității, așa cum erau ele definite de Carta Tri­bu­nalului Militar Internațional. Așadar, pro­cesele de la Nürnberg, primul și celelalte 12 care au urmat, au contat ca precedent, fi­xând noi standarde pentru justiția in­ter­națională. Eforturile ulterioare făcute pen­tru combaterea crimelor în masă s-au re­ven­dicat toate de la acest moment crucial din istoria secolului XX.

Narațiunea progresivă

Mai important, procesele au influențat me­moria postbelică a celui de-Al Doilea Răz­boi Mondial și a Holocaustului. Deși con­tinuă dezbaterile pe marginea acurateței cu care tragedia evreilor a fost redată în timpul procesului principalilor acuzați, exis­tă consensul istoriografic că Tribu­na­lul Militar Internațional a avut meritul de a fi furnizat pentru prima dată, cu au­to­ri­tate internațională, principalele date ale istoriei Holocaustului: execuțiile în masă din teritoriile ocupate comise de unități din Einsatzgruppen, Wehrmacht și alte for­mațiuni naziste, în colaborare cu for­țele aliate și cu localnici, exterminarea în la­găre, utilizarea muncii forțate, depor­tă­rile, ghetoizarea, execuțiile sumare, alte cri­me și persecuții.

Imagine din timpul Procesului de la Nürnberg (martie 1946)

Măsurile de persecutare și exterminare a evrei­lor au fost menționate în cazul tutu­ror celor patru capete de acuzare. Totuși, pe ansamblu, evidențierea crimelor împo­triva evreilor nu a ocupat o pondere în­sem­nată în strategia acuzării la procesul prin­cipal împotriva responsabililor na­ziști. Semnificativ este că în actul de con­damnare, din cele 173 de pagini, subca­pitolul despre măsurile împotriva evreilor ocupă doar puțin peste 5 pagini, la care se adaugă alte câteva mențiuni în restul tex­tului.

Abordarea Tribunalului Militar Inter­na­țio­nal a creat mai multe distorsiuni care au influențat, mai mult sau mai puțin, per­cepțiile ulterioare. Acuzațiile privind cri­mele împotriva păcii, crimele de război și crimele împotriva umanității au fost subor­donate acuzației de conspirație pentru declanșarea, de către Germania nazistă, a răz­boiului de agresiune și dominație con­ti­nentală și mondială. Astfel, atrocitățile co­mise apăreau ca parte a unei strategii de război și ca rezultat colateral al confla­gra­ției mondiale. Această abordare, deter­mi­nată în special de poziția părții americane în proces (mai precis de US Office of Chief-of-Counsel for the Prosecution of Axis Criminality, reprezentată de Robert H. Jackson), s-a lovit de opoziția părții fran­ceze și a celei sovietice, care erau în­sărcinate cu prezentarea în proces a ca­pe­telor de acuzare privind crimele de război și crimele împotriva umanităţii. Tribunalul nu a înțeles în toată profunzimea proiectul genocidar nazist și focalizarea politicii cri­minale împotriva evreilor. Evreii au apă­rut ca o categorie între altele de victime, iar măsurile antievreiești ca parte a poli­ti­cilor dictatoriale clasice folosite de un stat totalitar, statul nazist în speță, pentru a zdrobi orice rezistență. Antisemitismul a fost văzut mai mult ca un instrument propagandistic și de diversiune, nefiindu-i acordată atenție ca element central al ideo­logiei naziste și al Soluției Finale. Accentul pus de acuzarea americană pe metodologia judiciară „realistă“, de tip anglo-saxon, a făcut ca probatoriile să se bazeze în prin­cipal pe documente originale, găsite de aliați și aduse la Nürnberg, și mai puțin pe declarații ale martorilor, considerate nesi­gure. Martori oculari ai crimelor au fost aduși în fața Curții doar de acuzarea fran­ceză și cea sovietică. Tribunalul nu a acor­dat suficientă atenție masacrelor de pe teritoriul Uniunii Sovietice și nu a reușit să distingă între lagărele de concentrare și cele de exterminare. Percepția părții ame­ri­cane, care a dat nota dominantă pro­ce­su­lui, a fost influențată de faptul că trupele americane eliberaseră cu precădere lagăre în care deținuții evrei nu formau ma­jo­ri­ta­tea, precum Dachau, Buchenwald și Mau­thausen. Britanicii au descoperit lagărul de la Bergen-Belsen, dar relatările aduse în fața Curții de la Nürnberg au trecut cu vederea numărul mare de victime dintre evrei. Trei dintre principalele lagăre de ex­terminare – Treblinka, Sobibór și Bełżec – fuseseră distruse de naziști în 1943 și abia în anii 1950-1960 a fost documentat rolul lor în Soluția Finală. Sovieticii au desco­pe­rit lagărul de la Auschwitz, dar au avut o contribuție minoră la prezentarea acestui caz în fața Tribunalului, la fel cum au aju­tat puțin la documentarea activității Ein­satz­gruppen pe teritoriul sovietic. În fine, Procesul de la Nürnberg a influențat per­cep­țiile ulterioare prin aceea că a focalizat atenția asupra marilor vinovați și a anu­mitor instituții considerate criminale (SS, SD, Gestapo, Cabinetul Reichului, con­du­ce­rea Partidului Nazist – apartenența la acestea implicând culpa individuală dacă asocierea s-a făcut voluntar și con­ști­en­tizând activitatea criminală a instituției). Participarea eșaloanelor inferioare, a „oa­menilor obișnuiți“ și a altor instituții la consolidarea regimului nazist și la pro­iec­tul genocidar avea să fie evidențiată în de­ceniile următoare.

Documente germane folosite ca probe în timpul Procesului de la Nürnberg

Distorsiunile de percepție au avut cauze po­litice și culturale importante. Aici este locul doar de a puncta că au contat po­zi­ționările țărilor care au organizat procesul în contextul profilării Războiului Rece, cu­noștințele și prejudecățile persoanelor ca­re au fost implicate direct, hazardul iden­ti­ficării și procesării documentelor cap­tu­ra­te etc. Dar cel mai mult a contat așa-nu­mita „criză a imaginației“ de după răz­boi, „limitele reprezentării“ în fața unei crime în masă fără precedent, comisă la dimensiuni inimaginabile. Nu doar că lip­seau numeroase piese documentare din puzzle-ul explicativ, care aveau să fie des­coperite de istoriografia deceniilor urmă­toare, dar nu era construit nici aparatul conceptual prin care faptele să fie înțelese, interpretate. Termenul genocid – de­sem­nând crima care urmărește eliminarea unui întreg grup etnic, național, religios sau rasial – a fost folosit de câteva ori în documentația Procesului de la Nürnberg, dar va fi consacrat în limbajul juridic in­ter­național abia în 1948, odată cu adop­ta­rea, de către Organizația Națiunilor Uni­te, a Convenției pentru Prevenirea și Pe­depsirea Crimei de Genocid. Conștien­ti­zarea Holocaustului s-a produs treptat, prin ceea ce Jeffrey C. Alexander numea „na­rațiune progresivă“, care făcea din re­gimul nazist ilustrarea răului absolut și a unei excepționalități care putea fi trans­gre­sată prin cunoaștere și redempțiune.

Efortul judiciar retributiv

Procesul principal de la Nürnberg a pus în umbră procesele următoare de la Nürn­berg, precum și o serie de procese or­ga­nizate de aliați, de alte state europene și de Uniunea Sovietică în a doua parte a ani­lor 1940. Privind comparativ efortul re­tri­butiv postbelic, se poate observa că au fost testate numeroase strategii judiciare – une­le care corectau erorile din primul Pro­ces de la Nürnberg –, cu precizarea că efec­tul lor asupra conștiinței postbelice a fost mai redus.

De exemplu, în restul de 12 procese orga­nizate la Nürnberg, în zona de ocupație americană, atenția a fost orientată spre al­te eșaloane ale puterii naziste, fiind in­culpați membri SS (inclusiv Einsatz­grup­pen), membri ai Înaltului Comandament, alți ofițeri de armată, miniștri, juriști, func­ționari civili, oameni de afaceri și me­dici – 185 de persoane cu totul. Declarația de la Moscova, din noiembrie 1943, sta­bi­lise ca responsabilii pentru crime de răz­boi să fie judecați în țările unde au comis infracțiunile, cu excepția responsabililor ale căror acțiuni nu puteau fi circumscrise, limitate la o zonă geografică anume. Aces­te ultime cazuri – urmându-se principiile Acordului de la Londra, din 8 august 1945, pentru pedepsirea principalilor cri­mi­nali de război din cadrul Axei – au că­zut în jurisdicția tribunalelor militare in­ternaționale. Cadrul legal stabilit de aliați pe 20 decembrie 1945 – Control Council Law nr. 10 – a permis ca fiecare din pu­te­rile care dețineau zone de ocupație în Ger­mania să organizeze propriile procese pen­tru acuzațiile de crime contra păcii, crime de război, crime împotriva umanității și apar­tenență la organizații declarate cri­minale.

În zona de ocupație americană, curțile mi­litare au vizat într-o primă fază cazurile în care au rezultat victime dintre cetățenii Statelor Unite (226 de procese au avut spe­țe de acest fel, cu 646 de acuzați, dintre care și doi români). Ulterior, mai ales du­pă procesul britanic de la Lüneberg, din toam­na anului 1945, privind atrocitățile din lagărul de la Bergen-Belsen, a fost acor­dată o atenție sporită cazurilor în care au fost comise crime în masă. Acestea au făcut obiectul a 232 de procese cu 1.030 de acuzați. Pentru a gestiona eficient nu­mărul mare de acuzați și cantitatea imen­să de probe strânse pentru procese, au fost adoptate două principii de organizare a proceselor: modelul acuzațiilor comune („the common design charge“) și sistemul cazului principal („the parent case sys­tem“). Primul principiu permitea gru­parea acuzaților în grupuri (de maximum 61 de persoane), iar participarea la o acțiu­ne care se soldase cu crime în masă era suficientă pentru condamnare, fără să fie necesară dovedirea implicării personale în comiterea crimelor. Cel de-al doilea prin­cipiu prevedea că va fi ales un caz prin­cipal pentru fiecare lagăr eliberat de ar­mata americană, pentru care se va face de­monstrația vinovăției cu utilizarea elabo­rată a probelor adunate, iar judecarea celorlalți membri ai grupului urma a fi ra­portată la acest „caz părinte“. În linii mari, această strategie judiciară a in­flu­ențat abordări similare în Europa post­be­lică, atât în Vestul, cât și în Estul con­ti­nentului.

Lideri nazişti, printre care Hermann Göring şi Rudolf Hess, în timpul Procesului de la Nürnberg (septembrie 1946)

În zona de ocupație britanică au fost ju­decați în curți proprii peste o mie de responsabili din țările Axei și colaboratori ai acestora. Cele mai importante procese au privit lagărele de la Bergen-Belsen, Neu­engamme și Ravensbrück (deși acesta se afla în zona sovietică). Multe spețe au privit situațiile în care au fost uciși soldați britanici. Ultimul mare proces a fost și cel mai controversat. Ancheta i-a vizat pe câțiva mareșali din Înaltul Comandament al Wehrmachtului – Gerd von Rundstedt, Wal­ther von Brauchitsch și Erich von Man­stein. Până la urmă, doar Manstein a fost apt să apară în fața unei curți de judecată. Procesul nu doar că a fost prost primit în Germania, unde oricum justiția făcută de puterile câștigătoare nu se bucura de sim­patie, dar a stârnit și proteste în Marea Bri­tanie, pentru că era depășită sfera de ac­țiune împotriva „instituțiilor crimi­na­le“, fiind vizat un ofițer de carieră din ar­mata regulată. Procesele din zona de ocu­pație erau privite în general cu reticență de britanici, fiind considerate împotriva tra­diției țării. În 1949, procedurile judi­cia­re împotriva criminalilor de război au fost oprite și a fost implementată o procedură de revizuire a pedepselor care a scurtat mult termenele de detenție. Manstein, de exemplu, a fost condamnat la 18 ani de în­chisoare, dar a stat după gratii doar 4. Ca­zurile considerate minore au fost direc­țio­nate spre curțile de denazificare (Spruch­kammern), iar numeroși alți deținuți au fost pur și simplu eliberați fără anchetă, bri­tanicii considerând că trebuie să se con­centreze doar asupra cazurilor cu o anu­mită relevanță, restul urmând a fi gestio­nate de justiția germană.

Au existat procese pentru colaboraționism și în Marea Britanie. Dar țara cu cele mai multe procese de acest fel a fost Franța, unde, până la sfârșitul anului 1945, fuses­e­ră deja condamnate 40.000 de persoane (în 1949, doar 4.000 mai erau în închi­soare). Franța s-a remarcat, de asemenea, prin numărul foarte mare de persoane ucise în cadrul operațiunii denumite eufe­mistic „l’épuration“. Aproximativ 10.000 de oameni au fost uciși în acțiuni revan­șarde de tip vigilante, iar 767 după proce­duri judiciare sumare. Efectul pedagogic al măsurilor retributive a fost ratat în Fran­ța postbelică, mai ales că procesele li­derilor de la Vichy - Philippe Pétain și Pierre Laval - au fost lamentabile.

Italia a avut, la rându-i, un număr mare de morți – circa 15.000 – ca urmare a ac­țiunilor de represalii spontane împotriva fasciștilor și colaboraționiștilor. Franța și Ita­lia s-au complăcut apoi, decenii la rând, în „mitul rezistenței“ („sindromul Vi­chy“, cum a numit fenomenul de Henry Rousso). În Franța, din anii ’50 au fost date legi ale amnistiei. Abia în anii ’90 au fost organizate procese pentru crime îm­po­triva umanității (cazurile Paul Touvier și Maurice Papon) și a fost adusă în instan­ță problema participării autorităților fran­ceze la persecuțiile antievreiești și la So­luția Finală.

Bilanț

În zonele vestice, mai mult de 8.800 de germani și austrieci au fost condamnați pentru crime de război sau crime îm­po­triva umanității; 800 dintre aceștia au primit pedeapsa capitală, iar 486 chiar au fost executați.

În zona de ocupație sovietică și pe teri­to­riul a ceea ce avea să devină Republica Democrată Germană au fost condamnate peste 12.700 de persoane pentru crime de război. Tot în zona sovietică, aproximativ jumătate de milion de foști naziști au fost epurați din instituții până în 1948. Con­tabilizând strict numărul de germani și austrieci condamnați în curțile americane, britanice, franceze și sovietice din zonele de ocupație din Germania, acesta a de­pășit cifra de 8.800. La nivelul întregii Europe, aproape 100.000 de germani și aus­trieci au fost condamnați pentru di­ferite crime de război. Ceva mai mult de jumătate dintre aceștia au fost judecați în Europa de Est și Uniunea Sovietică. Dacă este să fie luate în considerare, pe lângă situațiile în care au avut loc procese și condamnări, și anchetele desfășurate, au fost peste 329.000 de cazuri de crime na­ziste care au trecut printr-una din fazele justiției din Europa. Aceste cifre trebuie luate, firește, cu precauție, de vreme ce datele pentru Europa de Est și Uniunea Sovietică sunt incomplete. O statistică pentru România este încă greu de făcut, pen­tru că dosarele au fost date în cer­cetare doar de câțiva ani; oricum, sute de persoane au fost condamnate pentru cri­me de război și câteva mii au trecut prin anchete, fiind suspectate că au comis in­fracțiuni pe front sau că au făcut parte din structuri guvernamentale sau organizații extremiste.

Cronologic, specialiștii au distins trei pe­ri­oade importante pentru Occident. Prima, 1945-1948, a fost epoca proceselor de la Nürnberg, a proceselor succesorale, a al­tor acțiuni în instanță în zonele de ocu­pație din Germania și din Europa elibe­ra­tă, a denazificării prin descalificare admi­nis­trativă. În acest interval scurt de timp, au avut loc cele mai multe procese din pe­rioada postbelică, cu un număr mare de condamnați și pedepse aspre. Din 1949, odată cu formalizarea separației dintre ce­le două Germanii, a urmat perioada cle­menței, când au fost adoptate legi ale am­nistiei sau au fost recalculate, prin scă­dere, termenele de închisoare. Spre sfâr­șitul anilor ’50, aproape toți cei con­dam­nați pentru crime de război erau eliberați din detenție. Politica de relaxare morală a stârnit o contrareacție, care deschidea o a treia perioadă. Germania Federală, aflată sub presiunea constantă a Germaniei De­mocrate, a restului blocului comunist, dar și a lumii democratice, a dat tonul pentru această schimbare. Procesul de la Ulm, din 1958, vizând 10 membri ai unei unități Einsatzgruppe și procesul Auschwitzului, de la Frankfurt, din 1963-1965, sunt con­si­derate jaloane ale acestei perioade de re­suscitarea a discursului și practicilor retributive.