Pe aceeași temă
Cutremur, tsunami, pericol nuclear – arhipelagul nipon trăieşte cea mai gravă catastrofă de la cel de-al doilea război mondial încoace.
11 martie 2011 va rămâne una dintre cele mai negre zile din istoria Japoniei. La ora 14:46, în regiunea Tohoku din largul Pacificului, la 32 de km sub nivelul mării şi la 130 de km de coasta niponă, plăcile tectonice s-au mişcat, eliberând o cantitate uriaşă de energie. Unda seismică s-a propagat cu câţiva kilometri pe secundă şi a ajuns la Tokio în ceva mai mult de un minut. Cutremurul s-a resimţit violent, dar clădirile din capitală au rămas în picioare. Însă peste coasta de nord, puternic afectată de seism, catastrofa a venit în mai puţin de o oră după cutremur: un tsunami devastator a măturat ţărmul şi a ras localităţi întregi. Imaginile cu clădiri întregi plutind pe zidul de apă, maşini luate de val, oameni încercând disperaţi să ajungă pe dealuri au făcut înconjurul lumii. Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, centralele nucleare de la Fukushima au suferit avarii care au dus la incidente grave. Spectrul radioactiv a creat panică pe glob, însă autorităţile japoneze au făcut îndemnuri la calm şi se luptă încă să ţină situaţia sub control. În săptămâna care a urmat dezastrului, penuria de electricitate, alimente şi combustibil a cuprins mai multe zone din Japonia.
Cutremurul din 11 martie este cel de-al patrulea din istorie ca magnitudine. Anunţată iniţial ca fiind de 7,9 pe Scara Richter, intensitatea sa a fost ridicată la 9 de către seismologi.
La 10 zile de la evenimente, numărul morţilor se ridică la peste 8.500, iar cel al dispăruţilor depăşeşte 13.000, conform autorităţilor japoneze. 350.000 de persoane au fost evacuate, atât ca urmare a efectelor cutremurului şi ale tsunamiului, cât şi din cauza pericolului nuclear din zona Fukushima. Premierul japonez Naoto Kan a declarat că „la 65 de ani de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, aceasta este cea mai dură şi dificilă criză pentru Japonia“. Într-o apariţie televizată fără precedent, Împăratul Akihito a făcut un apel la solidaritate: „Sper din toată inima că oamenii vor arăta compasiune pentru semenii lor şi vor reuşi să depăşească aceste vremuri grele“.
Sub birouri, cu căştile pe cap
Mihai Bistriţeanu locuieşte în Japonia din 1996 şi lucrează în finanţe. Cutremurul din 11 martie l-a surprins la etajul 23 al unei clădiri din Tokyo. „Suntem obişnuiţi cu cutremure, aşa că, în prima fază, toată lumea a stat liniştită continuându-şi activitatea“, spune românul. După aproape două minute, balansul începuse să depăşească ceea ce experimentaseră până atunci – „nu se mai putea sta în picioare fără a te ţine de ceva, uşile dulapurilor se închideau şi deschideau ca în Poltergeist, ceasurile internaţionale agăţate de tavan oscilau înfricoşător, părând că vor zbura în orice clipă“. Cum clădirea se balansa din ce în ce mai tare şi nu dădea niciun semn că seismul se apropie de sfârşit, majoritatea celor de faţă şi-au pus căştile de protecţie care erau pregătite pentru astfel de situaţii şi au intrat sub birouri. Unul dintre colegii lui Mihai Bistriţeanu era în contact cu un client şi nu s-a oprit din procesarea cererii acestuia, deşi în jur totul era zgâlţâit violent. După ce cutremurul s-a oprit, replicile au durat timp de mai multe ore. De la geamurile firmei se vedea fum la una dintre clădirile afectate, telefoanele mobile nu mai funcţionau, trenurile şi metroul erau oprite, ştiri despre posibile replici mari, clădiri distruse pe o mare suprafaţă şi imagini ale tsunamiului invadând coastele japoneze erau transmise live. Mihai Bistriţeanu a încercat fără succes să-şi contacteze familia timp de câteva ore, apoi a plecat spre casă, la peste 14 km distanţă. „Fără transport în comun şi aproape imposibil de găsit un taxi, mii de oameni mergeau pe jos pe străzile din Tokyo. Aglomeraţie mare, similară cu fluxul de persoane la ieşirea dintr-un stadion după un meci de fotbal internaţional.“ După două ore a găsit un telefon public, de unde a reuşit să o sune pe soţie ca să afle că ea şi cei doi copii erau bine. A ajuns acasă după încă două ore de mers pe jos.
Acceptare şi reconstrucţie
„Locuitorii Japoniei sunt obişnuiţi cu cutremurele, dar atunci când încep să cadă obiecte de pe dulapuri şi statul în picioare devine dificil, gândurile se îndreaptă spre epicentrul seismului, în ideea că ceea ce se întâmplă aici nu este neapărat cel mai grav“, spune doctorul Mihaela Şerbulea, care locuieşte în Japonia de 17 ani.
Ca şi alţi români stabiliţi acolo, Mihaela Şerbulea a observat contrastul dintre atitudinea mass-media japoneze şi cele internaţionale vizavi de evenimente: „Am urmărit parţial transmisiunile televiziunilor din România şi ulterior BBC, CNN etc. Simpatia pentru poporul japonez greu încercat este admirabilă, dar panica creează o stare de anxietate neprielnică. Personal, am petrecut aproape tot timpul în faţa calculatorului, răspunzând mesajelor disperate din partea numeroşilor prieteni şi cunoscuţilor din întreaga lume“. Dincolo de informaţiile tragice care soseau din regiunile afectate de cutremur şi de tsunami, stoicismul şi altruismul japonezilor i-au stârnit admiraţia. „Disciplina înrădăcinată pe parcursul multor generaţii se reflectă în acţiunile zilnice. Chiar dacă şi în Yokohama rafturile magazinelor s-au golit relativ, oamenii stau cuminţi la coadă pentru a se aproviziona cu ce a mai rămas“, povesteşte Mihaela Şerbulea.
Probabilitatea opririi planificate a energiei electrice nu îi sperie, se pregătesc pe cât posibil pentru a întâmpina neajunsurile şi înţeleg că sacrificiul lor este incomensurabil mai mic decât al celor din zonele sinistrate. În general, atmosfera este de calm şi susţinere, spre deosebire de panica produsă aparent în Europa şi America, este de părere Mihaela Şerbulea: „În faţa dezastrelor, atitudinea este de acceptare mai mult decât de resemnare şi se simte deja că energia pentru reconstrucţie a început să apară“. //
Citeste si despre: tragedia japoneza, cutremur, tsunami, pericol nuclear, reconstructie.
